Veșnic în ou

Azi am fost la magazin să-mi cumpăr vopsea pentru păr pentru prima dată, iar consultantul de serviciu a refuzat politicos să-mi vândă, pentru că uspeesh isporchiti volosy. Sigur, e flatant să-ți spună că ai o culoare deosebită, aproape imposibil de obținut în mod artificial, dar eu chiar am vrut să-mi vopsesc puțin părul, puțin de tot. Am vrut să-mi stric puțin părul, apoi să-l cresc, apoi iar să-l stric...

Cam așa și părinții mei m-au ferit toată viața de una, de cealaltă, cum au știut ei mai bine.

M-au învățat să fiu cuminte și ascultătoare, m-au dojenit ușor și au pus accent pe cuvintele menite să mă potolească și să mă înfrâneze, dar au vrut să cresc cu voință puternică, independentă și cu spirit ambițios. Când adolescenții de 15-16 ani plecau în excursii, rămâneau după lecții în curtea liceului să flirteze, să bârfească, eu trebuia să merg acasă, că uite, nu ai ce rămâne cu ei, aia nu învață, ăla e bătăuș. Eu trebuia să-mi iau experiența de viață din cărți, lasă-i pe ei să fie proști, tu ești mai presus.

Părinții mei sunt niște oameni extraordinari și nu sunt o nerecunoscătoare, dar acum duc pe umeri un cer întreg de intemperii din cauza faptului că au fost un pic excesiv de ocrotitori.

Mama și tata și-au luat zborul la 16 ani de acasă, la fel ca majoritatea celor din generația lor, generația sovietică, crescuți la sat, plecați la învățătură in centrele raionale, liberi să facă ce știu mai bine.

Mama și tata sunt genul de oameni care ar spune că eu la vârsta ta deja făceam aia și ailaltă, dar tu, iaca ai deja 20 de ani și bla-bla-bla. Da mamă, că tu mi-ai fi dat voie la 16 ani să-mi iau iubitul de mânuță și să mergem la Vadul lui Vodă, pe când tu la 16 ani locuiai departe de casă într-un cămin plin de fete și băieți departe de a fi uși de biserică.

Da, eu am 20 de ani și nici o poveste de viață. Nici o noapte prinsă în ploaie, nici o călătorie cu auto-stopul, nici o noapte nebună la discotecă cu apeluri pierdute de la mama și strecurări în casă după răsăritul soarelui. Am ales să-i scutesc pe ai mei de bătăi de cap. Așa ne era la toți mai confortabil.

Și nu e vina părinților mei. E vina mea. Eu sunt cea care nu le-a ieșit din cuvânt și care i-a scutit de faze rebelioase. Eu sunt predispusă la a fi oiță domoală. Mi-aș fi dorit ca ai mei să prefere altceva, poate mă dresau în ciobănesc. Dar lor le-a plăcut oița domoală. Și asta sunt.

Mereu am fost cuminte. Iar acum când vreau să fac ceva pe cont propriu, problema trece din nu vei fi în siguranță în nu ne respecți, nu ne iubești și vrei să faci totul de capul tău.

Da! Se poate să fac ceva de capul meu? Se poate să greșesc, să cad, să plâng și să mă ridic din propria cenușă? Vă rog! Lăsați-mă să pic în nas! M-ați învățat să fiu sceptică ca să fiu în siguranță în caz de avânt. Ca să n-am avânt. Ca să fiu o domnișoară drăguță de birou cu mașină de serviciu și haine incomode.

Acum sunt destul de lucidă, deșteaptă și rea ca s-o pot face pe-a mea dacă tare îmi doresc. Însă nu vreau s-o fac pe mama să plângă și să-mi spună tremurând că nu m-a crescut așa și că nu mă recunoaște.

Aici îmi voi întrerupe gândul și așa incoerent. Noapte bună.

Blogul acesta nu are viitor. Trebe altu. Mai anonim, mai sincer și mai necenzurat.
Mm? Comentați, motherfuckers, eu știu că citiți, asta e ca optiunea aia de pe facebook, "seen", o știți? Eu îs admin, eu văd statistici, văd totul, scrieți ceva!

