Pe el...

După o zi epuizantă din toate punctele de vedere, a urmat un somn adânc, cu puţine vise. A doua zi a trezit-o o rază indecisă, care de-abia străbătea norii pufoşi şi denşi de dimineaţă. Primul lucru ce i-a venit în gând a fost: "mm... soare, oare ce mai face ...?".
Apoi a urmat trezirea. Duşul fierbinte şi sărat de dimineaţă.
Şi-a dat seama, încă o dată, dar de data asta de-a binelea, că totul se terminase.

Există cele şapte etape ale durerii unei pierderi. Ieri o trăise pe prima: şocul şi negarea. Deşi în şoc, încă nu realizase pe deplin lucrurile, respingea totul şi pe toţi, nega orice încercare de a căuta motive şi scuze, îşi revărsa toată mâhnirea plângând.
A doua zi, a doua etapă, durerea şi vinovăţia. Acum, o dată ce trece efectul şocului, este înlocuit treptat de durere în forma ei pură. Nu mai simţi nevoia să urăşti, pentru că îţi dai seama că nu vei schimba nimic, nu îţi rămâne decât să îţi consumi suferinţa lent, în timp ce ea îţi consumă sufletul şi ţi-l seacă de orice voinţă sau putere. Etapa aceasta durează cel mai mult şi în acel timp persoana este cea mai vulnerabilă.

Nu-şi mai amintea decât secvenţe de vorbe şi scene: "dacă nu era ..., nu avea să ies în genere" .. "aşa sunt eu" .. "nu văd altă cale de soluţionare".. "mai devreme sau mai târziu oricum..." .."poţi să mă urăşti acum, decât să mă urăşti peste două luni şi mai tare..." Cuvinte care tăiau în carne vie, care denotau un fapt şi aşa mult prea evident... Ochii ei priveau cu ură, dar ascundeau disperare şi neputinţă...

Replicile ei care căutau disperat un semn, cât de micuţ... "vrei ajutorul meu? vrei..?" .. "da, ar fi bine.." "spune sau da , sau nu, pentru că acest "ar fi bine" nu ajută deloc..." ... tăcere. Minte şi inimă contorsionate de durere. Ea, teoretic, avea ultimul cuvânt. Să sufere alături de el, pentru că el "oricum aşa avea să facă în continuare", sau să sufere singură...

Îşi amintea cum se gândea naiv că el îşi va cere scuze pentru cele întâmplate, îşi va exprima dorinţa clară de a continua şi că vrea să fie bine, că o vrea lângă el la bine şi la rău, că vrea o persoană alături care să-l ajute să treacă peste probleme, că nu mai vrea să fie singur în lupta sa. A izbucnit în plâns şi a spus tremurând şi stins... "gata... s-a terminat"...

El a îmbrăţişat-o, iar ea a îzbucnit în hohote. Ultima îmbrăţişare, ultima dată... L-a împins, el a plecat, iar ea s-a pornit în neştire...
A mers prin oraş vreo două ore, şi, din când în când se oprea pe lângă vre-un geam ca să-şi privească reflecţia patetică, ochii roşii ... Îi venea să urle, să lovească... Să ţipe în gura mare ce simţea, ce era în înima ei,  toate regretele, tot trecutul ce i se părea fals acum, toate iluziile, toate exagerările... cât de copilăroasă fusese!

Şi lacrimile nu mai conteneau. Acum era mai singură ca niciodată, cu povara cuvintelor nemărturisite pe suflet...
Pe el l-a iubit...