Soare din tavan

Ziua plouă, iar noaptea e soare. Îmi bate în ochi şi nu mă lasă să dorm. Încerc să mă obişnuiesc cu lumina abundentă care mă invadează, dar nu pot, pentru că e rece.
Mă scol şi-mi dau seama că mă aflu pe canapea. Am şi uitat că am rămas în sufragerie. Urc la etaj, îmi amintesc că am jaluzele în dormitor; poate voi putea să pun geană pe geană măcar în această noapte.
Trec pe lângă camera lui; doarme buştean, ca de obicei. Oare cum reuşeşte? Mai fac un pas, apoi mă răzgândesc şi intru la el. Îl privesc de sus, apoi mă învârt prin jurul patului, examinându-l din diferite unghiuri. Parcă e de porţelan, nici un muşchi încordat, nici un rid, nici o emoţie, nici un vis. Chipul - calm absolut.
Doarme pe partea dreaptă, inert, nemişcat; respiră rar şi aproape nesimţit, ai zice că e fotografie, nu om viu. Razele reci îi inundă trupul îngheţat. Ora două, noaptea. Cum naiba doarme aşa!?
Ies şi mă îndrept spre camera mea. Trec pe lângă baie. Mai fac un pas, apoi mă răzgândesc şi intru, gresia rece îmi face pielea de găină. Mă privesc în oglindă, dar nu mă văd. Îmi ating obrajii, îmi palpez gâtul - nimic. Oglinda nu colaborează. Renunţ. Merg agale spre dormitor.
Cearşafurile albe, scrobite, reflectă lumina ca nişte suprafeţe proaspăt lustruite. Mă aşez pe marginea patului şi privesc pe geam, dar nu văd nimic, e mult prea însorit şi simt un fel de agitaţie mută, estompată parcă de atmosfera din casă. Mă întind, patul nu e moale şi primitor ca în filme. E rece, iar plapuma se ondulează crispat sub greutatea corpului meu.
Mă ridic şi-mi închid încet jaluzelele. Se face beznă şi anxietatea dispare imediat. Mă simt ca atunci când abia după ce se face linişte completă, îţi dai seama că se auzea de fapt ceva, un zgomot de fundal imperceptibil.
Închid ochii. Căldura întunericului mi se răspândeşte prin trup...
Se aud paşi, deschid ochii, şi din nou mă orbeşte soarele. Ce s-a întâmplat?!
El stă lângă uşă, rezemat de perete, şi îmi zâmbeşte.