Tu şi cu tine

Când n-ai cu cine, cel mai bine e singur/ă.
Cauţi în stânga, cauţi în dreapta. Ţi se pare că ai găsit, apoi vezi că te-ai înşelat. Mai cauţi, te mai dezamăgeşti. Repeţi ciclul de câteva ori. Apoi încerci altă metodă, aşteptarea. Aşepţi să vină din stânga, aştepţi să vină din dreapta. Aşepţi să pice din pod. Ceea ce pică se strică. Nu merge nici aşa.
Cauţi iar. Găseşti. Păstrezi. Apoi îţi dai seama că nu e ce trebuie. Mai găseşti, mai ţii. Aduni, dar fără rost. Totul se duce ca apa în nisip. Disimulezi, pentru a nu face vădite adevăratele tale sentimente.
Simţi cum căutările îşi pierd rostul, dar trebuie să continui oricum. Cauţi să te agaţi de ceva. Nu reuşeşti din prima, că unele suprafeţe sunt lunecoase. În sfârşit te prinzi de ceva; te prinzi cu toată forţa, ştiind cât te-ai chinuit să cauţi. Te ţii până oboseşti şi nu mai ai putere în mâini. Nu ai nici un suport pe care să-ţi odihneşti puţin braţele, aşa că nu ai altă soluţie decât să-ţi dai drumul. Cazi şi te loveşti, dar continui.
De la un timp, observi că degeaba cauţi factori externi de care să-ţi legi existenţa, şi nu-ţi mai rămâne decât să te refugiezi în interiorul tău. Cauţi în tine ceea ce ai nevoie, suport, putere, înţelegere. Cel puţin aşa n-ai cum să rămâi dezamăgit. Vorbeşti cu tine. Îţi explici ţie. Te compătimeşti. Îţi dai putere de a continua. Cazi, te plângi sieşi. Te ridici şi continui, tot cu tine.
Unii... găsesc. Şi au cu cine. Ferice de ei.
Alţii... caută şi aşteaptă. Până atunci, nu le rămâne decât propria lor persoană.
Nu e egoism, e reacţie defensivă.
Deci, asta e.
Capitulez.