Habar n-am ce m-a apucat, dar iată-mă-s aici. Am decis să recitesc postări de-ale mele de prin 2011, când se consuma apogeul carierei mele de blogher, și, eu fiind tot eu, Narcis reîncarnat, am ahuit ce de clasna scriam eu cândva.
Se pune întrebarea... dar ce s-a întâmplat?
Iar răspunsul este cât de poate de simplu: nimic. Gândesc la fel ca atunci, iar mie nu-mi place să mă repet. Cam asta e presupunerea mea: cred că aș scrie mereu aceleași lucruri, dar într-o formă diferită de fiecare dată. În 2011-2012 sufletul meu și-a revărsat în formă scrisă cea mai mare parte a emoțiilor pe care le simțea. Recitind acum, resimt postările ca încă fiind actuale. O fi oare aceasta esența lipsei mele acute de inspirație? Sau poate acele zile au fost unicele menite să scoată din mine tot ce-am avut de spus. Poate am fost o stea (huoo Narcis, calmează-te) care a ars și s-a consumat, fără șanse de a mai împrumuta combustibil din univers.
Cum mi-am promis, am încercat să o iau de la capăt pe altă platformă, da' acolo nu-i interesant. Cel puțin m-am ținut de cuvânt, noh? Nu renunț nici la aia, lua-ma-r. Arunc semințe peste tot, cu speranța că măcar din una va răsări ceva. Ce nu fac eu pentru mine însămi.
Cred că fiecare al doilea om din lumea aceasta s-a gândit măcar o dată: „Vai, ar trebui/ aș putea să scriu o carte, mânca-ți-aș.” Apu așa și eu, doar că n-am nici o treabă cu scriitoria și toată munca pe care aceasta o implică. Iar când îmi amintesc de Sumire din „Iubita mea, Sputnik” în genere vreau să mă ascund într-o gaură de iepure și să nu știe nimeni că am intenționat vreodată să scriu ceva de proporții.
Orange Reaper, dă-ni pace, stalker. Mă retrag în borticica mea cu iepurași și wifi furat de la vecini.
