Urmăresc orizontul. E atât de departe şi totuşi se vede foarte clar linia unde cerul alb se uneşte cu iarba verde...
Obosesc, mă culc pe covorul moale. Închid ochii ca să mă odihnesc... nu trec nici cinci secunde şi aud nişte paşi. Mă scol ca electrocutată căutând cu privirea în jur, dar nu este nimeni. Probabil mi s-a părut, mă întind înapoi şi... iar se aud. Deschid instantaneu ochii, dar degeaba. Oricine ar fi, fie este foarte rapid, fie imaginaţia îmi joacă feste.
Mă întind încet pe iarbă, apoi foarte precaut şi fără a lăsa garda jos, închid ochii. Ce să crezi? Iarăşi îi aud. De data aceasta nu mă mai grăbesc să văd cine e, dar stau şi ascult... Vin parcă de pretutindeni. Mă ocolesc şi trec mai departe. Apoi disting altă pereche, care procedează la fel...
Într-un final, nu mai rezist şi mă ridic cât de repede pot... Iar în jur e iarnă. Zăpadă. Ninge. Linia orizontului a dispărut. Sunt singură, omătul e proaspăt şi neted. Oare...?
Închid ochii şi mă culc în zăpadă. Mă vizitează paşii, ca întotdeauna. Acum se aude scârţâind zăpada. Mă scol, şi privesc cu nerăbdare spre nea. Urme, zeci, sute, mii! Se întind de jur împrejur, dar nu pot urma o singură pereche, sunt pretutindeni!
Repet procedura, dar brusc simt o moleşeală dulce şi adorm...
Tresar din somn, speriată şi, ca din reflex, privesc la dreapta, apoi în spate... Uscat. Pământ uscat şi praf la orizont. Îmi îndrept privirea înainte şi te văd pe tine, stând aşezat în faţa mea, la nici zece centimetri, zâmbindu-mi moale.
- Ce-...
- Şşşş... Nu te agita, o să te trezeşti. Hai cu mine.
Şi m-ai luat uşor de mână şi am zburat.
- Dar und-...
- Şşşş... Nu te forţa, te vei trezi şi înapoi nu mai poţi reveni...
Am tăcut şi m-am lăsat dusă de val. Nu voiam să mă trezesc. Dar îmi puneam prea multe întrebări în gând....
- Eh, nu reuşeşti, nu-i aşa? m-a întrebat cu acelaşi zâmbet moale.
- Eu-...
Şi m-am trezit.
Soarele bătea prin geam, iar lângă mine trona umbra mea.
No comments:
Post a Comment