Necondiţionat şi nonconformist (Ep. 2)

Capitolul II. Primii paşi
Deşi petrecerea era în toi şi nimeni n-ar fi observat lipsa celor doi, era timpul să coboare. Lucas trebuia să-şi vadă de invitaţi, iar Sara voia să mai discute cu damele şi să flirteze cu "tinerii", cum îi plăcea lui să-i numească.
Aşa-zişii "tineri" nu erau, de fapt, tocmai tineri. Cu vârste cuprinse între 30 şi 50 de ani, văduvi sau divorţaţi, erau fie juniori în domeniul afacerilor, care se îmbogăţiseră subit şi tocmai începeau să guste din plăcerile vieţii, fie tocmai moşteniseră vreo avere, şi, nevalorificând valoarea banilor primiţi prea uşor, cheltuiau în stânga şi în dreapta pe petreceri şi călătorii inutile prin Europa.
- Mergem? întrebă ea şoptit.
- Ce..? Ah, da, da, hai, să mergem.
S-a ridicat de pe fotoliu, şi-a aranjat puţin fusta, şi, fără să-l aştepte, a plecat. A împins uşa din lemn masiv şi a ieşit în holul lung, la capătul căruia se aflau scările ce duceau jos. Deşi a încercat să treacă neobservată, cum a şi făcut primul pas pe trepte, majoritatea "tinerilor" şi câteva dame machiate excesiv au întors capurile ca la comandă şi au contemplat-o câteva secunde, pentru ca mai apoi să revină la ce făceau, prefăcându-se că nu au observat-o. Purta o fustă neagră, cu talie înaltă, până deasupra genunchilor. Cămaşa cu gât şi guler bufant, de culoare liliachie, cu mâneci scurte îi dădea un aer sobru, dar chic. Părul negru îi era strâns cu grijă în coc, iar cele două şuviţe lăsate intenţionat pe lângă ureche atenuau nuanţa de seriozitate transmisă de coafură. Ochii verzi, conturaţi de sprâncene nerge, erau machiaţi uşor, pentru a nu denatura sănătatea şi vitalitatea emanată de chipul ei tânăr, aproape copilăresc. Arăta extrem de bine, dar un singur lucru, atât de neînsemnat şi care ar fi putut fi uşor soluţionat, o trăda. Tocurile, obligatorii la ţinută, o incomodau grozav. Se vedea că nu era obişnuită să meargă în stilletos, cu atât mai puţin să coboare treptele, care păreau că nu se mai termină. După câteva minute de chin, fu întâmpinată jos de Olivia Quinsley, sora lui.
- Fatoooo, pe unde umbli?! Nu ştii câte ai pierdut!
Şi, nemaiaşteptând răspuns (de obicei aceste întrebări erau strict retorice, puse doar din politeţe, pentru a avea un motiv să înceapă a-ţi spune ceea ce avea în plan), o trase de braţ şi începuse să-i bârfească pe toţi cei prezenţi care o agasaseră mai mult sau mai puţin.
Olivia Quinsley, sau, cum îi mai ziceau amicii, Quin: crescută în puf, nu-i păsa deloc de bani. Ar fi cheltuit oricât pentru cel mai mic moft. Era suficient ca să intre în vre-un magazin de bijuterii scumpe, să vadă ceva "absoloot adoraaaabil", gen o pereche de cercei minusculi la un preţ astronomic, şi să scoată imediat Gold Cardul şi să achite. Apoi, în drum spre casă să vorbească numai despre ei, iar cum ajungea în cameră, să-i arunce în vre-un colţ şi să-i uite. Aceasta era ceva abosolut firesc, pentru că toţi o ştiau aşa de mică. Era ceva natural, care venea de la sine, un mic ritual, neîmplinirea căruia ar fi făcut-o extrem de nefericită. Singurul ei duşman era sărăcia. Fără scrupule, agresivă, generoasă, frivolă, superficială, banală, însă deşteaptă. Olivia era un mic paradox viu. Era inteligentă, dar se cobora la nivelul oricărui prost şi-i bârfea pe absolut toţi, mai ales pe cei care o "agasau". Calficativele ei preferate, erau clasicele "absoloot adoraaaabil", în cazul în care-i plăcea ceva/cineva, şi, respectiv, "agasant", în cazul în care ceva/cineva îi era antipatic.
Sara o plăcea, în fond, deşi îi dispreţuia superficialitatea şi o desconsidera, în adâncul sufletului, pentru că cheltuia banii fără să-i pese de nimic. Bani, care, în principiu, nici nu erau ai ei şi nici n-a făcut niciodata ca să-i merite. Norocul ei fiind că s-a născut bogată. Dar Olivia nu era o persoană rea, şi, în plus, se împrieteniseră din start. Chiar s-ar putea mândri, pentru că Quin nu tolera săracii, din motiv că lipsa banilor îi făcea să fie mai puţin umani, în viziunea ei, însă pe ea o acceptase din start şi chiar insistase asupra relatiilor lor de amiciţie. Din fericire, Sara era mult prea orgolioasă pentru a considera acesta drept un gest nobil, sau o favoare chiar.
Era trecut de miezul nopţii, iar Sara şi Quin mergeau agale prin sală cu câte o cupă de şampanie. Olive îi vorbea mereu, dar ea era cu gândul departe. Lucas nu mai cobora, şi începea să-şi facă griji, şi chiar să regrete că acceptase invitaţia la această pretrecere la care nu se simţea deloc în apele ei. Simţea că toate privirile o ţintesc şi o ard. Simţea că este dispreţuită şi că toţi ştiu cine este de fapt. Întârzierea lui o dezola. De obicei, era plină de încredere, sigură pe sine, dispreţuitoare, era superioară. Prima ei ieşire în lumea "bună" urma să fie un eşec. N-a mai putut suporta presiunea, s-a rupt de la braţul Oliviei şi a alergat afară.
Pe leagănul din grădină a găsit un pachet de Marlboro cu o brichetă aurie înăuntru. Şi-a scos o ţigară şi a început să fumeze. Fuma pentru prima dată în viaţă. Nu s-a sufocat, nici măcar n-a simţit primul fum, ca şi cum ar fi fumat de o viaţă... Brusc i s-a făcut silă şi, cu o smuncitură, a aruncat pachetul departe, în întuneric.
La etajul doi, în salon, lumina era stinsă. I se părea, însă, că cineva o priveşte de acolo.

Din semi-obscuritate, o umbră de smoală o urmărea.
O briză răcoroasă vestea ploaia.

- Hey, Sara, intră încoace, fato! Vei răci! Şi hai, că te aşteaptă cineva! se auzi din prag Olivia.