Cicatrici invizibile

Nu-mi pot explica. Nu e de porțelan, nu e de ceramică, nu e de sticlă, nu e din lut...
Am văzut marțea trecută un chip, și de atunci mă bântuie fără ca măcar să mă fi privit...
Nu-mi pot imagina ce nenorocire și-ar fi putut lăsa amprenta atât de grea asupra feței cândva angelice a acestei femei. Era evident că fusese odată frumos; păstra trăsături fine și elegante, stoarse însă de orice expresivitate.
Stătea în primul rând de scaune, la geam, îmbrăcată într-un gri uzat - pulover și pantaloni. Părul ușor grizonant îi era strâns bine, dar fără acuratețe, într-o împletitură ce începea de la frunte și se termina la ceafă, într-un mic coc.
Avea fața ovală și fruntea bine proporționată. Sprâncenele încadrau bine pleoapele obosite, ce clipeau rar și indiferent peste ochii mari, negri și incredibil de triști. Nasul era drept și mic, iar pomeții frumoși reflectau o nuanță gălbuie.
Buzele, palide, la fel ca și restul feței, erau mute...
În ansamblu, chipul absent și îmbătrânit timpuriu denota tristețe... Cât am mers împreună în maxi-taxi, a privit în gol, pe geam, fără a se mișca, rezemată de geam, lipită de spetează.
Nu știu ce i-ar fi putut șterge acestei femei vitalitatea și viața de pe chip. Ceva a lăsat o cicatrice adâncă în sufletul ei... O suferință cu o amprentă atât de grea...
Îmi stă în minte privirea ei pierdută, expresia ei impasibilă.
Este ceva inefabil, care ar putea fi redat exact numai printr-o fotografie regizată, și nu cred că o voi uita curând.

poza lui Levi Eugeniu