Smog

Oricât de mult nu m-aș forța să înțeleg unele lucruri, îmi este imposibil. Sună firesc. Dar nu e vorba de nimic ieșit din comun, nimic ce mi-ar întrece abilitățile intelectuale, nimic prea complicat... Dimpotrivă, privit dintr-o parte, e o problemă cât se poate de banală, iar dacă cineva mi-ar cere să explic în ce constă, cam... n-aș avea ce explica. Pe măsură ce încerc să desfac și să simplific pentru a ajunge la esența situației, tot ceea ce gândesc și fermentez își pierde din sens, apoi renunț. După ce se sedimentează, o iau de la capăt și iar meditez. Mă lovesc zilnic de intemperii dintre cele mai prostești. Critic până la sânge și mă enervez pe prostia care mă înconjoară, apoi mă opresc asupra propriilor mele fapte. Nu merit oare aceeași soartă? A fi superior, după cum am fost învățată, înseamnă a nu-ți pierde calmul. A fi superior înseamnă a tolera și a ignora, croindu-ți în același timp propria cale. Ca o autostradă suspendată deasupra unui câmp cu pleavă. Mă asociez cu autostrada, dar uneori am momente în care gândesc: nu sunt oare și eu un spic gol și rebel? Apoi mă reconforează gândul că dacă îmi rezerv timp ca să reflectez, sunt nobilă, și, în consecință, revin la starea inițială. Precum sunt fazele lunii, așa oscilează spiritul meu critic în raport cu mine. Luna nouă semnifică fatalitatea. Întuneric deplin, zilele când autocriticismul nu mă lasă să deschid pagina blogger, sau să scriu un comentariu șmecher pe facebook, sau chiar să răspund cuiva sarcastic. Trebuie voință. Dar încotro s-o canalizezi? A munci orbește până îmi ating un scop nu mă caracterizează, consider că atât timp cât inteligență este suficientă, există o altă cale, mai greu de găsit, dar, în principiu, mai ușoară, mai deșteaptă. Work smart, not hard, se spune. Dar cine poate pune pe cântar și decide câtă inteligență este suficientă? Prostie. Un timp am fost preocupată și de acest aspect. Cunosc o mulțime de oameni proști, dar sunt toți diferiți, în felul lor de a fi proști. Care sunt diferențele dintre ei, până astăzi nu sunt sigură că am înțeles, însă am reușit, în schimb, să-mi elaborez o mică clasificare. Există ignoranți, există lipsiți de inteligență, există dezinformați, există dogmatizați. În felul lor, fiecare dintre ei poate fi numit prost, și totuși, problema fiecăruia provine de la ceva diferit. Părinți. Minunate sunt aceste ființe. Mama, chiar în acest moment, îmi spune să-mi fac tema la matematică pentru ca ea să nu se simtă prost în fața profesoarei mele. Așa și mi-a argumentat, pe un ton melancolic și mustrător. Fă-ți tema, nu mă da de rușine. Nu-ți alegi părinții. Pe cât de recunoscătoare sunt uneori pentru că-i am anume pe aceștia, pe atât de mult mă enervează alteori. Sună firesc. Dar problema rezidă în ceva mult mai profund decât banalele certuri între copii și părinți. Pentru că eu, de fapt, nu mă cert cu părinții mei, dar în interior fierb nervi reprimați întru scutirea lor de a avea un copil răzvrătit. Educația pe care mi-au dat-o mai marii mei a fost și este un cuțit cu două tăișuri. Pe de o parte proliferează imaginea cutivată a copilului cuminte, respectuos, cu note bune (mai mult sau mai puțin), cu o inteligență un pic mai mult decât mediocră, iar pe de alta se macină conștiința unei firi reprimate, lipsite de libertate și independență în gândire. Sună grav, iar cineva care mă cunoaște, citind asta, ar spune că mi-am ieșit din minți. Respectivele goluri nu e manifestă direct și activ. Nu mi se interzice nimic în mod autoritar. În schimb, din cauza felului în care am fost crescută, de-a lungul anilor, mi s-a infiltrat o auto-cenzură mai puternică decât orice interdicție sau pedeapsă curentă. Consecința funcționează ca un antivirus. În momentul în care vreau să fac ceva ce necesită autorizație, fără ca măcar să mă fi confruntat cu părerea unuia din mai marii mei, mă blochez singură. Teoretic, îmi interzic singură lucruri la care știu că ar trebui să duc tratative. Nu m-am simțit niciodată suficient de liberă ca să ies pur și simplu la o plimbare în parc, de una singură. Prefer să rămân în casă decât să explic unde plec, de ce anume acum, de ce singură. Nu m-am simțit niciodată suficient de motivată să mă apuc să gătesc. Pe lângă faptul că nu a fost niciodată nevoie, ar trebui, în momentul în care inițiez procesul, să răspund la o serie de întrebări, din nou, gen: de ce vrei să faci asta, de ce acum, de ce în acest mod. Vreau să particip într-un proiect în afara școlii, respectiv: de ce, de ce îți trebuie, care-i sensul, de ce pierzi timpul. Merg să ajut la pregătirile pentru o petrecere: de ce anume tu, de ce nu altcineva, de ce îți trebuie, hai mai bine nu. Am menționat că mama e profesoară în liceul meu? Aceste întrebări, aparent inocente, fiind prezente din fragedă copilărie, când singurele întrebări erau referitoare la necesitatea mea de a ieși afară și a zburda, au format o barieră de-a lungul timpului. Acest presupus cuțit cu două tăișuri mă face uneori să vreau libertate totală și necondiționată, iar alteori mă face să mă simt dependentă până la moarte. Reprim, pentru că a exprima nu are sens. Nu aș fi înțeleasă, și s-ar începe: ce ai? așa te-am crescut? așa ne respecți? așa ești? așa vei fi? A mă răzvrăti pe deplin nu pot. Aș răni, și nu vreau. Manipulare. A dori binele aproapelui este firesc și corect din punct de vedere etico-moral. Uneori, în dorința orbească de a face ceea ce, în opinia ta, este bine, încerci să-l îndrepți pe aproape pe o anumită cale. Una pe care o consideri tu cea mai bună. Rupi din oțel cu dinții și ții discursuri moralizatoare cât de des poți, cu convingerea că ceea ce faci e cel mai bine pentru dânsul, deoarece ai experiență. Amintește-ți însă, cum ai căpătat tu acea experiență. Dacă-ți forțezi suficient de mult neuronii, afli că ai câștigat-o numai din propriile greșeli. A învăța mai apoi pe cineva anticipat ceea ce urmează să trăiască, pentru a nu comite o eroare, este cea mai mare tâmpenie. Neg. Unica salvare, introvertirea. O aglomerare de dualisme în așteptarea răsăritului. Prea mult durează această noapte...