Scrisoarea I: Unei prietene

Ceea ce urmează este un sfat sincer tuturor fetelor/femeilor care se recunosc în poziția ce urmează s-o descriu.

Dacă începi să te îndoiești de percepția ta asupra realității și de judecata ta, dacă preferi să cedezi pentru a evita o confruntare, dacă îți verifică insistent telefonul, cere (!) să știe cu cine te întâlnești, ce faci și unde mergi, reacționează agresiv și nu te crede, dacă mereu găsești scuze pentru comportamentul lui, dacă încerci să ripostezi, iar el îți spune că ești prea sensibilă, dacă se comportă imatur și egoist, dar îți atribuie ție aceste caracteristici, dacă îți răstălmăcește cuvintele, întorcând totul împotriva ta, îți spune cuvinte care îți fac bine, dar face lucruri care îți fac rău, dacă et cetera, et cetera, tu, draga mea, te afli într-o relație abuzivă.

Sigur, toate cuplurile au momente de impas, certuri, își spun cuvinte pe care apoi le regretă, dar ceea cu ce te confrunți tu este o patologie. La voi nu au loc aceste lucruri (descrise mai sus) atunci când vă certați, ci începeți să vă certați din cauza acestor lucruri. Din cauza presiunii constante, din cauza nevoiii lui de a te controla, din cauza preferinței tale de a-i face pe plac în schimbul unei discuții fără rost.

Te manipulează emoțional și îți vorbește autoritar, ajungi să crezi că ești singură vinovată și că meriți așa comportament. El își găsește zeci de scuze, iar tu îi găsești scuze la infinit.

Vai, dacă mă verifică așa - mă iubește... Vai, dar și eu sunt așa uneori... 

Balegă de tăuraș. Sau cum spun vorbitorii de engleză - BULLSHIT.

Ți-e frică să mai ripostezi. Ți-e frică de moarte să nu-l pierzi, aurașul de el. Ai pierdut orice respect de sine și nu te crezi demnă de nimic, te umilești și taci, îl accepti, îl înghiți, te sacrifici, te minți.

Ai ajuns să-ți controlezi mereu cuvintele sau comportamentul pentru a nu-l enerva, te simți deprimată și îți pare că nu ajungi la așteptările lui. Îți pare că ai și tu un cuvânt de spus uneori, și totul se egalează.

Totul va fi bine; se mai întâmplă; așa este el, mai coleric; uneori este un iubit extraordinar; el are dreptate, iar eu mă înșel; ar trebui să fiu recunoscătoare că îl am, îi sunt datoare; ceea ce am e chiar mai mult decît merit...

Privește-te în oglindă și gândește-te unde ai fi fost acum fără dânsul. O nu, eram o fată singură și nedorită de nimeni...

Ești sigură? Nu erai mai încrezută? Mai îndrăgostită de tine? Făceai ceea ce îți plăcea și nu renunțai la nimic din cauza cuiva... Poate erai în aceeași poziție, însă mai împlinită...

Totul este în mâinile tale. Iubește-te.

Jos tasta Backspace!

