The Haunting

As I was sitting there, I thought about the beginning of my novel. "The" novel. A future worth looking forward to, maybe. Because otherwise, what else did I have to look forward to? Mediocre pupil turned mediocre student turned mediocre worker, coming from an even less than mediocre country. Somewhere far away from western white privilege, but still not as bad as middle eastern war-zone refugee. Being in the middle is the worst, really. Neither the victim, nor the villain. Just floating around freely. Either follow the dreams of your parents or the dreams western pop culture has seeded deep into your brain. "You are special, you can achieve anything you want, you are awesome, look at all these nobodies who have achieved something, start-ups, activisim, avocado toast!"

You might wonder where "there" is, where I was sitting. My bed in the financial capital of this part of the world. Now, how many financial capitals are there? Last time I studied geography there were around four. Or three? New York, London, Tokyo, something else too maybe? China? Anyway, I am in one of those, sitting in my overpriced flat, thinking about the beginning of my novel.

Being a writer is hard work. No, being a good writer is hard work. No... I don't know really. Because I see all these shitty books at the grocery store, which is already a sign, but I do see them, on a wide variety of subjects - love, crime, fantasy, science fiction - and I wonder about their writers. How the fuck did they get a book published? How the fuck does any shit end up published? Admittedly, it's just a grocery shop shelf, but I still have to wonder. My mentality didn't allow me to imagine this was possible until a couple of years back until I started paying attention what was selling at the book store. And, as much as I hate to say it, they've given me hope.

Now you might wonder specifically what I was thinking about the beggining of my novel. Language. Namely... what language would I write it in, hypothetically, if I ever were to write it. I know bilingual people usually grow up with two languages, at least. Not sure if that's my case. Can someone turn bilingual later in life? I could google that, but I'm not in that kind of nice, informed writing mood. My hunch is that they kind of can, but not really.

As I took a break to skip some songs in my playlist, I had a thought. There are some subjects on which I'd rather write in one language over the other. I feel like overly sensitive mushy stuff should be reserved for the mother tongue. You can't be a poet in a foreign language.

I do think I'm making some progress though. I used to think writers just churn out hundreds of pages in a burst of inspiration. I've learned that it's a actually much worse than that - they actually plan it out and shit. Now that I'm aware of that, I realise that you can write skits upon skits of crap like this that isn't going to end up anywhere, but it's necessary for a type of cleansing. Just getting it out of your head to make room for the good stuff, for the patience, for the re-read and well-thought.

This is exactly what my blog used to be. Tons and tons of shit, and then the occasional good post. Cleansing and filler, then boom - some inspiraiton. I got a kick out of it too, as an adolescent. I could tease a tiny audience. Of course I miss it.

Inimi inerte

Cântă greierii, iar ocazional se aude și câte un lătrat în depărtare. Păstrez geamul deschis, pentru că liniștea din casă e sufocantă.
Am lăsat aprinsă lumina în antreu, ca să nu stau în beznă. Miroase a detergent și praf.
Stau pe marginea canapelei extensibile care imită un dormitor de două persoane. Mă ridic și mă plimb prin camera în care stau prea multe lucruri înghesuite...
Am impresia că nici dușumeaua nu-i perfect plată... pic si alunec la vale, alunec pe parchetul laminat, într-un abis rece și întunecat.
Și nu mai pot ieși...

Gaura neagră

Mă culc pe spate și simt ceva în mijlocul pieptului că mă strânge...

Prin căști se aud geierii în momentul de liniște dintre două cântece din playlist, iar prin playlist am în vedere același cântec la repeat.

Cea mai relaxantă poziție e ghemuit în fetală, introvertit, ascuns, ocrotit, devensiv.

Sunt ruptă de oboseală, dar nu mă întind să dorm, și nici nu mă ghemuiesc. E întuneric, aerul e cald, iar lumina monitorului e rece. 

Mă concentrez să înțeleg ce simt... și e neclar, e un sunet static ce nu mă lasă în pace. Respir adânc, ca să-l alung, dar nu pleacă.

Sunt captivă, dar nu vreau să evadez, ci doar să scap de zgomotul acesta care vine din piept, pe care-l simt mereu, ca pe un centru gravitațional ce atrage nihilism.

