Constantele vieții

De când îmi permite memoria să-mi amintesc, mi s-a tot spus, evident, după ce se consuma evenimentul și venea dezamăgirea, că ar trebui să... nu am așteptări prea mari, în genere, vobșe, sovsem.
Adică să nu mă entuziasmez prea mult referitor la ceva ce urmează, să nu cred naiv că totul ar putea fi atât de perfect pe cât îmi imaginez. Iar dacă ceva ce s-a petrecut a reieșit mai bine decât ți-ai imaginat, atunci pur și simplu așteptările tale nu au fost suficient de înalte. Totul e relativ. În fine... Introducerea nu are legătură directă cu ceea ce urmează să citești.

Din primul an de grădiniță, pentru a ne convinge să ne sculăm dimineața din puf și să mergem cuminței la mini-instituția de învățământ, ni se spune despre cât e de bine la grădiniță comparativ cu clasa întâi. Cică abia acolo începe viața adevărată, și seriozitatea, și notele, și ghiozdanul, și independența. Și din această cauză, ar trebui să profităm la maxim de anii rămași în grădina copiilor (kindergarten, literlamente).
Cum pășim în viața de școlar, nici că reușim să gustăm din "seriozitatea" noiii trepte, că deja se încep predicțiile referitoare la ADEVĂRATA provocare, și anume - gimnaziul. Deoarece la gimnaziu ai examen, ai adolescență, și nu toți absolvesc pentru a-și continua studiile (pf, sigur)!
După patru ani de greutăți îndurate și table ale înmulțirii învățate, vine marele și dificilul Gimnaziu. Respectiv, realizând că nu e mare scofală și că totul decurge de la sine, din treaptă în treaptă, așteptăm următoarea etapă. Toceala referitoare la sfânta și înalta treaptă a liceului! Etapa maturizării! BAC-ul! Cea mai-cea mai provocare! The end! Fin!
Trecem de examenele de absolvire a gimnaziului, care nu reprezintă absolut, dar ABSOLUT NIMIC, și nu ai nici cea mai minimă importanță, dificultatea lor... neexistând, comparativ cu pregătirea morală intensă pentru presupusul "calvar" ce urmează.
Liceul, Marele Canion, BAC-ul... meh. Toți finisează, mai imaturi ca niciodată, cu BAC-ul dat/nedat... și pornesc spre lumea largă! Adică tot aici, doar că la altă școală, cică mai avansată, care n-o absolvesc chiar toți (pf, sigur)!
Cică... o dată intrat la universitate, pășești în viața matură în adevăratul sens al cuvântului, deoarece acolo totul e diferit de liceu! Acolo toți sunt independenți, maturi, studioși! Tineri și înflăcărați, gata să ia lumea în piept! Mmmm, nu prea. Tot ne este lene să ne trezim (mai!) dimineața, tot ne plângem când avem de făcut referate, tot sperăm să facem niște copiuțe pentru următorul test, tot inventăm scuze pentru temele nefăcute. Suntem aceiași copii care nu voiam să mâncăm terciul de dimineață de la grădiniță, doar că mai mari și mai flămânzi.
Deci unde se află acel ceva indefinit pentru care am fost pregătiți moral, din treaptă în treaptă, și care se numește adevărata viață?
Se presupune că urmează după. După... universitate? Aici suntem hrăniți cu iluzii despre studenți care au învățat pe zece și acum conduc lumea prin alte țări, dar și pe la noi. Suntem motivați cu speranțe referitoare la locuri de muncă bine plătite și posturi înalte. O dată ce înaintăm teza de licență, gata, suntem în acea viață misterioasă, zis și "adevărată", matură.
Dar... din ce am trăit, pot spune ferm: Nu.
Adevărata viață de om matur nu are nici o linie de start. Toate aceste "pregătiri" nu au făcut decât să amâne și să întârzie trezirea generației. Viața, ea, adevărata, a început în clipa în care ai deschis ochii, și de atunci ți-ai croit-o așa cum ai vrut, sau așa cum ai reușit. Viața nu începe nicăieri, ea deja aleargă, te prinde din urmă, și te-a și întrecut. Iar tu te uiți ca tâmpitul la tablă și aștepți momentul când vei fi șef.
Nu aștepta nimic. După ce vei termina etapa la care te afli acum, va veni alta, pe nesimțite, și iar vei amâna. Nu există un sfârșit definit al unei trepte, și începutul miraculos al alteia. După ce termini acumulatul cunoștințelor, nu va veni nimic, nici post de muncă în fruntea unei firme, nici oportunități, nici pespective, pentru că totul trebuie analizat, observat și efectuat din mers și din timp.
Visele de antreprenor de succes cu care ne hrănesc profesorii sunt iluzii. Cel mai probabil, din tot torentul de la marea facultate de Business si Administrare, UNUL va ajunge acel mare anteprenor despre care ne tot bate capul domnul Belostecinic, și spre care trebuie să tindem mereu.
E adevărat, să tindem, dar să nu avem așteptări naive, ca atunci când cele 99% se vor dezamăgi în favoarea norocosului 1%, să nu aibă loc un suicid moral în masă, și să fugim plângând la Italiea, la Spaniea și la Angliea.
Acumulează cunoștințe teoretice, dar și experiență de viață! Și fii gata pentru orice, pentru că viața te ia pe sus, și nimeni nu te vrea bătând la ușă ca martorii lui Iehova, împărțind CV-uri și Masterate. Nu pierde oportunități, și, mai important, nu risca așteptând altele mai bune. Dacă va fi să vină, nu strică să mai faci ceva până atunci, deoarece nu ești legat cu lanțuri de incipit. Nu te feri de nimic, fii precaut și dârz.
Numai propria ta perseverență este constantă în viață.
Restul este relativ și variabil...