Aparent, ce nu e controversat - nu se citeste.
Vai, dar unde-mi sunt manierele? Am uitat de diacritice. E ora 02:00, iar eu ascult greierii prin fortocikă. Mi se face somn, nu mă las bătută.
Trebuie să cunoașteți acel proces când duci o conversație online, sau cînd scrii un eseu și dactilografiezi, dactilografiezi, apoi apeși pe backspace, ștergi tot, și iar o iai de la capăt... Păi uite acum, când sunt în pană de idei, voi renunța la acest obicei dăunător pentru orice om care scrie și se respectă (mhmmm).
Toate ideile trebuie păstrate undeva... având în vedere că mereu scriu ex-prompt și nu am nici un fel de caiet de notițe din care ulterior să construiesc un articol sănătos, pur și simplu voi încerca acum să scriu, și să nu șterg nimic. Pentru a vă ușura sarcina de cititor înflărăcărat al blogului meu, voi înlocui backspace cu nu. Concentrați-vă.
Știți... nu.
Încerc acum să.. nu.
Imediat ce am luat decizia de a nu mai utiliza backspace, m-am blocat. Nu-mi vin idei nici proaste, nici bune. S-a înschis robinetul.
Mi-a luat câteva secunde să pun backspace și nu în italic mai sus, pentru că nu găsesc ghilimelele pe tastieră. E întuneric. Acum iar tre să pun în italic... dă-o încolo de treabă.
E 2:14 și mi se fac umerii tot mai grei... nu. E ora 2:14 și umerii mi se fac tot mai grei... nu. E ora 2:15 și pleoapele... nu. Nu scot nimic artistic azi.
Am trișat, am apăsat pe backspace. Niciodată nu veți afla ce urma să scriu.
Ok, mă torturez până la 2:30, după care nani!
Am verificat facebook-ul, cineva a comentat la anunțul meu din Cumpar-Vand-Schimb Moldova. Eu vând șampon. Oamenii comentează, comentează, apoi brusc se răzgândesc și nu mai vor să cumpere. Cineva mă sabotează. Sau eu îs huiovîi marketolog?
2:21, mă culc... nu. Mai stau. Poate mai vrea cineva să-mi cumpere șamponul.
O gâză a intrat pe fortocică și mi-a bâzâit la tâmplă. M-am speriat și m-am plesnit peste obraz.
Mi-am editat.. nu. Am editat descrierea anunțului. Poate oame.. nu. L-am făcut, cred, mai atrăgător.
Închid fortocica pentru că mișună gândăcei pe monitorul laptopului.
MI-AM AMINTIT DESPRE CE VOIAM SĂ SCRIU JUMATE DE ORĂ ÎN URMĂ CÎND AM ÎNCEPUT ACEST ARTICOL!!1
Nu pot dormi pe albituri proaspăt spălate. Nu știu de ce. Sunt o mulțime de o.. nu. M-am plesnit peste braț în urma invaziei gîndăceilor din fortocică.
Cum spuneam... sunt o mul... nu. Multora le place senzația de rufe proaspăt spălate, scoase de pe raft... Și mie îmi plac hainele spălate,... nu. NU NU NU. Nu pot dormi pe cearșafuri noi și gata.
2:31, noapte bună.

Sofisticat, apoi mai franc

Eu îmi controlez creierul, sau el mă controlează pe mine? Sau suntem o entitate integră? Dar sufletul, el unde stă și ce importanță are? Depinde totul de mine sau nu? Cam câte din deciziile luate zilnic sunt lucide și câte luate dintr-un impuls de moment? Rațiune versus sentiment, care este mai palpabil și mai real?
Da, ar trebui să meditez în scris cândva referitor la aceste subiecte.
Dar astăzi am ales să scriu despre ceva ce mă enervează, pentru că numai atunci îmi vine inspirația. Deci pe mine rațiunea nu prea mă poate impune să scriu... numai sentimentul mă "forțează". Creier vs. Inimă - 0:1.

Există un fel de oameni, fie ei inteligenți sau mai puțin, școliți sau mai puțin, sociabili sau nu... ei au în comun un lucru - strigă sus și tare că lor nu le trebuie limba română și nafig lor nu le trebuie să citească literatură.
Precis îi (vă) recunoașteți. Ăștia sunt indivizii care ies la TV și se bâlbâie, oamenii care, dacă reporterița le adresează o întrebare banală, se fâsticesc, nu pot lega două cuvinte, "eto samoe... ați ințeles ce am vrut să spun, nu?", "îîî, ăă.. ap.. caroce", amestecă două limbi și inventează expresii noi, dezvoltă ticuri verbale pe loc și la final zâmbesc, conștienți de dificultatea lor în a se exprima liber, dar fericiți că au scos-o în capăt.

Să-mi bag piciorul. Idee nu aveți de când scriu eu căcatul acesta mă scuzați doamnă Rotaru. Am cel puțin vreo trei săptămâni de când am început această postare. Nu pot scrie, nu pot scrie, nu pot scrie. Autocenzura - la gunoi! Сила в правде!!!1!11

Mi-am făcut unghiile cu gel UV. Știți voi, narașivanii, vsea huinea... Din momentul în care am luat această decizie am început să mă îndoiesc de principiile și integritatea mea. Degradez? Cândva jurasem să nu-mi pun unghii false niciodată. Dar am cedat. Eram prea curioasă. Și în plus, am niște unghii urâte de la natură, pizdeț.