Nu vreau să evadez, dar sunt forțată. Sindromul Stockholm, iluzia eliberării, falsa iertare... De ce nu pot lua decizia corectă?

The Cake is a Lie

Habar n-am ce m-a apucat, dar iată-mă-s aici. Am decis să recitesc postări de-ale mele de prin 2011, când se consuma apogeul carierei mele de blogher, și, eu fiind tot eu, Narcis reîncarnat, am ahuit ce de clasna scriam eu cândva.
Se pune întrebarea... dar ce s-a întâmplat?
Iar răspunsul este cât de poate de simplu: nimic. Gândesc la fel ca atunci, iar mie nu-mi place să mă repet. Cam asta e presupunerea mea: cred că aș scrie mereu aceleași lucruri, dar într-o formă diferită de fiecare dată. În 2011-2012 sufletul meu și-a revărsat în formă scrisă cea mai mare parte a emoțiilor pe care le simțea. Recitind acum, resimt postările ca încă fiind actuale. O fi oare aceasta esența lipsei mele acute de inspirație? Sau poate acele zile au fost unicele menite să scoată din mine tot ce-am avut de spus. Poate am fost o stea (huoo Narcis, calmează-te) care a ars și s-a consumat, fără șanse de a mai împrumuta combustibil din univers.
Cum mi-am promis, am încercat să o iau de la capăt pe altă platformă, da' acolo nu-i interesant. Cel puțin m-am ținut de cuvânt, noh? Nu renunț nici la aia, lua-ma-r. Arunc semințe peste tot, cu speranța că măcar din una va răsări ceva. Ce nu fac eu pentru mine însămi.
Cred că fiecare al doilea om din lumea aceasta s-a gândit măcar o dată: „Vai, ar trebui/ aș putea să scriu o carte, mânca-ți-aș.” Apu așa și eu, doar că n-am nici o treabă cu scriitoria și toată munca pe care aceasta o implică. Iar când îmi amintesc de Sumire din „Iubita mea, Sputnik” în genere vreau să mă ascund într-o gaură de iepure și să nu știe nimeni că am intenționat vreodată să scriu ceva de proporții.
Orange Reaper, dă-ni pace, stalker. Mă retrag în borticica mea cu iepurași și wifi furat de la vecini.

Season Finale

Cu această postare închei viața sufletistei definitiv. Acest blog înseamnă mult pentru mine și sper ca Google să nu-l șteargă din lipsă de activitate pe account. Dacă într-o zi va dispărea, eu n-am avut nici o treabă cu aceasta.

Vestea bună e că Diana D nu a murit de tot, doar a renăscut în altă formă, pe alt domain. Cum am menționat într-o postare mai veche în care prevesteam sfârșitul a Virtual Home Sweet Home, nu voi avea nici un link/indiciu care să lege următorul meu proiect de acesta.

Las aici o parte din mine mai mititică, mai naivă, mai romantică și voi reveni cu drag la ea, pentru a-mi aminti fiecare persoană, fiecare sentiment și fiecare eveniment cifrat în alegorii nesfârșite, așa, ca să-nțeleagă numai cine trebe. Adică nimeni. Puțini oameni îmi puteau decripta textele mele pompoase, în esență banale.

În fine, acestea fiind spuse, urmează un Log Out foarte dramatic, ultimul și cel din urmă.
Cum zise un cândva prieten într-o postare asemenătoare, ci vediamo!

Veșnic în ou

Azi am fost la magazin să-mi cumpăr vopsea pentru păr pentru prima dată, iar consultantul de serviciu a refuzat politicos să-mi vândă, pentru că uspeesh isporchiti volosy. Sigur, e flatant să-ți spună că ai o culoare deosebită, aproape imposibil de obținut în mod artificial, dar eu chiar am vrut să-mi vopsesc puțin părul, puțin de tot. Am vrut să-mi stric puțin părul, apoi să-l cresc, apoi iar să-l stric...

Cam așa și părinții mei m-au ferit toată viața de una, de cealaltă, cum au știut ei mai bine.

