Necondiţionat şi nonconformist (Ep. 3)

Capitolul II. Primii (ultimii) paşi (continuare)
Sara nu se grăbi. Păşi lent, cu mândrie, deoarece era convinsă că cel care o aştepta era Lucas. Era din nou încrezătoare. Mergea foarte bine pe tocuri acum. Aproape c-ar fi refuzat, din orgoliu, să intre înapoi în casă când i-a strigat Olivia că cineva o aşteaptă şi ea automat a dedus că era frate-su, dar era prea bucuroasă ca să se gândească la asta. Ajunsă în faţa uşii înalte, greoaie, de sticlă, privi în sală. Nu-l zărea. Un "tânăr" în frac îi deschise uşa. Nici nu l-a privit; a intrat şi s-a îndreptat grăbită către Quin, care era lângă o doamnă cam de vârsta a doua, îmbrăcată la patru ace, cu o coafură perfect aranjată, fără nici un firişor rebel; ţinea barba paralel cu podeaua, deci capul era puţin ridicat; dădea impresia că-i priveşte pe toţi, evident, de sus.
- Păi, şi Lucas? întrebă Sara puţin zăpăcită, ridicând vocea cu două-trei tonuri, fără să-şi dea seama.
- Lucas? Era sus, nu? Sau poate o fi plecat deja.. "Plecat??" dar nu contează...
"Nu contează!??" ..Uite, voiam să ţi-o prezint pe naşa mea de botez, de fapt, naşa noastră de botez...
Sara nu mai auzea ce-i spunea Olivia. Încrederea ei s-a fărmiţat în mii de aşchii, la fel ca oglinzile de sticlă organică din sălile de balet. Pentru câteva secunde s-a deconectat de la tot ce se întâmpla în jurul ei. Lucas a adus-o aici din două motive: crezând că îi face o favoare şi pentru că, plictisit de restul "prietenilor" avea nevoie temporar de cineva nou. Singurul ei beneficiu din această mică escapadă a fost confruntarea cu "lumea bună", care a rămas aceeaşi ca în romanele realiste ale secolelor IX şi XX. Era timpul să se întoarcă la realitate, aici nu era locul ei. Poate, cândva, într-un viitor îndepărtat, ar fi ajuns şi ea, prin merite proprii, la nivelul acelei societăţi exclusive din care făcea parte familia Quinsley şi restul invitaţilor.
Olivia se auzea în continuare "...datorită acelei întâmplări astfel naşa a ajuns..."
- Quin... o întrerupse Sara.
- Ce?
Se întoarse spre "naşă".
- Doamnă ...(conştientiză că nici măcar numele nu i-l auzise)...
- Deborah. Deborah Parkshore. (nu-i întinse mâna)
- Sara Barkley. Doamnă Parkshore, sunt încântată de cunoştinţă. Din păcate, trebuie să o întrerup pe Olivia şi să v-o răpesc puţin; dar nu vă supăraţi, nu?
Nemaiaşteptând răspuns a tras-o de braţ şi au intrat în sufragerie.
- Saraaaaaaaaaaaa, ce faaaaci, fatooo? Şi aşa baba e morocănoasă, acum o să mă urască pe viaţă... Oh, adio, testament... a făcut ea cu un gest de leşin.
- Lasă că te includ eu în testamentul meu. Trebuie să vorbim... Când plecăm?
- Dar de ce să plecăm? E abia două. Lucas a lăsat invitaţii în seama mea şi a lui Parker. (Parker era un majordomn în vârstă, dar bine-făcut, îngrijit, ce să mai... aşa trebuie să fie orice majordomn. Sara avea impresia că slujea familia Quinsley de cel puţin un secol, pentru că în toate istorisirile Oliviei, chiar şi cele din copilărie, apare Parker ca veşnicul responsabil şi cel în seama căruia se lăsau toate).
- Cred că Parker se poate descurca de unul singur. Stai, când ai vorbit cu Lucas?
- Chiar înainte să plece.
- Şi nu ai putut să-mi spui!?
- I-am zis că fumezi afară şi a spus să nu te deranjez, tu ştii că pleacă oricum.
- Poftim!? Fumez, dar...? ...
 ...Şi ....unde a plecat?
- În alt oraş , mai are afaceri. Dar, Sara, ce-i cu interogatoriul ăsta!? Deja mă agasezi şi tu...
Sara s-a întristat şi s-a introvertit subit.
- Hai, lasă, plecăm mâine la amiază, că nu pot să las baltă petrecerea. Bine? a zis Quin luând-o de barbă.
- Bine... pot să plec sus? Nu mă simt bine.
- Sigur, am eu grijă de tot. Culcă-te în dormitorul cel mare. Cel cu patul dublu. Mai târziu vin şi eu. Sper să nu te superi, dar nu suport să dorm singură aici. Bine? Te roooog...
- Orice, doar e a ta casa. Noapte bună.
- Bună dimineaţa şi ţie! a conchis Olivia vesel şi s-a pierdut printre invitaţi.

Sara a urcat din nou scările alea infinite, urmărită de privirile unora mai curioşi.
Nici Lucas, nici Olivia nu puteau sta de unii singuri în acea vilă uriaşă care a aparţinut cândva părinţilor lor.
Ajunsă în dormitor, şi-a lăsat pantofii, bluza, fusta, s-a spălat pe faţă de machiaj, apoi s-a trântit pe patul moale, înalt, cu aşternuturi roze, frumos mirositoare. A decis s-o aştepte pe Quin în linişte... şi-a scos din rucsac playerul micuţ, ros, învechit, şi-a pus căştile si a închis ochii. Astfel nu mai era nevoită să-şi audă gândurile...
Din nou un cocoş se auzi în depărtare.
Ziua de mâine venea cu paşi grăbiţi.

Vezi episodul precedent
Vezi primul episod