Doare. Întorc capul - doare. Privesc spre dreapta - doare. Respir adânc - doare.
Frigul mă îmbrățișează pe la spate și mă prinde în cătușele sale tremurânde.
Dacă adorm, încep să visez. La un moment dat, subconștientul meu obosește și pune același vis pe repeat.
Mă aflu într-o cutie de sticlă și orice mișcare o sparge în mii de bucăți ascuțite. După care se reface la loc și așteaptă următoarea mișcare.
Pielea palidă și rece s-a înăsprit parcă și mă ține legată.
Valuri înghețate străbat corpul, furnici invizibile mișună peste tot și rămâi cu impresia că nimic nu te poate face să te simți confortabil, poate doar sedarea pe vreo patruzeci și opt de ore...
Picioare de plumb, frunte cimentată...
Nu mai vreau să fiu răcită. :'(
Deci... de când fugi după dragon?
ReplyDeleteNu ştiu cum e în Chişinău dar aici la mine iarna nu e doar interioră. Da tăt îi ghini, degrabă vine primăvara.
ReplyDeletetie iti baga comentariile in spam :D abia acum le-am descoperit.
ReplyDelete