Apropo de Сила в правде...

Posterul acesta este oribil. Nu am nimic cu domnul Usatîi, nu fac aici propagandă politică. Dar, hai să fim sinceri...
Bănuiesc că intenția departamentului de PR a sus-numitului a fost să transmită un mesaj corect, banal, memorabil, care să ajungă la inima poporului.
Este evident că ei mizează mai mult pe plebei (majoritatea tărișoarei), de aceea, politicianul acesta aparent generos arată de parcă poza i-a fost făcută într-o ipostază cât de poate de naturală și simplă, aproape de alegători, spre exemplu pe toaletă... Relaxat, citind ceva, îmbrăcat într-un pulover de casă. Un truc ieftin apropo, la fel ca și celelalte evenimente pe care le-a demarat prin țară, pentru a cumpăra inimile votanților. Serios că nu fac propagandă.
Pur și simplu ochiul meu de viitor marketolog lăcrimează la vedea acestor postere deloc profesioniste și albastre, culoarea care cică inspiră încredere.

Casa arde...

Atunci când am cel mai mult de lucru, atunci îmi vine să scriu, deși zile la rând deschid această pagină și nu pot să scot mai mult de trei cuvinte. Acest lucru spune multe despre mine. Unul din ele ar fi că nu pot să fac ceva ce mi-am pus în scop fără să fiu forțată de altceva, mai dificil. Spre exemplu, aveam în scop să scriu ceva luna aceasta. Nu am reușit să fac acest lucru până nu mi-am pus în scop să învăț pentru examene. Prindeți firul, nu?
În general, țin la principiile mele. Dacă am decis că voi avea o atitudine negativă față de cineva/ ceva, nu prea obișnuiesc să-mi schimb părerea peste noapte. Nu contează dacă, din senin, cineva/ ceva capătă o importanță sporită pentru existența mea, sau dacă aș putea profita enorm pe urma la cineva/ ceva. E stupid să nu profiți cât mai mult oportunitățile pe care ți le oferă viața, evident, și sunt mulți cei care consideră alegerea mea drept alogică, plină de aroganță, plină de ură, dar prefer să rămân integră părerilor și gândirii mele. Totuși, gândirea mea dă greș foarte des, sunt conștientă de acest lucru, de aceea prefer să analizez situația de o mie de ori înainte de a face o alegere. Astfel, sunt sigură că alegerea mea e 99 la sută bine-formată și argumentată, ca să nu spun "corectă". Iar acel 1% este excepția care confirmă regula.

Având această introducere, care nu are nici o legătură cu ce urmează să scriu, mi-am amintit că mai voiam să scriu despre cineva. Voi povesti o situație ipotetică, în care îmi voi expune părerea fără să divulg identitatea acestui prieten/ acestei prietene al meu/ a mea. Numele lui/ ei va fi Kusuri, cuvânt japonez cu semnificație.
Kusuri face o facultate de ceva timp. O facultate care-i aduce foarte multe bătăi de cap. Adică, mult mai multe decât ar fi normal. O explicație a acestui fenomen ar fi că fie nu-i place, fie a fost subminat de un părinte mult prea ambițios și orb la nevoile și posibilitățile intelectuale ale copilului său. Din câte am auzit, îi place...
De această situație nu sunt conștientă numai eu, dar tot cercul de prieteni și cunoscuți al lui Kusuri. Fiecare, la rândul său, a încercat să-i sugereze, mai mult sau mai puțin discret, că poate ar fi trebuit să facă altă alegere, sau că ar fi timpul să renunțe și să urmeze o cale mai realistă, mai ușoară și cu mai multe oportunități. Există posiblitatea ca noi toți să fi greșit. Poate nimeni din noi nu-l înțelege pe Kusuri și nu-l cunoaște cu adevărat. Poate Kusuri e un geniu nedescoperit, iar noi nu facem decât să punem pariuri pe la spate despre cât de prost își va face meseria. Kusuri, însă, continuă să urmeze visul părinților săi, cu speranța că poate-poate se va descurca cumva. Poate Kusuri, în adâncul sufletului, înțelege toate mesajele noastre directe sau indirecte referitoare la ceea cu ce se ocupă el, dar nu acceptă să-i frîngem aripile.
Cu toată sinceritatea mea, sper, din adâncul sufletului... să ne fi înșelat. Că de nu... e jale.

