Se pune întrebarea... dar ce s-a întâmplat?
Iar răspunsul este cât de poate de simplu: nimic. Gândesc la fel ca atunci, iar mie nu-mi place să mă repet. Cam asta e presupunerea mea: cred că aș scrie mereu aceleași lucruri, dar într-o formă diferită de fiecare dată. În 2011-2012 sufletul meu și-a revărsat în formă scrisă cea mai mare parte a emoțiilor pe care le simțea. Recitind acum, resimt postările ca încă fiind actuale. O fi oare aceasta esența lipsei mele acute de inspirație? Sau poate acele zile au fost unicele menite să scoată din mine tot ce-am avut de spus. Poate am fost o stea (huoo Narcis, calmează-te) care a ars și s-a consumat, fără șanse de a mai împrumuta combustibil din univers.
Cum mi-am promis, am încercat să o iau de la capăt pe altă platformă, da' acolo nu-i interesant. Cel puțin m-am ținut de cuvânt, noh? Nu renunț nici la aia, lua-ma-r. Arunc semințe peste tot, cu speranța că măcar din una va răsări ceva. Ce nu fac eu pentru mine însămi.
Cred că fiecare al doilea om din lumea aceasta s-a gândit măcar o dată: „Vai, ar trebui/ aș putea să scriu o carte, mânca-ți-aș.” Apu așa și eu, doar că n-am nici o treabă cu scriitoria și toată munca pe care aceasta o implică. Iar când îmi amintesc de Sumire din „Iubita mea, Sputnik” în genere vreau să mă ascund într-o gaură de iepure și să nu știe nimeni că am intenționat vreodată să scriu ceva de proporții.
Orange Reaper, dă-ni pace, stalker. Mă retrag în borticica mea cu iepurași și wifi furat de la vecini.
