Zahăr amar

- Bună dimineaţa... îmi şoptise vântul la ora 14:37.
Ceasul digital cu cifre mari şi verzi mă mustra.
Afară ploua. În casă era linişte. Afară nu bătea vântul. Intrase înăuntru. Înăuntrul meu.
Am visat din nou.
De câte ori îmi visez viitorul, sunt mereu singură. Fie carieră de birou, fie prezentări în faţa unui public imens, fie o petrecere - mereu independentă şi fără însoţitori. Nu mă sperie chestia aceasta. Mă sperie numai faptul că nu mă sperie.
Mergeam prin hol, tălpile mi se dezlipeau uşor de podeaua din lemn. Ajungând la scară, am privit în jos. Vedeam dulapul, cărţile, măsuţa din sticlă pentru cafea, nişte reviste, o sofa din piele neagră artificială, un fotoliu crem, o noptieră modernă pentru plasmă, exact ca în filme...
Am coborât atent, câte o treaptă, cu senzaţia că cel mai mic pas necalculat ar surpa într-o clipă tot ce se află în jurul meu, iar eu aş cădea în abis. Aveam nevoie de cafea.
Am intrat în sufrageria rece, cu utilaje moderne, cu design metalic si culori respingător de îngheţate.
M-am aşezat la măsuţa mică pentru două persoane, cu picioare de inox. Am oftat din greu şi mi-am lăsat capul pe masă.
..mmm.. aromă de cafea. De unde vine?
Mi-am ridicat privirea si te-am văzut. Cu două ceşti albe şi mici în mână, m-ai întrebat zâmbind:
- Un cub de zahăr sau două?
- Două... am şoptit fără să-mi aud vocea.
Şi m-am topit o dată cu cristalele de zahăr în lichidul negru aburind.