Iarna. Compunere. [fragment]

Plasez sursa din start. Merită să citiți întregul eseu!

(...) Pe lângă faptul că suntem un popor de leneși, bârfitori și superinteresați de ce fac și cred cei din jurul nostru (sau capra lor), noi suntem nația care suferă cel mai rău din cauza climei. Pe nicăieri pe unde am fost n-am auzit oameni care să se plângă de vreme mai rău decât românii. Pentru că pe noi, pe lângă faptul că ne chinuie soarta, ne chinuie și clima. Cum se fac 30 de grade murim de cald și ne plângem încontinuu de asta, cum se fac 0 grade murim de frig și ne plângem incontinuu de asta. Poporul român e ok doar în mai și septembrie. Dacă nu plouă.

Dar nu temperatura e problema noastră. Jur! Problema noastră e că suntem proști, să mor io. Pentru că, de fapt, ar trebui să ne plângem de gerul din sufletul nostru. Pentru că disconfortul cel mai mare vine din interior. Noi vorbim de frigul de afară, ca să nu vorbim de ăla din noi.

[...]

Să zicem, de exemplu, că io sunt un bărbat de 35 de ani care are o relație de 12 ani cu o femeie. N-o mai iubesc, n-o mai vreau, n-aș mai prea f***-o și nici nu-mi place să stau de vorbă cu ea. Și într-o zi stau singur acasă și beau o bere și mă lovește o epifanie năucitoare în moalele capului: O părăsesc, mânca-ți-aș! Ca să n-o mai mint și că să ne fie mai bine amândurora. Văd io unde mă duc. E 11 decembrie 2013 și o părăsesc! Și mai beau 5-6 beri până vine ea. Ca să-mi fac curaj, nu pentru că sunt alcoolic. Îmi fac textul în cap. O să-i spun că nu ne e bine, că o să înțeleagă la un moment dat că despărțirea asta e bună pentru amândoi, blabla-uri din astea din care să nu-și dea seama că n-o mai găsesc interesantă absolut deloc sau că mi se pare urâtă cu spume în ultimul timp sau că, din punctul meu de vedere, e tot mai proastă pe zi ce trece (sunt subiectiv). Că, p**a mea, dacă tot o las, măcar să dea vina pe mine, nu pe ea. Măcar atâta bărbație să am! Aia e! Cum intră pe ușă, nici n-o las să se descalțe și-i dau papucii.

Și vine aia acasă de la muncă, înghețată bocnă, cu mucii țurțure, obosită de la corporație, înnămețită că și-a uitat umbrela acasă, cu părul fleașcă, iar eu mă uit la ea cum se mișcă atentă să nu lase urme pe toată gresia din hol, cocoșată, cu două plase de la Mega Image pline și alea de zăpadă, gâfâind că nu mergea liftul, chinuindu-se într-un picior să desfacă fermorul blocat al cizmei și, într-un final, mă decid să deschid gura și zic:

- Fă, e frig afară?