Necondiţionat şi nonconformist (Ep. 1)

Ante scriptum
A fost odată ca-n poveşti un paradox.
O telenovelă inteligentă.
Ceea ce urmează să citiţi poate fi o nuvelă, sau un microroman, sau un roman în 5 volume... totul depinde de inspiraţia mea şi când voi decide să spun "Şi au trăit fericiţi până în 2012".. Până atunci, enjoy!
Dacă nu vă place, un comment şi pun punct imediat poveştii. Blogul meu nu e doar pentru mine, ci şi pentru cititorii mei. Iar eu fac tot posibilul să vă fiu pe plac.
3, 2, 1... Debutez!


Capitolul I. Rătăcirea
- Bei? întrebă el luând în mână sticla de whiskey din bar.
- Nu, mulţumesc.
El îşi servi o porţie, fără gheaţă. O dădu peste cap instantaneu, apoi se lăsă moale pe sofa.
Ea stătea protocolar în faţa lui, pe fotoliu, cu picioarele împreunate ca o şcolăriţă, şi-l privea fix. Încera să se impună cumva, ca să nu pară o parvenită ingenuă, intimidată de prezenţa unui bărbat. Nu prea reuşea. De fapt, el nici nu-i dădea mare atenţie. Îşi privea paharul gol de whiskey, complet relaxat, în lagrul său, în casa lui, în salonul său, pe sofaua lui de piele neagră, în faţa unei femei pe care abia o cunoscuse două zile în urmă şi de la care nu ştia precis ce voia. Dar nu-şi făcea griji pentru asta. Contemplarea urmelor de whiskey de pe fundul paharului borcănos, de sticlă lucioasă, era mult mai valoroasă şi interesantă în acele momente.
A stat câteva clipe aşa, privindu-l, apoi, nemaiputându-şi stăpâni limba, începu:
- Uite, să ştii că eu...
- Iarăşi despre tine?
O atacase pentru că utilizase cuvântul "eu". Era vexată. Era perplexă. "Mă aduse aici ca să mă umilească? Ca să mă sfideze cu inteligenţa sa (care, avea să afle mai târziu, nu era decât o formă superioară de şireţenie)?" Se blocase complet. Dacă ar fi continuat pe un ton iritat (şi întradevăr, era iritată), el şi-ar fi atins scopul şi ea ar fi fost în postura unei mahalagioaice care nu mai tace oricâte întreruperi şi observaţii nu i-ai face. Dacă ar fi tăcut, ar fi părut o fetiţă naivă copleşită de argumentul unui părinte cicălitor. Nu a vrut să intre în defensivă. A înghiţit în sec.
- Uite, să ştii că tu... dar în acel moment, i-a îngheţat conştientul, subconştienul, limba şi restul organelor care participă la procesul vorbirii. Numai inima îi bătea cu putere şi-i înfiebrânta corpul. Se îmbujorase. Nu ştia ce să-i zică. Sau poate ştia, dar nu voia să continue. Pur şi simplu nu putea rosti nimic. Iar el a simţit asta.
- Te înţeleg.
Ea, una, nu se înţelegea. Nu-i putea descifra gândurile, nu-i putea citi mimica. Ochii lui erau blânzi, dar goi.

Începea să priceapă de ce o adusese cu el. De ce organizase acea mare petrecere în cinstea unui eveniment cât se poate de banal (cumpărase nişte acţiuni la un preţ de nimic de la o firmă aproape falimentară, care urma să fie ridicată înapoi pe picioare de un prieten de-al său, avocat). Se temea să fie singur în acea vilă mare, în care, cu mulţi ani în urmă, suferise o pierdere enormă. Voia să estompeze ţipetele care încă le auzea în fiecare noapte. Voia puţină linişte, iar ea se gândea numai la dînsa şi la confortul ei psihologic. Acum se simţea vinovată. Şi totuşi, pentru prima dată îl vedea atât de fragil.
Au continuat să stea în linişte.
De jos se auzea muzica amorţită, femei vociferând sub efectul cocktailurilor cu alcool şi baritoni râzând sacadat.
Afară amurgea... sau poate se crăpa de ziuă? Ore ce perioadă a anului era? Copacii nu erau nici înfrunziţi, nici goi, cerul nu era nici senin, nici înnorat, nu era nici cald, nici frig, soarele era într-o poziţie indecisă, iar luna se încăpăţîna să se rotunjească (sau să se subţieze..?).
Ceva urma să se întâmple, şi toţi, mai mult sau mai puţin conştient, realizau asta.