Previzibil?

A venit toamna!
Şi ce fac toţi bloggerii cand vine toamna? Exaaact, scriu postări despre asta! La fel urmează să fac şi eu în continuare.
Doar că, spre deosebire de ceilalţi, nu voi scrie despre cum acest anotimp îmi trezeşte sentimente de nostalgie, uşoară tristeţe, despre cum îmi linişteşte sufletul sau alte chestii anodine.
Eu voi scrie, mai întâi, despre cum mă pasionează muzica de pian în ultimul timp. Am lăsat dubstep-ul, rock-ul, house-ul, alternative-ul, pop-ul (temporar, evident) şi am început să ascult muzică clasică. De fapt, pianul a fost preferatul meu dintotdeauna, în comparaţie cu chitara sau orice alt instrument cu coarde.
Şi ce credeţi că ascult? Chopin, Beethoven, Bach? Nope. Yann Tiersen. Un muzician francez, care nici măcar nu e compozitor. Cu toate astea, muzica lui mă farmecă (în special în variantele piano), are niste piese de exceptie! Tot ce e inefabil pe hârtie (pentru mine cel puţin, că mă limitează vocabularul), ia viaţă în muzica lui. La moment, piesele mele preferate sunt "La Plage" si "La Valse D'Amelie".
Zilele astea valsam cam stângaci prin cameră ascultând anume valsul din filmul "Amelie". îmi făcea aşa o plăcere... mai mare decât dacă aş fi dansat la nivel de expert orice fel de street dance. Mă crede cineva? Mă înţelege cineva ce simt?!..

În fine, despre toamnă...
Dacă ar fi să fac un ranking al anotimpurilor preferate, pe ultimul loc ar fi toamna.
Din toate cele trei luni, îmi place toamna doar 2-3 săptămâni maxim, situate cam la sfârşitul lui septembrie - începutul lui octombrie, când se colorează natura în galben şi roşu, când miroase a frunze uscate, când soarele încă e călduţ, iar paşii de pe trotuare sună învăluiţi parcă în vată...
În rest, septembrie e încă verde închis, dacă nu plouă; iar dacă plouă, e frig. Nu mai sunt ploile de vară torenţiale, grăbite, zgomotoase, care-mi plac mie... Sunt nişte ploi supărate parcă, reci, interminabile şi împărţite pe reprize. Sfârşitul lui octombrie şi tot noiembrie sunt de obicei tenebroase şi îngheţate. Natura e moartă şi degerată până la prima zăpadă mai consistentă.

Şi, în ultimă instanţă...
Ştiţi ce aş vrea eu? Să mă plimb... ...sună aşa simplu...
Credeţi că e puţin lucru o plimbare?
Nu o plimbare melancolică... de astea am destule.

Vorbesc despre aşa-zisa "plimbare în libertate" a lui Preda. Fără gânduri, fără ţintă şi fără reverie. "Când singura bucurie de care eşti conştient constă în însuşi faptul ca atare, că mergi; restul, că auzi, vezi şi miroşi, constituie doar, din când în când, câte o surpriză liniştită; vezi un om alunecând şi căzând, cineva ţipă, o boare de vânt îţi aduce în nări miros de pâine caldă" (sau Fornetti)...

Mă crede cineva? Mă înţelegi, tu, ăsta care citeşti acum aceste cuvinte? Tu, care ai avut răbdare să lecturezi tot textoiul acesta? Mmmm?!..