Союз нерушимый республик свободных...

Și cică se deschise la Chișinău, recent, un restaurant. Și se zvonea că e un restaurant inedit, interesant și din ce în ce mai popular printre tinerii capitalei care se vrea europeană, tinerii care dormeau cu cortul în fața oficiilor de pașapoarte pentru a-și lua pașaport biometric la prima oră a dimineții, s-o șteargă din țară cu prima marșrutkă.

Și se numea acel restaurant Kommunalka. Când am văzut pentru prima dată bannerul imens de pe strada Ion Creangă, efectiv, nu-mi venea a crede că așa ceva există și se promovează. După primul mini-șoc suferit de naționalistul ce zace undeva adânc într-un colț al sufletului meu, am decis că voi afla neapărat care-i treaba cu această Kommunalkă, după care voi protesta indefinit pe blog și pe facebook.

După cum v-o fi sugerat însuși numele, restaurantul se vrea o imitație a cantinelor sovietice, dar în varianta modernă și îmbunătățită. Eu nu am vizitat incinta lui și nici nu intenționez, deocamdată, de aceea nu voi spune nimic despre bucatele pe care le propun, cu excepția faptului că au niște prețuri absolut ridicole pentru niște cantități de nimic ale unor bucate și mai de nimic. Tort "Napoleon", 185 g, 60 de lei,  Chebureki, 220 g, 50 de lei. Înțeleg că reprezintă gustul copilăriei (îndoielnic de fericite) al foștilor cetățeni sovietici, dar, cât de sofisticat e Chebureku ăla că are prețul de 50 de lei?! Mă oameni, gustul copilăriei ăsteia, dacă ceva, nici nu a plecat de lângă noi, ca să fie nevoie să-l readucem printr-un omagiu care se numește restaurantul Kommunalka. Piața centrală vinde ceburekuri de la răsărit și până la apus! Tort napoleon se vinde încă în toate butcile alimentare de pe lângă blocurile de locuit mai vechi, și garantez, rețeta e aceeași ca înainte, la fel de unsuroasă!

Dar nu e asta ideea, ca atare. Urmează adevăratul motiv care m-a făcut să scriu acum în loc să învăț pentru testul de mâine. Pe pagina lor de facebook scrie (lângă descrierea în limba originală, evident):

 Scumpi prieteni! Cu o deosebita placere Va prezentam noul nostru proiect - restaurantul "Kommunalka". "Kommunalka" este locul unde noi luam in deridere modul de viata sovietic, dar cu seriozitate tratam bucataria popoarelor si cu o profuda nostalgie ne amintim de tot ce-a fost frumos si candid in copilaria si majoratul nostru. Pentru cei ce inteleg!

Iată aici, micul naționalist din fundul sufletului meu a făcut un mini-atac cerebral.
Care deridere, oameni buni? Bucătaria popoarelor? Mă piș pe bucătăria popoarelor compusă din chebureki, campot îndoit cu apă, tartine cu șprote și macaroane po flotski.
Pentru a putea lua in deridere, dragii mei, trebuie, în primul rând, să depășim un oarecare moment, în acest caz, cantinele sovietice și nu numai. Pentru a putea fi sarcastici față de ceva care ne-a adus atâtea prejudicii în trecut, trebuie să ajungem cel puțin la cultura/nivelul Franței sau a/al Germaniei. Noi nici n-am ieșit bine de sub teroarea tătucăi Putin, of, pardon, Stalin, că deja suntem în stare să luăm în glumă situația respectivă?
În primul rând, cantinele acestea nu au dispărut. Vizitați orice cantină școlară a unei insituții de stat și vă veți simți ca în anii cei din urmă, vă garantez. Chiar nu vede nimeni cât e de ridicolă tematica acestui restaurant?