M-au învățat să fiu cuminte și ascultătoare, m-au dojenit ușor și au pus accent pe cuvintele menite să mă potolească și să mă înfrâneze, dar au vrut să cresc cu voință puternică, independentă și cu spirit ambițios. Când adolescenții de 15-16 ani plecau în excursii, rămâneau după lecții în curtea liceului să flirteze, să bârfească, eu trebuia să merg acasă, că uite, nu ai ce rămâne cu ei, aia nu învață, ăla e bătăuș. Eu trebuia să-mi iau experiența de viață din cărți, lasă-i pe ei să fie proști, tu ești mai presus.

Părinții mei sunt niște oameni extraordinari și nu sunt o nerecunoscătoare, dar acum duc pe umeri un cer întreg de intemperii din cauza faptului că au fost un pic excesiv de ocrotitori.

Mama și tata și-au luat zborul la 16 ani de acasă, la fel ca majoritatea celor din generația lor, generația sovietică, crescuți la sat, plecați la învățătură in centrele raionale, liberi să facă ce știu mai bine.

Mama și tata sunt genul de oameni care ar spune că eu la vârsta ta deja făceam aia și ailaltă, dar tu, iaca ai deja 20 de ani și bla-bla-bla. Da mamă, că tu mi-ai fi dat voie la 16 ani să-mi iau iubitul de mânuță și să mergem la Vadul lui Vodă, pe când tu la 16 ani locuiai departe de casă într-un cămin plin de fete și băieți departe de a fi uși de biserică.

Da, eu am 20 de ani și nici o poveste de viață. Nici o noapte prinsă în ploaie, nici o călătorie cu auto-stopul, nici o noapte nebună la discotecă cu apeluri pierdute de la mama și strecurări în casă după răsăritul soarelui. Am ales să-i scutesc pe ai mei de bătăi de cap. Așa ne era la toți mai confortabil.

Și nu e vina părinților mei. E vina mea. Eu sunt cea care nu le-a ieșit din cuvânt și care i-a scutit de faze rebelioase. Eu sunt predispusă la a fi oiță domoală. Mi-aș fi dorit ca ai mei să prefere altceva, poate mă dresau în ciobănesc. Dar lor le-a plăcut oița domoală. Și asta sunt.

Mereu am fost cuminte. Iar acum când vreau să fac ceva pe cont propriu, problema trece din nu vei fi în siguranță în nu ne respecți, nu ne iubești și vrei să faci totul de capul tău.

Da! Se poate să fac ceva de capul meu? Se poate să greșesc, să cad, să plâng și să mă ridic din propria cenușă? Vă rog! Lăsați-mă să pic în nas! M-ați învățat să fiu sceptică ca să fiu în siguranță în caz de avânt. Ca să n-am avânt. Ca să fiu o domnișoară drăguță de birou cu mașină de serviciu și haine incomode.

Acum sunt destul de lucidă, deșteaptă și rea ca s-o pot face pe-a mea dacă tare îmi doresc. Însă nu vreau s-o fac pe mama să plângă și să-mi spună tremurând că nu m-a crescut așa și că nu mă recunoaște.

Aici îmi voi întrerupe gândul și așa incoerent. Noapte bună.

Blogul acesta nu are viitor. Trebe altu. Mai anonim, mai sincer și mai necenzurat.
Mm? Comentați, motherfuckers, eu știu că citiți, asta e ca optiunea aia de pe facebook, "seen", o știți? Eu îs admin, eu văd statistici, văd totul, scrieți ceva!

Scrisoarea I: Unei prietene

Ceea ce urmează este un sfat sincer tuturor fetelor/femeilor care se recunosc în poziția ce urmează s-o descriu.

Dacă începi să te îndoiești de percepția ta asupra realității și de judecata ta, dacă preferi să cedezi pentru a evita o confruntare, dacă îți verifică insistent telefonul, cere (!) să știe cu cine te întâlnești, ce faci și unde mergi, reacționează agresiv și nu te crede, dacă mereu găsești scuze pentru comportamentul lui, dacă încerci să ripostezi, iar el îți spune că ești prea sensibilă, dacă se comportă imatur și egoist, dar îți atribuie ție aceste caracteristici, dacă îți răstălmăcește cuvintele, întorcând totul împotriva ta, îți spune cuvinte care îți fac bine, dar face lucruri care îți fac rău, dacă et cetera, et cetera, tu, draga mea, te afli într-o relație abuzivă.

