Veșnic în ou

Azi am fost la magazin să-mi cumpăr vopsea pentru păr pentru prima dată, iar consultantul de serviciu a refuzat politicos să-mi vândă, pentru că uspeesh isporchiti volosy. Sigur, e flatant să-ți spună că ai o culoare deosebită, aproape imposibil de obținut în mod artificial, dar eu chiar am vrut să-mi vopsesc puțin părul, puțin de tot. Am vrut să-mi stric puțin părul, apoi să-l cresc, apoi iar să-l stric...

Cam așa și părinții mei m-au ferit toată viața de una, de cealaltă, cum au știut ei mai bine.

M-au învățat să fiu cuminte și ascultătoare, m-au dojenit ușor și au pus accent pe cuvintele menite să mă potolească și să mă înfrâneze, dar au vrut să cresc cu voință puternică, independentă și cu spirit ambițios. Când adolescenții de 15-16 ani plecau în excursii, rămâneau după lecții în curtea liceului să flirteze, să bârfească, eu trebuia să merg acasă, că uite, nu ai ce rămâne cu ei, aia nu învață, ăla e bătăuș. Eu trebuia să-mi iau experiența de viață din cărți, lasă-i pe ei să fie proști, tu ești mai presus.

Părinții mei sunt niște oameni extraordinari și nu sunt o nerecunoscătoare, dar acum duc pe umeri un cer întreg de intemperii din cauza faptului că au fost un pic excesiv de ocrotitori.

Mama și tata și-au luat zborul la 16 ani de acasă, la fel ca majoritatea celor din generația lor, generația sovietică, crescuți la sat, plecați la învățătură in centrele raionale, liberi să facă ce știu mai bine.

Mama și tata sunt genul de oameni care ar spune că eu la vârsta ta deja făceam aia și ailaltă, dar tu, iaca ai deja 20 de ani și bla-bla-bla. Da mamă, că tu mi-ai fi dat voie la 16 ani să-mi iau iubitul de mânuță și să mergem la Vadul lui Vodă, pe când tu la 16 ani locuiai departe de casă într-un cămin plin de fete și băieți departe de a fi uși de biserică.

Da, eu am 20 de ani și nici o poveste de viață. Nici o noapte prinsă în ploaie, nici o călătorie cu auto-stopul, nici o noapte nebună la discotecă cu apeluri pierdute de la mama și strecurări în casă după răsăritul soarelui. Am ales să-i scutesc pe ai mei de bătăi de cap. Așa ne era la toți mai confortabil.

Și nu e vina părinților mei. E vina mea. Eu sunt cea care nu le-a ieșit din cuvânt și care i-a scutit de faze rebelioase. Eu sunt predispusă la a fi oiță domoală. Mi-aș fi dorit ca ai mei să prefere altceva, poate mă dresau în ciobănesc. Dar lor le-a plăcut oița domoală. Și asta sunt.

Mereu am fost cuminte. Iar acum când vreau să fac ceva pe cont propriu, problema trece din nu vei fi în siguranță în nu ne respecți, nu ne iubești și vrei să faci totul de capul tău.

Da! Se poate să fac ceva de capul meu? Se poate să greșesc, să cad, să plâng și să mă ridic din propria cenușă? Vă rog! Lăsați-mă să pic în nas! M-ați învățat să fiu sceptică ca să fiu în siguranță în caz de avânt. Ca să n-am avânt. Ca să fiu o domnișoară drăguță de birou cu mașină de serviciu și haine incomode.

Acum sunt destul de lucidă, deșteaptă și rea ca s-o pot face pe-a mea dacă tare îmi doresc. Însă nu vreau s-o fac pe mama să plângă și să-mi spună tremurând că nu m-a crescut așa și că nu mă recunoaște.

Aici îmi voi întrerupe gândul și așa incoerent. Noapte bună.