Totul ce are început, are, evident, şi sfârşit.
Toţi suntem conştienţi de asta fie că vrem, fie că nu...
Şi deşi suntem conştienţi de asta şi, într-un fel, oarecum, ne resemnăm, totuşi în momentul în care se sfârşeşte, uiţi şi de resemnare, şi de toate din jurul tău. Conștiința ta se focalizează asupra lucrului ce a provocat Sfârşitul şi îşi varsă toată suferinţa, neglijând factorii externi care fac tot posibilul să te încurajeze şi să te consoleze.
Aş vrea să spun că totul s-a sfârşit atât de repede, fără ca măcar să-mi dau seama... Dar nu a fost să fie aşa...
În mâinile ei, în faţa mea...
O săptămână de suferinţă, trei ore de zbucium, jumătate de oră de chin, două secunde de suspans.. şi apoi linişte... sunet de lacrimi... eternă linişte...
Fiinţă nevinovată, iartă-mă. E vina mea. Poate dacă avea să...
Mda. "Dacă..."
Nu-mi iese din cap imaginea asta... Tu.. micuţ şi rece... Nemişcat...
Gata. M-am săturat de plâns. Şi totuşi nu mă pot opri...
Hai gata.
No comments:
Post a Comment