Ideea acestui restaurant ar fi avut logică peste vreo încă 20 de ani, când vom fi mai europenizați, moderni, când ultima clădire și babă sovietică va fi căzut. Uite atunci, da, hai să ne amintim și să râdem de ce a fost, pentru că uite unde suntem acum. Dar când Chișinăul arată la fel ca pe vremea uniunii sovietice, când după 20 de ani nu putem scăpa sub nici o formă de efectele pe care le-a avut mama Rusie asupra pălmii acesteia de pământ, cînd depozitele Regia Transport Electric Chișinău de pe strada Dosoftei arată ca în timpul războiului, să mă scuzați, dar nu suntem în stare să luăm in deridere modul de viata sovietic si cu o profunda nostalgie sa ne amintim tot ce-a fost candid in copilaria si majoratul nostru. Unicii care sunt luați in deridere de către proprietarii deloc băștinași, suntem noi.

P.S. Nu există și nici nu va exista niciodată un german, polonez, etc. care să fondeze un restaurant cu tematică inspirată din cantinele Auschwitz-ului și să ia în derâdere ideologia lui Hitler.

Între punct și virgulă

Profesorii (o bună parte) din Academia de Studii Economice a Moldovei insistă să ne bage pe gât idei, de câte ori se ivește ocazia, despre învățământul din occident, și anume despre cât de extraordinară e meseria de profesor universitar p-acolo, și cât de inteligenți și muncitori sunt studenții europeni, insinuând subtil că suntem niște puturoși fără viitor și tot ce vom deveni/nu vom deveni le datorăm lor, pentru că ei vin și ne dau mură în gură materia pe care o studiem la obiectul cutărică, pe când, în Europa, profesorul nu face decât să se prezinte la oră, indică sursa care trebuie cercetată individual și asiduu, scrie pe tablă data examenului/ data limită a prezentării temei, apoi își bagă demn și europenește piciorul în restul activității didactice pe care ar trebui s-o exercite pe parcursul următoarelor lecții.
Nu poți avea Europă în Moldova, oricum o fi și prin instituțiile lor, așa că, de ce să-ți mai bați capul numindu-ne imbecili? Că nici Dvs. nu sunteți trecut prin școala europeană (1 an la Moskva înainte de destrămarea Uniunii Sovietice și jumătate de an de perfecționare într-o țară europeană nu vă face profesor super-mega-calificat cu aceleași drepturi ca cei mai buni profesori europeni pe care îi tot citați).
Așa că, hai să fim prieteni.

How do you own disorder?

Și, dintr-o-dată, mi-am amintit de ce mi-am făcut blog patru ani în urmă.

Ce s-ar întâmpla dacă, brusc, viziunea ta elaborată asupra vieții (tale) s-ar dovedi a fi, într-o oarecare măsură, eronată? Sună cam schizofrenic. Ar trebui să propun o analogie... E ca și cum ți-ai cumpăra o pereche de căști noi, de brand, extrem de scumpe; le testezi pentru prima dată și îți dai seama că se aude un bâzâit înfundat. Citești niște reviews pe net, de unde alfi că pur și simplu căștile au un bass foarte fain, iar băzăiala nu e de fapt băzăială, ci puterea bassului care-ți face timpanele să vibreze. Asculti muzică undeva doi ani, fericit, crezând că ai cele mai bune căști din lume, ignorând bâzzul, convingându-te că așa tre să fie. Într-o zi, cineva ți le cere ca să asculte și dânsul puțin, iar după două secunde le scoate dezgustat și te întreabă dacă ești întreg la cap. Căștile erau, de fapt, cu defect. Iar tu te trezești că ai garanția expirată, căști stricate, imposibilitate de a mai asculta muzică, dar și o vină enormă. Pentru că, în fond, mereu auzeai sunetul acela care nu trebuia să fie acolo. Deoarece, în adâncul sufletului, știai că ceva nu e în regulă, dar nu voiai să recunoști. Ai fi vrut nimeni să nu-ți spună niciodată că defectul exista cu adevărat. Chiar și dacă știai că era mereu acolo... nu conta atât de mult. Era undeva departe, uneori chiar nu-l mai auzeai... Nu?

