29 February 2012

All we need is horror

Unora li se pare că nu există pe lume metodă mai bună de "bonding" cu persoana dragă (a.k.a. iubit/iubită) decât un film romantic, privit doar în doi.
Permiteţi-mi să vă răstorn convingerile!

Nimic nu se compară cu un horror/thriller cât mai terifiant privit împreună cu iubitul/iubita.
Melodramele romantice sau comediile romantice, de obicei, te fac să plângi de bucurie sau de tristete pentru un alt cuplu, in locul căruia v-aţi putea afla şi voi doi. Astfel de filme vă prezintă nişte situaţii cotidiene, uneori forţate, alteori pur şi simplu fără sens, dar care vă umplu inima de emotii care aparent vă apropie şi mai mult. Şi asta în cel mai bun caz! De cele mai multe ori, unica ce simte ceva este iubita hipersensibilă la filme proaste, la a cărei insistenţă şi s-a ajuns la vizionarea unei miorlăieli ce pretinde a fi Romance.

Pe când la un horror, ambii parteneri vor experimenta aceleaşi sentimente de frică, teroare şi paranoie!
Ei vor fi uniţi de fiorii din spate şi senzaţia pantalonilor uzi, se vor încuraja reciproc şi-şi vor plânge la piept!
Aici garantez că ambii parteneri vor fi implicaţi emoţional, atât reciproc, cât şi individual, chiar dacă El îl va face pe durul şi pe curajosul, iar ea va tremura în braţele lui.

Deci, vă invit la un horror bun şi la un bol uriaş de popcorn!

25 February 2012

Şaptesprezece

Recent am sărbătorit majoratul unei prietene şi cineva mai pesimist a adus vorba de depăşirea vârstei de şaptesprezce ani şi atingerea celei de optsprezece ca fiind nu tocmai fericită... De ce?
Pentru că vârsta de şaptesprezece e, nu mă feresc să spun, perfectă.
Este apogeul adolescenţei, perioada de timp în care nu eşti nici major, dar nici minor.
Eşti undeva între tânăr şi copil.
La şaisprezece eşti încă mic, dar optsprezece e deja ceva prea "rotund".
Şaptespezece e impar, e fresh, e tineresc!
Şaptesprezece sună bine, mai mult ca atât, arată bine. Are două cifre foarte frumoase, 1 şi 7. Şapte e cifra mea preferată, iar unu înseamnă începutul, unicitatea.
Eu mai am două luni şi depăşesc şi eu această vârstă şi regret, pentru că am impresia că n-am trăit-o suficient.
Optsprezece e bătrân şi prăfuit, în comparaţie cu proaspătul şaptesprezece.
Nu prea pot explica de ce simt aşa, dar pentru mine, şaptespreceze ani este vârsta perfectă.
Nu spun, maturitatea şi tinereţea de după 20 are şi ea beneficiile, avantajele, frumuseţea ei.
Dar în adolescenţă, şaptesprezece e numărul pe care trebuie să-l preţuieşti.
Nu vreau să ating majoratul şi mi-i frică de îmbătrânire.
Poate sunt paranoică, dar când stau în camera de baie şi meditez referitor la viaţă, mă conving de fiecare dată că prea repede trece timpul...
P.S. observaţi ora postării.

20 February 2012

Paşii

Merg din nou prin câmp deschis. E soare, dar n-am umbră. Lumina vine de undeva de sus, dar nu-mi dau seama care-i sursa.
Urmăresc orizontul. E atât de departe şi totuşi se vede foarte clar linia unde cerul alb se uneşte cu iarba verde...
Obosesc, mă culc pe covorul moale. Închid ochii ca să mă odihnesc... nu trec nici cinci secunde şi aud nişte paşi. Mă scol ca electrocutată căutând cu privirea în jur, dar nu este nimeni. Probabil mi s-a părut, mă întind înapoi şi... iar se aud. Deschid instantaneu ochii, dar degeaba. Oricine ar fi, fie este foarte rapid, fie imaginaţia îmi joacă feste.
Mă întind încet pe iarbă, apoi foarte precaut şi fără a lăsa garda jos, închid ochii. Ce să crezi? Iarăşi îi aud. De data aceasta nu mă mai grăbesc să văd cine e, dar stau şi ascult... Vin parcă de pretutindeni. Mă ocolesc şi trec mai departe. Apoi disting altă pereche, care procedează la fel...
Într-un final, nu mai rezist şi mă ridic cât de repede pot... Iar în jur e iarnă. Zăpadă. Ninge. Linia orizontului a dispărut. Sunt singură, omătul e proaspăt şi neted. Oare...?
Închid ochii şi mă culc în zăpadă. Mă vizitează paşii, ca întotdeauna. Acum se aude scârţâind zăpada. Mă scol, şi privesc cu nerăbdare spre nea. Urme, zeci, sute, mii! Se întind de jur împrejur, dar nu pot urma o singură pereche, sunt pretutindeni!
Repet procedura, dar brusc simt o moleşeală dulce şi adorm...
Tresar din somn, speriată şi, ca din reflex, privesc la dreapta, apoi în spate... Uscat. Pământ uscat şi praf la orizont. Îmi îndrept privirea înainte şi te văd pe tine, stând aşezat în faţa mea, la nici zece centimetri, zâmbindu-mi moale.
- Ce-...
- Şşşş... Nu te agita, o să te trezeşti. Hai cu mine.
Şi m-ai luat uşor de mână şi am zburat.
- Dar und-...
- Şşşş... Nu te forţa, te vei trezi şi înapoi nu mai poţi reveni...
Am tăcut şi m-am lăsat dusă de val. Nu voiam să mă trezesc. Dar îmi puneam prea multe întrebări în gând....
- Eh, nu reuşeşti, nu-i aşa? m-a întrebat cu acelaşi zâmbet moale.
- Eu-...
Şi m-am trezit.
Soarele bătea prin geam, iar lângă mine trona umbra mea.

