15 May 2013

Smog III

Entuziaștii și optimiștii sunt cei care mișcă lumea. Pesimiștii și așa-zișii realiști nu fac decât să paraziteze moral. În trolic mă gîndeam că ar trebui să scriu despre asta pe blog și speram să nu-mi dispară entuziasmul până ajung acasă. De ce i-am catalogat pe realiști drept așa-ziși? Deoarece nu consider că realismul există cu adevărat în gîndirea unui om. Să începem de la faptul cine se numește astăzi realist. Oamenii pragmatici, de obicei raționali, poate un pic austeri în ceea ce privește plăcerile vieții, reținuți, introvertiți pe alocuri. Dar sunt niște noțiuni prea generale. Așa cum nu putem intra în conștiința unui om, nu putem defini ceea ce înseamnă cu adevărat a fi realist. De ce nu e la fel cu extremele? Deoarece calitățile unui extremist, din punct de vedere emoțional, sunt evidente și ușor de recunoscut. În schimb, categoria de mijloc, echilibrații realiști, sunt ușor de mimat și foarte greu de determinat. Și în plus, ce definește cu adevărat realismul într-o fire? Comportamentul sau felul de a gândi? Or, acestea nu coincid întotdeana.
Relațiile de prietenie sunt uneori atât de complicate... chiar mai dificile decât relațiile de dragoste. Mai ales dacă sunt implicate reprezentantele sexului frumos. Dacă stau să mă gândesc, nu cred că există prietenie adevărată între femei. O fi fiind bărbații mari concurenți.. waaa vânătoare de mamuți, waaaa întrecere de cai, waaaa duel, waaaa război, waaaa fotbal... Dar femeile, ah femeile. Concurența este mult mai aprigă și... densă, dacă îmi premit să schimonosesc un pic mai mult limba. Deoarece se manifestă în lucruri mărunte, care încet-încet te poartă spre clinica de psihiatrie, cu timpul. Se manifestă atât în mod vădit, cât și în mod ascuns, atât direct cât și indirect. Femeile concurează în absolut totul, pierzând din vedere esențialul, deseori. De la felul în care le stau blugii și cât de îngrijită le este manichiura, până la importanța în societate și idealurile în viață. De aceasta îmi vine greu să cred că, în epoca contemporană, două femei ar putea să-și lase deoparte orgoliile întru dăruirea sufletească reciprocă și depină. Dar ca să nu fiu ipocrită de tot, ar mai fi o cauză de ce nu cred în female bestfriends. Nu am trăit pe pielea mea o astfel de experiență, iar cele din jur nu m-au convins suficient. Oare cum o fi să ai un prieten adevărat? Da de ăla, întrdevăr adevărat... Limba română precis n-ar accepta să-mi fie prietenă.
E atât de ușor să-ți exprimi sentimentele în scris. Dar e o adevărată artă să le poți expune în voce. Eu nu posed această capacitate, dintr-o mare nefericire. Cât de mult nu m-aș chinui să scot din mine, mi-e practic imposibil. Dă-mi o foaie, îți spun orice vrei în lumea aceasta, numai nu-mi cere răspunsuri prompte atunci când replica implică sentimente sau gânduri imediate. Dovada cea mai bună este blogul acesta. Niciodată nu am vorbit cu cineva totul ceea ce înșir aici, iar ceea ce scriu azi îmi plutește prin jeleul din craniu de destul timp...
Un mini-scop de-al meu în viață este să înțeleg oamenii proști. Vă dați seama ce ar însemna aceasta? Ar fi o descoperire mai demnă de premiul Nobel decât remediul definitiv pentru gripă sezonieră. Lăsând la o parte cât de inutilă ar fi respectiva dezvăluire, suflețelul meu ar fi nemaipomenit de satisfăcut să înțeleg în ce constă diferențele dintre proști. De ce unul e idiot într-un fel, iar altul în alt fel... Nu ar strica, deoarece tâmpiți sunt doldora pe pământ, iar a înțelege cum funcționează cei doi neuroni ai lor i-ar lumina pe mulți din opozișie și i-ar scuti de nervi inutili. Așa cum un prost aruncă o piatră în lac iar zece înțelepți nu o pot scoate, intenționez să scot bolovanul și să-i sparg tărtăcuța dobitocului care le-a dat de furcă deștepților timp de milenii. N-ar fi fain? Probabil că nu.
Cineva mi-ar zice că mă dau mare și mă cred deșteaptă, așa-i, C.?))
Sinceritatea e ceva rar. Oricât de mult m-aș minți că o posed, nu-mi aparține în totalitate. Chiar nici când e vorba de a fi sincer cu tine însuți. A fi sincer cu tine însuți, apropo, e mare lucru. Chiar dacă, aparent, ar trebui să fie cel mai ușor... De ce? Pe cât de ușor este să te minți și să te scutești de efortul de a fi sincer, pe atât de greu este să-ți recunoști ție însuți ceva anume. E mult mai facil când cineva te forțează a fi onest, decât când te afli în zona ta de confort și brusc trebuie să pici pe asfaltul cu gropi care se numește franchețe. Dar cum te poate forța cineva? Enervându-te, spre exemplu.
Ajunge pe azi? Ajunge!

5 May 2013

Surprise, motherfucker!

Nu e suficient a fi inspirat pentru a scrie ceva bun. M-am răsconvins în legătură cu acest fapt pe propria-mi piele. Pentru a scrie constant trebuie antrenament constant, trebuie motivație, trebuie voință. Nu e suficient să aștepți inspirația pentru a scoate trei cuvinte din creierașul tău neted. Pentru a putea scrie mereu și de câte ori ai cheful, trebuie să te forțezi tocmai atunci când n-ai chef, când ți-e lene, când ți-e POHUI, dum dum dum durum du dum dum.. cu căștile pe cap, mergi singurel pe dr- FUCK! Cum ziceam, inspirația este ceva la care trebuie să ajungi prin muncă, și nu găsindu-ți scuze de fiecare dată când vreai să scoți ceva din tine dar nu-ți ajunge concentr-oare Ryan a mai postat ceva nou pe YouTube? Cred că o să-l votez anul acesta pe Marco Mangoni la Eurovision. Sau era Mengoni? Așa cum menționam anterior, nu este ușor să compui ceva atâta timp cât nu faci nimic care să contribuie la aceasta. Deci cheia este să nu aștepți inspirația care s-ar putea să nu mai vină niciodată - fapt resimțit pe propria-mi piele - ci să te chinui să scrii în orice cirsumstanțe, până se formează anumite deprinderi și competențe în formularea răspunsului corespunzător itemului. Trebuie să repet la geografie pentru Bac... În fine, ați înțeles care-i ideea :)