Lăsând la o parte analogiile, hai să vorbim despre crize existențiale. Momente de criză interioară, de impas, de stagnare. Momente când îți vine să stingi lumina și să stai pe întuneric, dar întrerupătorul se află prea departe, așa că arunci cu ce ai la îndemână în bec, numai să devină totul negru în jur, iar tu să te poți legăna ca dementul fără să te judece cineva. Să poți prelucra totul ce se întâmplă cu tine fără a fi intreupt de vreo umbră nedorită.

Vrând-nevrând, toți trecem prin astfel de momente în viață. Toți. Singurul lucru care diferă de la om la om este cu câtă ignoranță tratăm cele ce se întâmplă cu noi. Există oameni care privesc lucrurile optimist, există oameni care privesc lucrurile pohuist. Și există oameni ca mine, care nu privesc în nici un fel lucrurile, ci se adâncesc în propria lor mizerie până apare cineva care să-i consoleze și să-i mângâie pe creștet, spunându-ne cât de mult ne compătimesc și ne înțeleg. Dar astfel de colacuri salvatoare nu vin, iar noi rămânem cu mocirla pe suflet până nu ne dă cineva o palmă și ne trezește la realitate. Iar apoi, ne ridicăm din mocirlă, și mergem să ne înecăm în altă parte, undeva mai curățel, dacă se poate. Măcar să murim demn, dacă tot am ales să nu ridicăm nasul la suprafață și să tragem o gură de aer.

Și, între timp, mai tragem pe cineva după noi, doar-doar nu ne-om îneca singurei.

Smog IV

Să reluăm debanadada de gânduri marcată de episoadele din seria Smog.

Deseori mi-e greu să înțeleg dacă problema rezidă în felul meu de a gândi, sau în comportamentul celor care creează problema. Sau poate e vorba de ambele. Sau poate exagerez. Instinctele îmi dictează să-mi ascult propriile gânduri, deoarece ele ar fi cele corecte. Dar ce să faci când mai mult de atât nu poți face? Când ajungi la un dead end, unde se întâlnesc și se lovesc două idei, ca un lichid de o suprafață hidrofobică. Când dezbaterile interioare devin o obsesie, care te macină și te forțează să le analizezi în zadar, deoarece nu poți schimba nimic de unul singur, deoarece problema dezbătută nu rezidă în tine, singura ta vină fiind faptul că ai o ...problemă cu problema.
Dacă problema ar fi fost în mine, sunt mai mult decât sigură că am făcut tot posibilul de a înțelege, de a-mi rezolva fixația, de a privi lucrurile din altă perspectivă. Cu toate acesea, nu s-a schimbat nimic. Oi fi eu chiar atât de imposibilă? Sau poate... problema nu a fost în mine de la bun început. Sau poate pur și simplu ... lichid care curge pe o suprafață hidrofobică.
Uneori chiar e mai bine să analizezi de unul singur. Uneori e mai bine fără sfatul unui om apropiat. Dar ce vorbesc? Mi se pare că e mai bine, deoarece respectivul nu spune ceea ce îmi convine. Sau pur și simplu nu înțelege situația destul de bine.
Dar să revenim la subiect... care o mai fi și acela. Dacă problema nu e în mine, ci e în suprafața hidrofobică, e mai grav, e mai trist. Pentru că, în așa caz, chiar nu mai ai ce face. Rămâne să torni toate mările peste pânza tratată, numai ca să te consolezi cu gândul că... ai încercat. Sau poate că ești prost. De ce să torni ceva peste suprafață? Doar știi că respinge anumite molecule. De ce lupți contra morilor de vânt? Ca să-ți creezi falsa iluzie că însemni ceva, că poți schimba lumea, că ești înnobilat de misiunea ta inutilă?
Nu ai ce face. Împacă-te cu gândul sau mori.