Martirii

Iubitorilor de horror, let me introduce you the best horror movie of the last 10 years!

Recomand acest horror. Demult n-am văzut un film de asa gen care întradevăr să merite. Are subiect, are sens, are momente terifiante, are tot ce-i trebuie.
Vizionare plăcută!
(nu-l recomand dacă eşti slab de înger.. şi nu mă refer la sensibilitatea faţă de mult sânge sau matze zburând pe pereţi. acesta este un film intens şi puternic)

Amintiri din copilărie

(click pentru zoom, pentru credibilitate, şi pentru a vedea defectele)

Mi-am desenat asta pe perete aseară. Mi-a luat vreo trei ore. Mama n-a prea fost încântată să vadă că desenez pe tencuială. But I don't give a f*ck. Pe mine mă face să zâmbesc de fiecare dată când intru în cameră. E mărişor. 30 x 60 cm. E primul, dar cu singuranţă că nu e ultimul. Până la vară vreau să umplu un sfert din perete. :)

De vreo trei săptămâni mă tot gândeam ce să desenez.. mai întâi am vrut ceva abstract, apoi ceva floral, şi, în final, i-am făcut Tom & Jerry.

-to be continued-

Obiective pe termen scurt (lung)

Ante-scriptum: DESIGNUL E CÂT SE POATE DE TEMPORAR, PÂNĂ GĂSESC CEVA MAI TEAFĂR.

 Trebuie să:
1. Să fiu calmă
2. Să nu ridic vocea
3. Să nu mă enervez din nimicuri
4. Să nu fiu agresivă.
Dar cum pot să stau calmă şi în perfectă armonie când este atâta ignoranţă în jur?!

Fiecare are metoda sa "defensivă". Unii râd, alţii o ignoră pur şi simplu şi-şi văd de treaba lor (ar fi varianta ideală). Mie-mi, însă, vine s-o sugrum şi so asfixiez.
Există 3 lucruri pe care nu le tolerez niciodată, sub nici o circumstanţă, nici măcar în somn, nici măcar în comă: ipocrizia, prostia şi, recent, filfizonii, care se înmulţesc văzând cu ochii.

Prima "calitate" nu o suport, pentru că, de obicei, depistez ipocrizia imediat. Având în vedere că o depistez din start, să văd cum persoana respectivă continuă să "falseze" fără pic de ruşine, sau fără ca măcar să-i pese că mă minte în faţă doar ca să se scoată în evidenţă în faţa cuiva, mă calcă pe nervi oribil. Dar în faţa ipocriziei mă menţin calmă de obicei, pentru că nu pot să atac fără argumente. Un atac fără argumente mă pune pe mine într-o lumină proastă, pentru că miroase a calomnie.

A doua "calitate", care e, de fapt o "epidemie", o întâlnesc la fiecare pas. Fie doar o mică stângăcie, sau una trântită bine de tot, mă agasează în egală măsură. Ca metodă defensivă pot să utilizez sarcasmul, să insult persoana în cauză fără ca ea să-şi dea seama măcar (pentru că, deh, nu degeaba vorbim de prostie aici), sau... pot să fac urât de tot. Mă enervez imediat. Dacă persoana observă şi tace, aleluia. Dacă nu observă şi insistă în continuare, pot să ridic vocea. Dar dacă observă că mă enervez şi totuşi insistă intenţionat să o ţină pe a ei, în speranţa că voi tăcea şi mă voi lăsa călcată în picioare de prostie crasă, nuuuuu dragăăăăăăă... pân-aici o mers soldatu', cum ar zice profu meu de istorie. În astfel de situaţii mă dezamăgesc total în unii oameni.

Filfizonii. Îi iubesc.
FILFIZÓN ~i m. Tânăr lipsit de seriozitate, având pretenții de eleganță şi/sau rafinament.
They are everywheeeereee!!!
Dragă filfizoane, nu eşti elegant deloc, nu eşti rafinat şi nu eşti nici 1% din ceea ce pretinzi să fii. Iar dacă pretinzi să fii ceva, şi nu orice, dar anume elgant şi rafinat, atunci eşti ipocrit. Iar ce am zis eu ma sus de ipocrizie?
Filfizonii sunt şi ei un fel de cocalari, dar sunt versiunea nouă şi îmbunătăţită. Din lungul proces al evoluţiei au învăţat câte ceva (unii dintre ei, pentru că doar o parte au evoluat în filfizoni, din specia cealaltă încă vezi exemplare peste tot). Filfizonii sunt (par) mai manieraţi, şi, fiind că tac mai mult şi nu spun chiar tot ce le trăsneşte în cap, sunt (par) mai inteligenţi. Dar rafinamentul şi eleganţa fie sunt înnăscute, fie sunt educate de-a lungul vieţii, de mic copil. Iar voi nu sunteţi decât nişte maimuţoi în fracuri.

Iat-aşa.
Să nu fiu agresivă, să-mi menţin calmul, să nu mă enervez...

Dilemma

a, şi încă ceva:

Necotidianul [5]

Cum zice şi cântecul: "I want to be someone else or I'll explode.."
Urăsc să citesc cum se plâng alţii, dar iată că singură o fac acum.
Săptămâna asta am deja 5 drafturi nefinisate.
Partea a II-a a capitolului II din "Necondiţionat şi nonconformist" se chinuie şi ea printre ele.
Încep să scriu ceva, pe o temă oarecare, pe parcurs mă contrazic. O iau de la început, şi iarăşi divergenţe.