14 February 2012

O doză de sirop plauzibil

În sfârşit am simţit şi eu că e iarnă.
Mă întorceam astăzi seara de la şcoala auto, mergeam pe Strada Fără Nume, pe partea stângă, pe aleea cu tei goi.
Frigul mă dezmierda. Îngheţul dulce se răspândea blând, trepat în tot corpul. Inspirând adânc din suflul iernii, pentru o clipă, m-am simţit fericită. (de fapt, când am inspirat adânc şi aerul rece mi-a pătruns în plâmâni, bronşita mi-a provocat o criză, a trebuit să mă opresc în mijlocul drumului şi am tuşit nebuneşte cinci minute că nu puteam să-mi trag sufletul; dar asta e partea pe care nu o scriu niciodată în postările mele siriopoase)
Miros de anti-derapant amestecat cu zăpadă proaspătă plutea discret în aer.
Fulgi mari de nea dansând în jur. (pe care nu-i puteam admira, deoarece mergeam contra vântului)
La picioare mi se aşterne covor moale ce scârţâie plăcut sub greutate. (şi cu fiecare pas pe care-l faci te aruncă cu zece centimetri înapoi)

Pentru câteva clipe mintea mi s-a golit, iar timpul s-a oprit în loc de dragul meu... nici o reflecţie, nici o grijă, nici o memorie, nici o persoană în jur, nici un pas... Parcă aş fi plutit în vid. Într-un vid cu decor de anotimp argintiu.
Exact ceea după ce am tânjit două luni: noapte, zăpadă, aer proaspăt şi rece, linişte.
Ecoul unui gând rătăcit răsuna vag din subconştient: "A venit iarna."


8 February 2012

WTF, fashion?

Referindu-mă la UGGs, există trei cuvinte care descriu perfect ceea ce simt: what. the. fuck.

Deci, dragă fashion, what the fuck?
Eu personal urăsc încălţămintea aceasta şi mă rog cu ardoare să iasă din modă cât mai curând.
Îmi amintesc când au apărut în Moldova pentru prima dată... Dacă stau să mă gândesc, chiar îmi amintesc perfect monologul meu interior combinat cu dialogul cu prietena mea din acea zi la Mall cu aproximativ doi ani în urmă.
Eram cam prin dreptul la Terranova, dacă nu mă înşel, sau Motivi... sau poate o fi fost altceva. Cert e că erau vreo douăzeci de perechi identice ca mărime şi urâţenie înşirate şi pe un stand, şi pe nişte rafturi, şi pe jos, ştiţi voi, ca la Mall.
Prietena mea, fiind mai "călătorită", mai "dată cu lumea din Europa", nu s-a mirat aşa tare, dar eu stăteam literalmente cu gura căscată întrebându-mă dacă e vreo glumă sau dacă astea chiar sunt încălţări de vânzare. Ea mi-a spus că "da, la Italea toţi poartă de ăştia deamu. Îs la modă acolo, toţi îi poartă". Deci, la momentul acela cel puţin, nu-mi puteam imagina cum poate lumea purta aşa ceva. Nişte pâsle uriaşe, fără formă, ca pentru Polul Nord, cu talpă de burete (jur că atunci aşa erau, acum s-o mai fi îmbunătăţit). Nu mă gândeam că vor avea succes la noi.

A mai trecut un an, şi, încetul cu încetul, toată Moldova a început să le poarte. Mergeau la orice: fustă, "losini", pantaloni, rochie, şorturi, se potriveau cu toată garderoba ta şi o făceau să pară şi mai "stylish".
Acum, o fată care nu are o pereche de UGG "foarte comode şi uşurele şi calde" nu se respectă.
Dar cum rămâne cu estetica?
Serios, de ce sunt UGG mai frumoase decât nişte cizmuliţe drăguţe de piele, cu blăniţă şi un mic tocşor pentru aderenţă şi susţinerea coloanei?
Mergi şîrîindu-le de pardoseală, că de "comode" ce-s nici nu mai ridici picioarele ca lumea. Mi-a argumentat cineva că cică "nu contează cum arată, contează că-s călduroase". Poftim, poftim?! Adică atunci când umbli toată iarna în "losini" şi scurtă pân deasupra frundului şi cu capul gol de-ţi îngheaţă măruntaiele la -10 grade "glavna" îi să arăţi sexy (pe orice anotimp), dar Yeti-Pâslele le porţi pentru că ţin cald??

