Raţionament

Dintr-o dată, toţi ai casei vorbesc un ton coborât. M. deschide sertarul de sus al dulapului din salon şi începe a răscoli. T. stă relaxat în fotoliu şi rosteşte grav o frază care nu se prea aude. Io mă plimb prin casă fără să scot un cuvânt. Gândesc. M. trece prin faţa mea, intră în camera mea şi continuă să răscolească. T. deja e în bucătărie, îşi toarnă ceai şi rosteşte din nou, grav, aceleaşi cuvinte, puţin parafrazate. Io intru după M. în odaie şi deschid o geantă, caut prin buzunarele ei. Renunţ şi mă aşez pe marginea patului. Scârţâie. M. spune ceva, apoi iese din odaia mea şi se întoarce în salon, deschide acelaşi sertar şi începe din nou a arunca foi şi a răsfoi mape. Mă ridic în picioare şi merg şi eu aiurea, înspre salon. T. rosteşte fraza aceea, din nou parafrazată, însă, de data asta, mi-o adresează direct. Îi răspund ceva şi mă întorc în cameră, mă aşez pe scaun. M. trânteşte uşa unui dulap, apoi se aud din nou foşnete, pocnete. T. se aude iarăşi rostind aceleaţi cuvinte, de data aceasta, adresându-i-le lui M, apoi încep să foşnească în unison ambii. Vine M. şi îmi spune ceva. Neg. Pleacă. Revine M. şi îmi spune altceva. Neg. Pleacă. Revine a treia oară şi-mi spune altceva. Neg. Pleacă.

Uite cam asta se întâmpla la mine în casă jumătate de oră în urmă. Fraza pe care o rostea T. încontinuu era " Lasă să-l caute. Dacă nu-l găseşte, să plece.". Şi spun cu toată sinceritatea care există în mine, că aş pleca, dacă nu ar fi acum 14 grade afară! Dar, evident, tata nu vorbea serios. (El deseori apelează la cuvintele "las să plece". De exemplu "Nu-i place calitatea betonului?! Las să plece." sau "Armatura" şi "şâbeonka" trebuiau să fie aici o oră în urmă! Acuma unde-i? Cică pe drum? Deam nu-mi mai trebu. Poate să plece cu tot cu ele".) Continua să parafrazeze "Asta dă dovadă de iresponsabilitate! Lasă să-l caute. Dacă nu-l găseşte, să plece. Să măture străzile (pentru bani, evident) să-şi facă altul" apoi "Nu ştie unde-i? Lasă să-l caute. Dacă nu găseşte, să plece. Să-şi găsească altul."

Eu înţelegeam perfect ce făcusem şi de ce T. avea tot dreptul să fie supărat pe mine.
Însă... pentru mine... nu-mi făceam griji. Nu puteam pur şi simplu. Nici acum nu văd în asta mare tragedie... Nici nu ştiu cum să reacţionez. Sunt puţin afectată, pentru că T. e supărat acum, însă, numai de asta... De obiect, însă, pot să zic că aproape nici nu-mi pasă.
Mi-am pierdut buletinul de identitate. De fapt, el vreo două luni e dispărut însă abia acum ne-am dat toţi seama. Ei şi ce? O să-mi fac altul. La urma urmei, acte de identitate mai sunt! Paşaportul, certificatul de naştere. Nu e ca şi cum nu mai pot fi identificată oficial şi în acte nu mai exist ca cetăţean al repubilicii. M. îmi vine în continuare cu variante "Poate l-ai lăsat acolo.." , "Poate l-ai pus dincolo...". Dar tot ce ţin minte e că l-am pus înapoi pe dulap după ce ultima dată l-am scos din sertarul cu documente. Atât. De fapt, nici nu mi-a trebuit, numai credeam că-mi va trebui.

Un eveniment atât de mărunt aproape c-a declanşat un teatru al absurdului în familia mea. Nici nu vreau să mă gândesc ce avea să fie dacă pierdeam ceva mai însemnat...