Sex ca la TV

Se ştie că mulţi (majoritatea) preferă să vizioneze filme în loc să citească cărţi. (greşelile astea mă urmăresc cu radarul). Şi e firesc, având în vedere că e mult mai uşor să urmăreşti imagini şi să asculţi replici, decât să citeşti litere şi să-ţi imaginezi situaţii.
Se ştie că mulţi (toţi) învaţă şi preiau din filme o mulţime de gesturi, mimici, comportamente, idei, pe care le utilizează în cotidian. Spre exemplu simplul act de a aborda o fată. Cum se făcea înainte? Cavalerul trebuia să gândească şi să-şi planifice cu mult timp înainte gesturile, cuvintele, acţiunile, poate să ceară ceva sfaturi de la părintele său. Acum nu e nici o problemă; orice film trebuie să conţină cel puţin un cuplu şi cel puţin o scenă din care spectatorul poate "învăţa" ce şi cum să facă într-o situaţie respectivă (spre exemplu, un romantic date), mai ales pentru că, de obicei, apar stereotipuri, clişee în ceea ce priveşte sensul unei sau altei probleme vizate.
În consecinţă, oricine poate aborda pe oricine oricum. Lumea a învăţat de la televizor cum se comportă în public, cum se stă cu spatele drept la restaurant, cum se face pe timidul la primele întâlniri, cum se face cunoştinţă într-un local public, cum se face sex, cum scapi de situaţii penibile, cum înşeli, cum arată crima perfectă, cum te apropii de cineva care-ţi place fără să faci pe prostu', cum se mănâncă senzual, cum se reproşează, cum se iartă, cum se împacă, presupun cum ar arăta prieteniile adevărate, cum este trădarea, cum ar trebui să fie petrecerile, cine şi ce îţi datorează, cum părinţii n-au nici o autoritate asupra copiilor, cum cei răi scapă nepedepsiţi, cum cei vinovaţi sunt chinuiţi, etc, etc etc...
Şi nu vreau să spun că este ceva rău. De cele mai multe ori chiar ajută să te descurci în viaţă.
Ideea era că... Filmul, de obicei (nu includ Harry Potter, Avatar, Twilight sau Star Wars, ci filme realiste), reprezintă, într-un fel realitatea. Sau se ghidează după ea. La început aşa o fi fost, pe timpul la Godfather şi Pulp Fiction. Astăzi se cam schimbă poziţiile şi pare că de multe ori filmele sunt cele care ghidează realitatea. Pentru că 70% din comportamentul nostru etic e învăţat din situaţii ficţionare, iar 30% din experienţa proprie şi contactul zilnic cu persoane şi situaţii reale.
Cam cât de mult ne ajută/ dăunează aceste "ghiduri"?
Dar tu, te porţi ca la TV? :)