N-o voi putea uita niciodată.
Era iarnă. Mergea cu capul uşor plecat, privind spre picioare. Uneori mai ridica privirea spre trecători. O ţin minte perfect. Chipul ei rigid şi rece...
Ochii de gheaţă, conturaţi de gene negre, m-au săgetat pentru o clipă, pentru ca mai apoi să revină la contemplarea pământului. (Zicând ochi de gheaţă, mă refer la culoarea şi senzaţia rece ce ţi-o lasă.)
Păşea neatent, mergea grăbit, şi totuşi puteai zice că pluteşte peste drumul acoperit de polei.
O fracţiune de secundă - atât a durat schimbul de priviri, dar mult timp după asta m-am simţit ca o corabie prinsă la un ţărm îngheţat bocnă. Un fior mi-a traversat şira spinării, şi s-a oprit acolo. Se părea că gri-ul acela neînduplecat mă urmăreşte.
Încorsetat am rămas şi am mers o perioadă luptând cu rezistenţa aerului rarefiat ce se încăpăţâna să-mi oxigeneze plămânii. Oare există aşa ceva?
Poate a fost doar o iluzie, o arătare halucinantă... Sau poate exagerez...
Dar una ştiu sigur, când i-am întâlnit ochii, simţeam că mă sufoc literalmente.
Aş vrea s-o mai văd o dată. Dar nu acum. La primăvară, când se va topi...
No comments:
Post a Comment