Compulsiv

Ea stătea pe scările de lemn, el pe sofa, în sufragerie. Îşi aruncau priviri furişe, pline de înţelesuri.
În jurul lor - haos. Bucăţi de ceramică, haine, perne, foi din reviste.
În aer plutea praful şi tensiunea.
El feri privirea şi nu o mai întoarse spre dânsa.
Pe faţa ei se citea indignarea.
Lumina orbitoare care iluminase toată casa era deranjantă. Încorda şi mai mult atmosfera. Te făcea să te simţi dezgolit şi dezolat, te judeca şi te condamna.
Dându-şi seama, el s-a ridicat şi a tras draperiile. În întuneric se simţeau ambii mai bine. Erau în siguranţă, nu erau presaţi de nimic, negrul moale îi învăluia şi le vindeca sufletele.
Cu o mişcare bruscă, ea s-a ridicat şi a mers direct spre draperii, lăsând din nou albul strident să invadeze până şi cel mai ascuns colţişor din casă.
Nedumerit, o privi îndelung în căutarea unui răspuns. Dar ea se întoarse cu spatele.
Pe faţa ei s-ar fi putut citi durerea.
Soarele ardea.
Câtă stupiditate. În zadar s-a aşezat pe scări, în zadar a deschis draperiile, în zadar s-a întors cu faţa spre soarele necruţător...
...pentru că el s-a ridicat şi a ieşit.

Rămasă singură, lacrimi au izvorât şi ar fi format râuri pe obraji, dar soarele nemilos le ştergea înainte de a se naşte.