Se mai întâmplă...

Tocmai mă chinuiam să finisez o postare patetică cu tentă meditativă, despre ceață și despre senzația de claustrofobie, dar mi-am băgat piciorul și am apăsat din nou pe New Post. La moment am 40 de Drafts, toate din ultimele două luni.
Asta e dovada că mă chinui să scriu și nu se naște nimic. Dar eu sunt tot aici. Intru zilnic și-mi ascult propriul playlist și gândesc "blea, ce gusturi afighennîie am eu".
Apropo de muzică și gusturi afighennîie. Nu urâți când creierașul vostru neted care nu memorizează nimic atunci când trebuie, depozitează în schimb, automat, în neuronii voștri un cântec împreună cu o situație? Nu vă faceți că nu înțelegeți, vorbesc despre cazurile când o melodie anumită îți amintește de o perioadă din viața ta sau de un moment.
Înafară de cântecele penibile despre dragoste și suferință, care vă amintesc de fostul care v-a părăsit un secol în urmă, iar de câte ori sună melodia respectivă la radio Șanson, vă apucă nostalgia vremurilor frumoase precum pe bătrânii moldoveni - nostalgia vieții în URSS, există și melodii care se lipesc de creier pur și simplu, incidental.
Drept exemplu poate servi o întâmplare cât se poate de banală din viața mea.
Aveam vreo 12 ani. Priveam MCMtop, dacă mai știe cineva acest canal muzical, care acum nu mai sunt sigură că există... MCMtop era un fel de old-school MTv.
Mâncam biscuiți cu ciocolată "de la iepuraș", de la Bucuria, glazurați cu ciocolată făcută din untură de cățel când... a apărut Robbie Williams cu Rudebox. Nu mi-a plăcut niciodată cântecul acesta, dar, din cine-știe-ce motiv sau dintr-o oarecare manifestare a voinței universale, l-am privit până la sfârșit mâncând biscuiți de ciocolată. Acum, de câte ori văd biscuiți "de la iepuraș", îmi apare fața de drogat fericit a lui Robbie Williams și treningul negru lucios, dansând, în timp ce, pe fundal se aude un bariton: "Rudebox, why u so nasty?".
Creierul e un organ fascinant, nu-i așa? Uneori mă întreb, noi ne controlăm creierul, sau creierul ne controlează pe noi? Noi suntem cei care utilizăm creierul, sau el funcționează pe cont propriu (cu excepția reflexelor primare)?
Subconștientul mi-a jucat festa de foarte multe ori. Am încercat alcoolul ca soluție, dar etanolul nu face decât să-ți paralizeze conștiința primară și să-i dea libertate deplină subconștientului, pentru ca, mai apoi, tu să-ți freci mințile gândind că "treaz nu aș fi făcut niciodată așa ceva".
Așa că, aveți grijă de neuronii voștri și nu întrebuințați alcool. Încercați iarba.

Când poţi trece în Chisinău strada?

Răspuns corect: Niciodată.
Pentru că niciodată nu poţi şti după ce colţ stă de veghe vre-un djâp, vre-un marşutnic, vre-un taxi (u nas nikogda netu svobodnâh maşîn) gata-gata să-ţi demonstreze ce viteză poate dezvolta pe drumurile noastre cârpite anual cu pete proaspete de asfalt.
La semafor, vehiculele stau pe trecerea de pietoni, cu botul în limita intersecţiei, şi trebuiesc înconjurate. La trecerea de pietoni fără semafor, dacă e o stradă mai aglomerată, trebuie să aştepţi până se adună lume, pentru că până nu se bagă turma pe carosabil, şoferii nu simt necesitatea de a ceda trecerea.

Ca să elaborez şi să concretizez...
Ideea mi-a venit azi dimineaţă, în timp ce aşteptam cuminte (timp de cinci minute) la semafor, să-mi ajungă şi mie rândul să păşesc pe carosabil.
În zona mea există o singură intersecţie. Restul sunt la cel puţin jumătate de kilometru depărtare. Intersecţia mea, formată de Constituţiei şi Vasile Lupu, e în formă de T.
Pentru ca să fiu înţeleasă, am ilustrat situaţia în Paint.
Strada orizontală e Vasile Lupu, iar cea verticală e Constituţiei.

Acum, să vă explic. X-ul marchează poziţia mea. Pentru mine e verde, la fel şi pentru maşinile ce vin din sensul vertical. Săgeţile negre ilustrează circulaţia autovehiculelor în momentul în care pentru mine era verde. Săgeţile verzi de deasupra semafoarelor ilustrează PLĂCUŢELE INSTALATE DE DORIN CHIRTOACĂ, CE PERMIT CIRCULAŢIA LA DREAPTA ÎN PERMANENŢĂ, INDIFERENT DE CULOAREA SEMAFORULUI.
Înainte să existe aceste plăcuţe, dacă aceştia care vin de pe verticală cedau, nu era nici o problemă, deoarece cei ce veneau pe orizontal erau opriţi toţi.
Acum, dacă aceşti de pe vertical cedează, ajungi în mijlocul drumului şi mai departe nu ai ce face. Deoarece aceştia de pe orizontal care fac la dreapta, la care e roşu, dar care au plăcuţa cu săgeată verde, NU CEDEAZĂ. În nici o circumstanţă. Niciodată. Sub nici un pretext.
Traficul e destul de intens anume în poziţia desenată de mine, deoarece, pe orizontală, după acest punct de intersecţie, Vasile Lupu nu e atît de mult circulată.

Iată de ce în Chişinău nu poţi trece niciodată strada. Stau zilnic şi îmi aştept norocul, în speranţa că se va îndura de mine vre-un şofer mai puţin grăbit.
În orele de vârf e periculos să te aventurezi pe carosabil, iar acesta nu e unicul caz.

P. S. Şoferii moldoveni sunt periculoşi, se ştie, dar sunt şi foarte abili. Se descurcă fără semne de circulaţie, fără marcaje, fără indicatoare, fără ...drumuri. Respekt şoferilor noştri.
P. P. S. Apreciaţi talentul meu de ilustrator grafic.