Timpul murise

A.S. (Fac asta cam rar, dar fie, azi - postare de fuflet)

Dimineţi.

Patul mare de lângă geamul fără draperii, fără jaluzele, e scăldat în soare. S-a dormit în el, dar de ceva timp stă neatins, cu cearşaful răscolit şi cu pernele lăsate în grabă pe margine.

Prin părţi, două noptiere compacte din lemn negru. Razele soarelui evidenţiază firişoarele de praf pe fundalul întunecat.

Pe fiecare dintre noptiere stă câte o ceaşcă aburindă. Cea micuţă, albă, cu pereţi groşi e cu cafea. Cealaltă, finuţă, mai înaltă, cu desenul unui mac roşu pe centru - cu ceai.

Mai este şi un dulap, faţă în faţă cu patul, la fel din lemn negru, compact. Are câteva rafturi, trei uşiţe din sticlă şi două sertare. În centru - loc destinat vreo-unui LCD cu diagonală imensă, care e ocupat în schimb de... cărţi. Pe stânga şi pe dreapta. Nu stau toate la un loc. Cinci, şase într-o parte, aranjate frumos, după grosime, în ordine descrescătoare, alte cinci, şase în cealaltă parte, cu colţurile îndoite, cu pagini pătate, stând oblic, gata să cadă, mai să se atingă de tabăra opusă.

Dar nu vine nimeni să bea lichidul mereu fierbinte, să aranjeze patul, sau să citească.

Linişte ţipătoare.

Camera largă, elegantă, decorată cu atâta gust şi atâta precizie, strigă din toate puterile. Ar vrea cineva să spargă ceştile de pereţii ei, să răstoarne dulapul şi să zboare pagini pătate peste podeaua ei. Silenţiosul a devenit insuportabil. Dimineaţă după dimineaţă, soarele bate în geam şi luminează fiecare colţişor, zile, luni, poate deja de ani întregi. Nimic nu se schimbă, nimic nu mişcă. Se aude ticăitul unui ceas care s-a oprit în loc şi doar secundarul se zbate infinit în încercarea de a urni din loc timpul.

Dimineţi la rând.

Şi nu vine nimeni să bea lichidul mereu fierbinte, să aranjeze patul, sau să citească...