Sigur, toate cuplurile au momente de impas, certuri, își spun cuvinte pe care apoi le regretă, dar ceea cu ce te confrunți tu este o patologie. La voi nu au loc aceste lucruri (descrise mai sus) atunci când vă certați, ci începeți să vă certați din cauza acestor lucruri. Din cauza presiunii constante, din cauza nevoiii lui de a te controla, din cauza preferinței tale de a-i face pe plac în schimbul unei discuții fără rost.

Te manipulează emoțional și îți vorbește autoritar, ajungi să crezi că ești singură vinovată și că meriți așa comportament. El își găsește zeci de scuze, iar tu îi găsești scuze la infinit.

Vai, dacă mă verifică așa - mă iubește... Vai, dar și eu sunt așa uneori... 

Balegă de tăuraș. Sau cum spun vorbitorii de engleză - BULLSHIT.

Ți-e frică să mai ripostezi. Ți-e frică de moarte să nu-l pierzi, aurașul de el. Ai pierdut orice respect de sine și nu te crezi demnă de nimic, te umilești și taci, îl accepti, îl înghiți, te sacrifici, te minți.

Ai ajuns să-ți controlezi mereu cuvintele sau comportamentul pentru a nu-l enerva, te simți deprimată și îți pare că nu ajungi la așteptările lui. Îți pare că ai și tu un cuvânt de spus uneori, și totul se egalează.

Totul va fi bine; se mai întâmplă; așa este el, mai coleric; uneori este un iubit extraordinar; el are dreptate, iar eu mă înșel; ar trebui să fiu recunoscătoare că îl am, îi sunt datoare; ceea ce am e chiar mai mult decît merit...

Privește-te în oglindă și gândește-te unde ai fi fost acum fără dânsul. O nu, eram o fată singură și nedorită de nimeni...

Ești sigură? Nu erai mai încrezută? Mai îndrăgostită de tine? Făceai ceea ce îți plăcea și nu renunțai la nimic din cauza cuiva... Poate erai în aceeași poziție, însă mai împlinită...

Totul este în mâinile tale. Iubește-te.

Jos tasta Backspace!

Aparent, ce nu e controversat - nu se citeste.
Vai, dar unde-mi sunt manierele? Am uitat de diacritice. E ora 02:00, iar eu ascult greierii prin fortocikă. Mi se face somn, nu mă las bătută.
Trebuie să cunoașteți acel proces când duci o conversație online, sau cînd scrii un eseu și dactilografiezi, dactilografiezi, apoi apeși pe backspace, ștergi tot, și iar o iai de la capăt... Păi uite acum, când sunt în pană de idei, voi renunța la acest obicei dăunător pentru orice om care scrie și se respectă (mhmmm).
Toate ideile trebuie păstrate undeva... având în vedere că mereu scriu ex-prompt și nu am nici un fel de caiet de notițe din care ulterior să construiesc un articol sănătos, pur și simplu voi încerca acum să scriu, și să nu șterg nimic. Pentru a vă ușura sarcina de cititor înflărăcărat al blogului meu, voi înlocui backspace cu nu. Concentrați-vă.
Știți... nu.
Încerc acum să.. nu.
Imediat ce am luat decizia de a nu mai utiliza backspace, m-am blocat. Nu-mi vin idei nici proaste, nici bune. S-a înschis robinetul.
Mi-a luat câteva secunde să pun backspace și nu în italic mai sus, pentru că nu găsesc ghilimelele pe tastieră. E întuneric. Acum iar tre să pun în italic... dă-o încolo de treabă.
E 2:14 și mi se fac umerii tot mai grei... nu. E ora 2:14 și umerii mi se fac tot mai grei... nu. E ora 2:15 și pleoapele... nu. Nu scot nimic artistic azi.
Am trișat, am apăsat pe backspace. Niciodată nu veți afla ce urma să scriu.
Ok, mă torturez până la 2:30, după care nani!
Am verificat facebook-ul, cineva a comentat la anunțul meu din Cumpar-Vand-Schimb Moldova. Eu vând șampon. Oamenii comentează, comentează, apoi brusc se răzgândesc și nu mai vor să cumpere. Cineva mă sabotează. Sau eu îs huiovîi marketolog?
2:21, mă culc... nu. Mai stau. Poate mai vrea cineva să-mi cumpere șamponul.
O gâză a intrat pe fortocică și mi-a bâzâit la tâmplă. M-am speriat și m-am plesnit peste obraz.
Mi-am editat.. nu. Am editat descrierea anunțului. Poate oame.. nu. L-am făcut, cred, mai atrăgător.
Închid fortocica pentru că mișună gândăcei pe monitorul laptopului.
MI-AM AMINTIT DESPRE CE VOIAM SĂ SCRIU JUMATE DE ORĂ ÎN URMĂ CÎND AM ÎNCEPUT ACEST ARTICOL!!1
Nu pot dormi pe albituri proaspăt spălate. Nu știu de ce. Sunt o mulțime de o.. nu. M-am plesnit peste braț în urma invaziei gîndăceilor din fortocică.
Cum spuneam... sunt o mul... nu. Multora le place senzația de rufe proaspăt spălate, scoase de pe raft... Și mie îmi plac hainele spălate,... nu. NU NU NU. Nu pot dormi pe cearșafuri noi și gata.
2:31, noapte bună.

