Союз нерушимый республик свободных...

Și cică se deschise la Chișinău, recent, un restaurant. Și se zvonea că e un restaurant inedit, interesant și din ce în ce mai popular printre tinerii capitalei care se vrea europeană, tinerii care dormeau cu cortul în fața oficiilor de pașapoarte pentru a-și lua pașaport biometric la prima oră a dimineții, s-o șteargă din țară cu prima marșrutkă.

Și se numea acel restaurant Kommunalka. Când am văzut pentru prima dată bannerul imens de pe strada Ion Creangă, efectiv, nu-mi venea a crede că așa ceva există și se promovează. După primul mini-șoc suferit de naționalistul ce zace undeva adânc într-un colț al sufletului meu, am decis că voi afla neapărat care-i treaba cu această Kommunalkă, după care voi protesta indefinit pe blog și pe facebook.

După cum v-o fi sugerat însuși numele, restaurantul se vrea o imitație a cantinelor sovietice, dar în varianta modernă și îmbunătățită. Eu nu am vizitat incinta lui și nici nu intenționez, deocamdată, de aceea nu voi spune nimic despre bucatele pe care le propun, cu excepția faptului că au niște prețuri absolut ridicole pentru niște cantități de nimic ale unor bucate și mai de nimic. Tort "Napoleon", 185 g, 60 de lei,  Chebureki, 220 g, 50 de lei. Înțeleg că reprezintă gustul copilăriei (îndoielnic de fericite) al foștilor cetățeni sovietici, dar, cât de sofisticat e Chebureku ăla că are prețul de 50 de lei?! Mă oameni, gustul copilăriei ăsteia, dacă ceva, nici nu a plecat de lângă noi, ca să fie nevoie să-l readucem printr-un omagiu care se numește restaurantul Kommunalka. Piața centrală vinde ceburekuri de la răsărit și până la apus! Tort napoleon se vinde încă în toate butcile alimentare de pe lângă blocurile de locuit mai vechi, și garantez, rețeta e aceeași ca înainte, la fel de unsuroasă!

Dar nu e asta ideea, ca atare. Urmează adevăratul motiv care m-a făcut să scriu acum în loc să învăț pentru testul de mâine. Pe pagina lor de facebook scrie (lângă descrierea în limba originală, evident):

 Scumpi prieteni! Cu o deosebita placere Va prezentam noul nostru proiect - restaurantul "Kommunalka". "Kommunalka" este locul unde noi luam in deridere modul de viata sovietic, dar cu seriozitate tratam bucataria popoarelor si cu o profuda nostalgie ne amintim de tot ce-a fost frumos si candid in copilaria si majoratul nostru. Pentru cei ce inteleg!

Iată aici, micul naționalist din fundul sufletului meu a făcut un mini-atac cerebral.
Care deridere, oameni buni? Bucătaria popoarelor? Mă piș pe bucătăria popoarelor compusă din chebureki, campot îndoit cu apă, tartine cu șprote și macaroane po flotski.
Pentru a putea lua in deridere, dragii mei, trebuie, în primul rând, să depășim un oarecare moment, în acest caz, cantinele sovietice și nu numai. Pentru a putea fi sarcastici față de ceva care ne-a adus atâtea prejudicii în trecut, trebuie să ajungem cel puțin la cultura/nivelul Franței sau a/al Germaniei. Noi nici n-am ieșit bine de sub teroarea tătucăi Putin, of, pardon, Stalin, că deja suntem în stare să luăm în glumă situația respectivă?
În primul rând, cantinele acestea nu au dispărut. Vizitați orice cantină școlară a unei insituții de stat și vă veți simți ca în anii cei din urmă, vă garantez. Chiar nu vede nimeni cât e de ridicolă tematica acestui restaurant?

Ideea acestui restaurant ar fi avut logică peste vreo încă 20 de ani, când vom fi mai europenizați, moderni, când ultima clădire și babă sovietică va fi căzut. Uite atunci, da, hai să ne amintim și să râdem de ce a fost, pentru că uite unde suntem acum. Dar când Chișinăul arată la fel ca pe vremea uniunii sovietice, când după 20 de ani nu putem scăpa sub nici o formă de efectele pe care le-a avut mama Rusie asupra pălmii acesteia de pământ, cînd depozitele Regia Transport Electric Chișinău de pe strada Dosoftei arată ca în timpul războiului, să mă scuzați, dar nu suntem în stare să luăm in deridere modul de viata sovietic si cu o profunda nostalgie sa ne amintim tot ce-a fost candid in copilaria si majoratul nostru. Unicii care sunt luați in deridere de către proprietarii deloc băștinași, suntem noi.

