Mezzanine

A.S. Da, această postare este scrisă în mare parte sub influiența melodiilor marca Massive Attack.
Dacă nu știi cine-s Massive Attack, rușine.

E liniște ca în vid.

Deasupra mea - nori gri, iar linia orizontului se pierde undeva după ceața contopită cu nebuloasa. Stau pe spate. Miroase a iarnă. Aerul e înghețat și bate un vânt mut. Îmi dau seama că nu port decât costumul lui David și începe să mi se facă frig. Ar trebui să plec la adăpost.

Merg, gândurile îmi sunt goale. Sau poate doar îmi pare... Mereu am considerat că subconștientul are mai multe nivele, la fel ca Iadul și cercurile sale de foc. Din această cauză bănuiesc că de fapt gândeam ceva, dar pur și simplu nu-mi dădeam seama ce este...

Nimic în jur, numai goliciune. La fel ca sufletul meu. Îmi vine în gând o glumă proastă și zâmbesc stupid.

Nu mă pot concentra, îmi zboară ideile prin cap. Observ la orizont ceva ce pare a fi un palmier. Timpul pare distorsionat, și nu-mi dau seama cât a trecut până am ajuns la el. Îl examniez și mă gândesc... Ce absurd e și copacul ăsta. Apoi realizez că eu sunt cel care merge gol prin pustiu.
De ce nu e un stejar, sau un brad? Sau măcar un bananier?

Privesc în sus, ca să estimez înălțimea palmierlui, dar nu văd decât niște lumini neon, pe un tavan negru și rânced. Sunt în metrou, iar curentul de aer bântuie tunelurile. Urc pe peron și privesc șinele murdare de ulei și îmbâcsite cu praf. În spatele meu se aud pași. Tocuri. Întorc capul, dar nu este nimeni.

Ar trebui să aștept trenul. Nu este nici o ieșire. Să mă panichez? Sau poate să pornesc pe șine în căutarea unei alte stații, cu ieșire la suprafață.
Cobor la nivelul șinelor, și pornesc spre deapta. Pe măsură ce înaintez, lumina mă părăsește, iar întunericul  mă îmbrățișează. Se aude un sunet înfundat, de departe. Probabil se apropie un tren.
Observ o lumină apropiindu-se cu viteză de mine. Închid ochii, așteptând inevutabilul, și lăsându-mă cuprins din nou de lumină. Zgomotul devine din ce în ce mai puternic și închid ochii o dată cu impactul.
Deschizându-i, mă aflu pe o clădire înaltă, iar în jur e deșert. E noaptea, și e lună. Alături se află o măsuță de scris cu o lampă pe dânsa. Apropiindu-mă, observ niște foi, prima dintre ele fiind scrisă pe jumătate. Un stilou și o călimară se odihnesc în așteptare.
Citesc primul rând: E liniște ca în vid. Deasupra mea - nori gri, iar linia orizontului se pierde undeva... Citesc ultimul rând: El luă stiloul în mână, și vru să-și continue visul, dar în momentul în care încercă să-l umple cu cerneală, ea se transformă în sânge...
Terifiat, am sărit în urmă. Jos zăceau câteva urme de tălpi, roșii, iar eu aveam stiloul în mână. L-am scăpat și m-am întors către marginea clădirii, gândind: "Sânge... ce banal."
Apoi am sărit și m-am transformat în pasăre. După care am zburat în țările moderat calde.