Sofisticat, apoi mai franc

Eu îmi controlez creierul, sau el mă controlează pe mine? Sau suntem o entitate integră? Dar sufletul, el unde stă și ce importanță are? Depinde totul de mine sau nu? Cam câte din deciziile luate zilnic sunt lucide și câte luate dintr-un impuls de moment? Rațiune versus sentiment, care este mai palpabil și mai real?
Da, ar trebui să meditez în scris cândva referitor la aceste subiecte.
Dar astăzi am ales să scriu despre ceva ce mă enervează, pentru că numai atunci îmi vine inspirația. Deci pe mine rațiunea nu prea mă poate impune să scriu... numai sentimentul mă "forțează". Creier vs. Inimă - 0:1.

Există un fel de oameni, fie ei inteligenți sau mai puțin, școliți sau mai puțin, sociabili sau nu... ei au în comun un lucru - strigă sus și tare că lor nu le trebuie limba română și nafig lor nu le trebuie să citească literatură.
Precis îi (vă) recunoașteți. Ăștia sunt indivizii care ies la TV și se bâlbâie, oamenii care, dacă reporterița le adresează o întrebare banală, se fâsticesc, nu pot lega două cuvinte, "eto samoe... ați ințeles ce am vrut să spun, nu?", "îîî, ăă.. ap.. caroce", amestecă două limbi și inventează expresii noi, dezvoltă ticuri verbale pe loc și la final zâmbesc, conștienți de dificultatea lor în a se exprima liber, dar fericiți că au scos-o în capăt.

Să-mi bag piciorul. Idee nu aveți de când scriu eu căcatul acesta mă scuzați doamnă Rotaru. Am cel puțin vreo trei săptămâni de când am început această postare. Nu pot scrie, nu pot scrie, nu pot scrie. Autocenzura - la gunoi! Сила в правде!!!1!11

Mi-am făcut unghiile cu gel UV. Știți voi, narașivanii, vsea huinea... Din momentul în care am luat această decizie am început să mă îndoiesc de principiile și integritatea mea. Degradez? Cândva jurasem să nu-mi pun unghii false niciodată. Dar am cedat. Eram prea curioasă. Și în plus, am niște unghii urâte de la natură, pizdeț.

Apropo de Сила в правде...

Posterul acesta este oribil. Nu am nimic cu domnul Usatîi, nu fac aici propagandă politică. Dar, hai să fim sinceri...
Bănuiesc că intenția departamentului de PR a sus-numitului a fost să transmită un mesaj corect, banal, memorabil, care să ajungă la inima poporului.
Este evident că ei mizează mai mult pe plebei (majoritatea tărișoarei), de aceea, politicianul acesta aparent generos arată de parcă poza i-a fost făcută într-o ipostază cât de poate de naturală și simplă, aproape de alegători, spre exemplu pe toaletă... Relaxat, citind ceva, îmbrăcat într-un pulover de casă. Un truc ieftin apropo, la fel ca și celelalte evenimente pe care le-a demarat prin țară, pentru a cumpăra inimile votanților. Serios că nu fac propagandă.
Pur și simplu ochiul meu de viitor marketolog lăcrimează la vedea acestor postere deloc profesioniste și albastre, culoarea care cică inspiră încredere.