Și iar e toamnă...

Nostalgia nu ar putea fi niciodată banală, nu-i așa?
Nu vreau să se instaleze toamna cea tristă și plină de...
Fum. Nu vreau să revăd aleea castanilor goi și strada plină de crăpături. Nu vreau copaci goi și cer gri, oameni îmbrăcați în negru și încălțăminte prăfuită. Nu vreau ploi reci și mărunte, dimineți insuportabile și maxi-taxi-uri pline de oameni grăbiți. Nu vreau să văd Valea Morilor în culori triste și cu plopii plini de ciori. Nu vreau să văd lacul mut și plaja încremenită, alături de mașinăriile uitate și ruginite.
Nu vreau să simt frigul de toamnă, care pătrunde pe nesimțite până în măduva oaselor, și apoi te îngheață.
Nu vreau să simt vântul tăios și nu vreau să-mi stric priciosca de dimineață. Nu vreau să achiziționez haine groase, și nici nu vreau să le simt pe piele. Nu vreau să pornesc căldura, nu vreau să dorm în pijama de iarnă.
Nu vreau să mă trezesc pe întuneric, nu vreau să-mi fie frig la picioare. Nu vreau cappuccino de la Tucano, nu vreau să mai calc în Andy's. Nu vreau să port tocuri, și nici îmbrăcăminte elegantă. Nu vreau maidanezi în curte și nu mai vreau să merg pe jos pe Vasile Lupu, la deal.
Nu vreau noroi pe încălțăminte și fum în păr. Nu vreau piele palidă și buze fade.
Nu vreau miros de frunze umede, nu vreau șoferi bădărani care să mă stropească.
Nu vreau să văd lumea purtând UGGs și nu vreau oferte de toamnă de la IMC Market.

Soare, soare tuturor!

Cicatrici invizibile

Nu-mi pot explica. Nu e de porțelan, nu e de ceramică, nu e de sticlă, nu e din lut...
Am văzut marțea trecută un chip, și de atunci mă bântuie fără ca măcar să mă fi privit...
Nu-mi pot imagina ce nenorocire și-ar fi putut lăsa amprenta atât de grea asupra feței cândva angelice a acestei femei. Era evident că fusese odată frumos; păstra trăsături fine și elegante, stoarse însă de orice expresivitate.
Stătea în primul rând de scaune, la geam, îmbrăcată într-un gri uzat - pulover și pantaloni. Părul ușor grizonant îi era strâns bine, dar fără acuratețe, într-o împletitură ce începea de la frunte și se termina la ceafă, într-un mic coc.
Avea fața ovală și fruntea bine proporționată. Sprâncenele încadrau bine pleoapele obosite, ce clipeau rar și indiferent peste ochii mari, negri și incredibil de triști. Nasul era drept și mic, iar pomeții frumoși reflectau o nuanță gălbuie.
Buzele, palide, la fel ca și restul feței, erau mute...
În ansamblu, chipul absent și îmbătrânit timpuriu denota tristețe... Cât am mers împreună în maxi-taxi, a privit în gol, pe geam, fără a se mișca, rezemată de geam, lipită de spetează.
Nu știu ce i-ar fi putut șterge acestei femei vitalitatea și viața de pe chip. Ceva a lăsat o cicatrice adâncă în sufletul ei... O suferință cu o amprentă atât de grea...
Îmi stă în minte privirea ei pierdută, expresia ei impasibilă.
Este ceva inefabil, care ar putea fi redat exact numai printr-o fotografie regizată, și nu cred că o voi uita curând.

poza lui Levi Eugeniu