P.S. Nu există și nici nu va exista niciodată un german, polonez, etc. care să fondeze un restaurant cu tematică inspirată din cantinele Auschwitz-ului și să ia în derâdere ideologia lui Hitler.

Între punct și virgulă

Profesorii (o bună parte) din Academia de Studii Economice a Moldovei insistă să ne bage pe gât idei, de câte ori se ivește ocazia, despre învățământul din occident, și anume despre cât de extraordinară e meseria de profesor universitar p-acolo, și cât de inteligenți și muncitori sunt studenții europeni, insinuând subtil că suntem niște puturoși fără viitor și tot ce vom deveni/nu vom deveni le datorăm lor, pentru că ei vin și ne dau mură în gură materia pe care o studiem la obiectul cutărică, pe când, în Europa, profesorul nu face decât să se prezinte la oră, indică sursa care trebuie cercetată individual și asiduu, scrie pe tablă data examenului/ data limită a prezentării temei, apoi își bagă demn și europenește piciorul în restul activității didactice pe care ar trebui s-o exercite pe parcursul următoarelor lecții.
Nu poți avea Europă în Moldova, oricum o fi și prin instituțiile lor, așa că, de ce să-ți mai bați capul numindu-ne imbecili? Că nici Dvs. nu sunteți trecut prin școala europeană (1 an la Moskva înainte de destrămarea Uniunii Sovietice și jumătate de an de perfecționare într-o țară europeană nu vă face profesor super-mega-calificat cu aceleași drepturi ca cei mai buni profesori europeni pe care îi tot citați).
Așa că, hai să fim prieteni.

How do you own disorder?

Și, dintr-o-dată, mi-am amintit de ce mi-am făcut blog patru ani în urmă.

Ce s-ar întâmpla dacă, brusc, viziunea ta elaborată asupra vieții (tale) s-ar dovedi a fi, într-o oarecare măsură, eronată? Sună cam schizofrenic. Ar trebui să propun o analogie... E ca și cum ți-ai cumpăra o pereche de căști noi, de brand, extrem de scumpe; le testezi pentru prima dată și îți dai seama că se aude un bâzâit înfundat. Citești niște reviews pe net, de unde alfi că pur și simplu căștile au un bass foarte fain, iar băzăiala nu e de fapt băzăială, ci puterea bassului care-ți face timpanele să vibreze. Asculti muzică undeva doi ani, fericit, crezând că ai cele mai bune căști din lume, ignorând bâzzul, convingându-te că așa tre să fie. Într-o zi, cineva ți le cere ca să asculte și dânsul puțin, iar după două secunde le scoate dezgustat și te întreabă dacă ești întreg la cap. Căștile erau, de fapt, cu defect. Iar tu te trezești că ai garanția expirată, căști stricate, imposibilitate de a mai asculta muzică, dar și o vină enormă. Pentru că, în fond, mereu auzeai sunetul acela care nu trebuia să fie acolo. Deoarece, în adâncul sufletului, știai că ceva nu e în regulă, dar nu voiai să recunoști. Ai fi vrut nimeni să nu-ți spună niciodată că defectul exista cu adevărat. Chiar și dacă știai că era mereu acolo... nu conta atât de mult. Era undeva departe, uneori chiar nu-l mai auzeai... Nu?

Lăsând la o parte analogiile, hai să vorbim despre crize existențiale. Momente de criză interioară, de impas, de stagnare. Momente când îți vine să stingi lumina și să stai pe întuneric, dar întrerupătorul se află prea departe, așa că arunci cu ce ai la îndemână în bec, numai să devină totul negru în jur, iar tu să te poți legăna ca dementul fără să te judece cineva. Să poți prelucra totul ce se întâmplă cu tine fără a fi intreupt de vreo umbră nedorită.

Vrând-nevrând, toți trecem prin astfel de momente în viață. Toți. Singurul lucru care diferă de la om la om este cu câtă ignoranță tratăm cele ce se întâmplă cu noi. Există oameni care privesc lucrurile optimist, există oameni care privesc lucrurile pohuist. Și există oameni ca mine, care nu privesc în nici un fel lucrurile, ci se adâncesc în propria lor mizerie până apare cineva care să-i consoleze și să-i mângâie pe creștet, spunându-ne cât de mult ne compătimesc și ne înțeleg. Dar astfel de colacuri salvatoare nu vin, iar noi rămânem cu mocirla pe suflet până nu ne dă cineva o palmă și ne trezește la realitate. Iar apoi, ne ridicăm din mocirlă, și mergem să ne înecăm în altă parte, undeva mai curățel, dacă se poate. Măcar să murim demn, dacă tot am ales să nu ridicăm nasul la suprafață și să tragem o gură de aer.

Și, între timp, mai tragem pe cineva după noi, doar-doar nu ne-om îneca singurei.