O doză de sirop plauzibil

În sfârşit am simţit şi eu că e iarnă.

Mă întorceam astăzi seara de la şcoala auto, mergeam pe Strada Fără Nume, pe partea stângă, pe aleea cu tei goi.

Frigul mă dezmierda. Îngheţul dulce se răspândea blând, trepat în tot corpul. Inspirând adânc din suflul iernii, pentru o clipă, m-am simţit fericită. (de fapt, când am inspirat adânc şi aerul rece mi-a pătruns în plâmâni, bronşita mi-a provocat o criză, a trebuit să mă opresc în mijlocul drumului şi am tuşit nebuneşte cinci minute că nu puteam să-mi trag sufletul; dar asta e partea pe care nu o scriu niciodată în postările mele siriopoase)

Miros de anti-derapant amestecat cu zăpadă proaspătă plutea discret în aer.

Fulgi mari de nea dansând în jur. (pe care nu-i puteam admira, deoarece mergeam contra vântului)

La picioare mi se aşterne covor moale ce scârţâie plăcut sub greutate. (şi cu fiecare pas pe care-l faci te aruncă cu zece centimetri înapoi)

Pentru câteva clipe mintea mi s-a golit, iar timpul s-a oprit în loc de dragul meu... nici o reflecţie, nici o grijă, nici o memorie, nici o persoană în jur, nici un pas... Parcă aş fi plutit în vid. Într-un vid cu decor de anotimp argintiu.

Exact ceea după ce am tânjit două luni: noapte, zăpadă, aer proaspăt şi rece, linişte.

Ecoul unui gând rătăcit răsuna vag din subconştient: "A venit iarna."