Ba vreau să fiu singură, să-mi aduc în ordine gândurile, să mă relaxez cu o carte sau cu muzică la iPod, ba vreau să petrec timpul cu cineva, undeva, să fac ceva concret şi interesant. Nu fac propriu-zis nici una, nici alta. Încerc să mă relaxez, pierd timpul. Încerc să mă ocup cu ceva, nu iese nimic. :)
Sunt epuizată intelectual.
Oricum, voi face un efort să am şi luna asta două episoade din "Necondiţionat şi nonconformist" (probabil câte două pe lună voi scoate deja).
Am nevoie de o baie ca în filme.
Am nevoie de căldură. Am nevoie de un soare...

saved my life once ♥

Happy B-day To Me :]

Astăzi, cu 17 ani în urmă, la 5:20 in ze morning, un nou orizont se deschidea pentru...
eiiii da sigur că.
La 5:20 in ze morning urla una mititcă şi urâtă de se cutremurau pereţii maternităţii nuştiucare din râşcanovka.
Şi de atunci.. mai urlă din când în când..))
Şi de atunci au trecut 17 ani, pe care nici nu i-a simţit. Deja se simte pe jumătate majoră şi la vară va face cursuri de şoferie... pentru bicicletă.
Această pe jumătate majoră n-a mâncat două zile nimic înafară de dulciuri (ciocolată mai mult), şi ziua de azi cu o hemoragie nazală felie de tort a început-o. Yaaaay, şi aşa glucoza din sânge e aproape de limita maximă! :)

Dar, lăsând la o parte umorul negru şi self-sarcasmul, ce pot să zic.. I'm glad to be alive. =)))
Nu-mi merge azi să scriu ceva teafăr, mai bine o las baltă.

Have a nice day! ♥

Perfect is nothing

Du wirst nie wissen...

Pe el...

După o zi epuizantă din toate punctele de vedere, a urmat un somn adânc, cu puţine vise. A doua zi a trezit-o o rază indecisă, care de-abia străbătea norii pufoşi şi denşi de dimineaţă. Primul lucru ce i-a venit în gând a fost: "mm... soare, oare ce mai face ...?".
Apoi a urmat trezirea. Duşul fierbinte şi sărat de dimineaţă.
Şi-a dat seama, încă o dată, dar de data asta de-a binelea, că totul se terminase.

Există cele şapte etape ale durerii unei pierderi. Ieri o trăise pe prima: şocul şi negarea. Deşi în şoc, încă nu realizase pe deplin lucrurile, respingea totul şi pe toţi, nega orice încercare de a căuta motive şi scuze, îşi revărsa toată mâhnirea plângând.
A doua zi, a doua etapă, durerea şi vinovăţia. Acum, o dată ce trece efectul şocului, este înlocuit treptat de durere în forma ei pură. Nu mai simţi nevoia să urăşti, pentru că îţi dai seama că nu vei schimba nimic, nu îţi rămâne decât să îţi consumi suferinţa lent, în timp ce ea îţi consumă sufletul şi ţi-l seacă de orice voinţă sau putere. Etapa aceasta durează cel mai mult şi în acel timp persoana este cea mai vulnerabilă.

Nu-şi mai amintea decât secvenţe de vorbe şi scene: "dacă nu era ..., nu avea să ies în genere" .. "aşa sunt eu" .. "nu văd altă cale de soluţionare".. "mai devreme sau mai târziu oricum..." .."poţi să mă urăşti acum, decât să mă urăşti peste două luni şi mai tare..." Cuvinte care tăiau în carne vie, care denotau un fapt şi aşa mult prea evident... Ochii ei priveau cu ură, dar ascundeau disperare şi neputinţă...

Replicile ei care căutau disperat un semn, cât de micuţ... "vrei ajutorul meu? vrei..?" .. "da, ar fi bine.." "spune sau da , sau nu, pentru că acest "ar fi bine" nu ajută deloc..." ... tăcere. Minte şi inimă contorsionate de durere. Ea, teoretic, avea ultimul cuvânt. Să sufere alături de el, pentru că el "oricum aşa avea să facă în continuare", sau să sufere singură...

Îşi amintea cum se gândea naiv că el îşi va cere scuze pentru cele întâmplate, îşi va exprima dorinţa clară de a continua şi că vrea să fie bine, că o vrea lângă el la bine şi la rău, că vrea o persoană alături care să-l ajute să treacă peste probleme, că nu mai vrea să fie singur în lupta sa. A izbucnit în plâns şi a spus tremurând şi stins... "gata... s-a terminat"...

El a îmbrăţişat-o, iar ea a îzbucnit în hohote. Ultima îmbrăţişare, ultima dată... L-a împins, el a plecat, iar ea s-a pornit în neştire...
A mers prin oraş vreo două ore, şi, din când în când se oprea pe lângă vre-un geam ca să-şi privească reflecţia patetică, ochii roşii ... Îi venea să urle, să lovească... Să ţipe în gura mare ce simţea, ce era în înima ei,  toate regretele, tot trecutul ce i se părea fals acum, toate iluziile, toate exagerările... cât de copilăroasă fusese!

Şi lacrimile nu mai conteneau. Acum era mai singură ca niciodată, cu povara cuvintelor nemărturisite pe suflet...
Pe el l-a iubit...