Moldo-fashion-pe-timp-de-iarnă FTW! (n.r. "For the win", nu "fuck the what").
Şi punctum.

4 February 2012

Tu şi cu tine

Când n-ai cu cine, cel mai bine e singur/ă.
Cauţi în stânga, cauţi în dreapta. Ţi se pare că ai găsit, apoi vezi că te-ai înşelat. Mai cauţi, te mai dezamăgeşti. Repeţi ciclul de câteva ori. Apoi încerci altă metodă, aşteptarea. Aşepţi să vină din stânga, aştepţi să vină din dreapta. Aşepţi să pice din pod. Ceea ce pică se strică. Nu merge nici aşa.
Cauţi iar. Găseşti. Păstrezi. Apoi îţi dai seama că nu e ce trebuie. Mai găseşti, mai ţii. Aduni, dar fără rost. Totul se duce ca apa în nisip. Disimulezi, pentru a nu face vădite adevăratele tale sentimente.
Simţi cum căutările îşi pierd rostul, dar trebuie să continui oricum. Cauţi să te agaţi de ceva. Nu reuşeşti din prima, că unele suprafeţe sunt lunecoase. În sfârşit te prinzi de ceva; te prinzi cu toată forţa, ştiind cât te-ai chinuit să cauţi. Te ţii până oboseşti şi nu mai ai putere în mâini. Nu ai nici un suport pe care să-ţi odihneşti puţin braţele, aşa că nu ai altă soluţie decât să-ţi dai drumul. Cazi şi te loveşti, dar continui.
De la un timp, observi că degeaba cauţi factori externi de care să-ţi legi existenţa, şi nu-ţi mai rămâne decât să te refugiezi în interiorul tău. Cauţi în tine ceea ce ai nevoie, suport, putere, înţelegere. Cel puţin aşa n-ai cum să rămâi dezamăgit. Vorbeşti cu tine. Îţi explici ţie. Te compătimeşti. Îţi dai putere de a continua. Cazi, te plângi sieşi. Te ridici şi continui, tot cu tine.
Unii... găsesc. Şi au cu cine. Ferice de ei.
Alţii... caută şi aşteaptă. Până atunci, nu le rămâne decât propria lor persoană.
Nu e egoism, e reacţie defensivă.
Deci, asta e.
Capitulez.

1 February 2012

Inside Jokes

- Cum vă place temperatura de afară?
- Ei... Oh, fetelor, am dormit aşa bine aseară.
- Eii, Lena...
- Da temperatura din şcoală cum vă place?
- Măăăăi ştiu o cafeşcă superskaia, tre să mergem cândva acolo...
- Eiii, Alina, tu pastaianna aşa zici şi până la urmă toţi ne adunăm, dar tu nu mai apari.
- Blin da şi parcă eu-s de vină, astea-s coincidenţe.
- Da kaneshna...
- Blin, Vera, şini te-o întrebat? Pastaianna comentezi când nimeni nu te întreabă!
- "Nu e loc pentru poezie, când în lume sânt războaie..."
- Ahahahaha!..
- Haaa!
- Blin, Dan, iară tu cu pricoalele tale koncenîie.
- Totuşi...
- Măăi ş-o făcut cineva harta de contur la geografie?
- Esti masa, nu-i masa!
- Ahahahahaaa!..
- Hahaaaha!...
- DAN, BLIN!!!
- Şi??? Na, eu am făcut-o.
- O, să-ni dai şi mie după asta.
- Eu eram la rând!
- După ce termini, să-mi dai şi mie!
- Erica, da tu ştiai că- ..
- Închide gura, Stasik.
- Ahahahahahaha!!
- Măăăăăăi şi-am păţit aaaazi...
- Iarăşi??
- Ало? Да, привет, Толик...
- Cine vrea ceaaai?
- Pune multă apă la fiert, că vreau şi eu!
- Ei, Lena, iară tu cu căldarea ta de ceai! Amuş când a sî-..!!
- Mihai, închide gura.
- Iarăşi voi faceţi cantină aici?! Parcă v-am zis la lecţie s-nu vă văd cu căni.
- Eiii, doam-profesoară...

Bănuiesc că majoritatea citiţi, şi nu înţelegeţi "care-i pricolu", cum s-ar zice.
Acesta este o compilaţie de replici tipice ale unor personaje din clasa mea, în decurusul unei (unor) pauze.
Cred că ei se vor recunoaşte numaidecât. :)
Don't hate on me afterwards)