Reflexe

Ploua. Mă întorceam de la servici pe jos, pe ruta obişnuită. Deşi îmi uitasem umbrela acasă, nu mă grăbeam. Picura mărunt, iar în jur - blur. Maşinile goneau şi stropeau trecătorii care s-au încumetat să stea prea aproape de carosabil.
O mamă şi un copil aşteptau în staţie. Ea îl ţinea protectiv alături, iar el se zmuncea din mâna maică-sii.
Mai la vale, un şofer înjura pietonii şi îi îndemna furios să grăbească pasul.
Din supermarket ieşeau femei şi bărbaţi cărând sacoşe încărcate cu semi-preparate şi mâncare gătită, separată în cutiuţe de plastic.
Ploaia se înteţea. Blur-ul părea să grăbească pasul.
Atunci te-am observat. Mergeai pe partea celalată a drumului, apatic, cu mâinile în buzunar, cu fruntea încruntată, ca de obicei, exact cum mi te aminteam. Te-am privit câteva secunde, ca să mă asigur că nu visez, apoi, ca din reflex, m-am pornit spre tine.
Imediat şi fără să ezit, am părăsit blur-ul şi trotuarul, mergând orbeşte în direcţia ta. Nu mă vedeai încă. Nici nu-mi doream să mă vezi. Probabil aveam şi gura căscată.
În secunda în care privirile noastre s-au întâlnit, am simţit instantaneu cum mi s-a luat o piatră de pe inimă. Am vrut să zâmbesc, dar în clipa imediat următoare ai ferit privirea şi am simţit cum mi se prăbuşeşte lumea în cap. Literalmente.
Ceva m-a lovit frontal, tâmplele mi-au zvâcnit şi vedeam cum orizontul devine vertical; pământul s-a lovit de spatele meu şi am putut vedea cerul.
Blur-ul m-a învăluit gălăgios şi am auzit cuvântul "ambulanţă".
Cu o ultimă sforţate, am privit în direcţia ta.
Mergeai în continuare...
...cu mâinile în buzunar, apatic, încruntat, păşind larg şi uşor.