Trebu'

Trebu de scris, tradițional, Bilanțul Anului, la fel ca anii trecuți, el fiind ultimul articol din an.
Trebu, dar posibil să nu reușesc. Am de făcut și asta, și aia, și cealaltă, și apoi încă ceva.

Anunț și eu, de parcă îi pasă cuiva. :)
Nu beți prea mult și aveți grijă la gheață!
Bilanțul va fi, promit, mai târziu un pic.
La mulți ani!

Moldovenii în lumina reflectoarelor

De câte ori văd la știri vreun moldovean intervievat spontan, mi se face o jale incredibilă. De ce? Moldovenii,  cu atît mai mult luați prin surprindere, nu se descurcă în asemenea situații. Încep bâlbâieli, emoții, jenă...
Or... dacă nu se emoționează, oricum le vine foarte greu să îngâne două propoziții coerente.
Spreeee exemplu:
Avem pe ProTV știrea:
http://m.protv.md/stiri/social/decoreaza-ti-casa-cu-un-brad-in-ghiveci-vezi-cat-costa-si-ce-spun.html#
Pe scurt, cică...
Veaceslav Pintea s-a apucat de afacerea brazilor in ghiveci, acum sase ani. Ii ia de la o pepiniera din nordul tarii si ii planteaza in ghivece. 
Daca anii trecuti, brazii in ghiveci puteau fi luati si in chirie, in acest an, s-a renuntat la idee.

În continuare, domnul Pintea explică de ce s-a renunțat la idee:

"Nu-i posibil fincăăă, clineții sa-.. nu fiecare se atârnă de dee plantă așa cum trebuie ssf să se atârne pentru ca să pot peurmă îî ăă să propun la a doilea an".

Morala?
Atârnați-vă de plante cum se cuvine, vă rog.

Claustrofobie

Mersul prin ceață... Un dualism tentant. Pe cât de liniștitoarea e senzația de orizont apropiat, pe atât de terifiantă e iluzia claustrării.
Mă trezesc din reflectări în mijlocul ceții. Merg. Caut ceva.
Frunzele se râncezesc văzând cu ochii, iar temperatura scade din ce în ce mai mult.
Vântul adie o frică inexplicabilă. Aerul este atât de umed încât mă tem să nu înghețe vaporii și să mă prindă-n capcană.
Între timp, merg prin ceață și caut în continuare. Aștept ceva. Nu știu exact ce.
Pe măsură ce înaintez, frica prinde contur, iar temperatura scade tot mai mult.
Aș putea să mă opresc. Să mă întorc, sau, cel puțin, să nu mai merg spre necunoscut.
Dar nu știu care frică e mai mare, cea de a înainta, sau cea de a da înapoi.
Sunt o prizonieră liberă. Nu sunt încătușată, dar sunt conștientă că am rămas blocată printre frunze putrezite și înconjurată de aer umed.
La orizont apar unele siluete, iar apoi dispar. Umbre se perindă în timp ce ceața se cristalizează.
Mă opresc. Privesc spre linia imaginară a orizontului.
Și ceasul stă în loc...

Obligatiuni morale

Mă forțez de câteva zile să scriu ceva. Dar, ca întotdeauna, după ce scriu titlul și primele patru cuvinte, îmi bag piciorul și închid pagina blogger. Astăzi nu mă dau bătută.
Mă gândesc...
Se știe, momentele nefericite sunt cele care ne fac să prețuim ceea ce avem. Teoretic, și momentele fericite ne-ar putea determina să apreciem ceea ce avem, dacă suntem suficient de conștiincioși. Teoretic... Însă în realitate, niciodată nu se întâmplă așa. Omul, când e fericit, ralizează vag că ceva se întâmplă cu el și că acel ceva îi aduce satisfacție. Ba și mai mult, omul, când e sincer fericit, nu are timp și nici motivație să se gândească la consecințe, la viitor, la trecut, la o posibilă nefericire. Nu are timp să compare situații fericite și mai puțin fericite din viața sa, pentru a-și da seama că acum e mai fericit decât a fost odată. De ce? Pentru că pur și simplu. E firesc. De ce să-ți distrugi micul tău moment de bucurie sublimă cu presupuneri sinistre sau gânduri obscure despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla într-un moment nedefinit din existența ta?
Abia când te lovește în cap nefericirea, atunci începi să gândești. De ce? Păi, și asta e firesc. Creierașul tău caută o salvare, o explicație. Răscolește amintiri, analizează, caută cu radarul greșeala pe care ai comis-o și care ți-a schimbat cursul existenței. Apoi apar regretele, părerile de rău, înjurăturile, dorințele de a întoarce timpul înapoi, ruperile de podoabă capilară, amenințările, răzbunările, vinovați, nevinovați, depresiile, et cetera, et cetera, et cetera.
Pentru ca să eviți căderea din utopie, când te lovește soarta, unica soluție este să nu regreți. Ceea ce ți se poate părea inițial inuman, va surveni cu timpul în mod natural. Tot ce trăiești zi de zi a contribuit la ceea ce ești acum, iar excluderea celui mai mic eveniment te poate schimba pentru totdeauna.
Se știe...

Flux de gânduri

Ninge.
Ninge-n suflet cu fulgi mari și îndrăgostiți, iar noi ne plimbăm prin viscol ținându-ne strâns de mână.
Aș merge încontinuu. Aș savura la infinit momentele în care te simt aproape, și nu m-aș plictisi niciodată să te privesc în ochi, fără să spun nimic, minute în șir. M-aș întreba mereu la ce te gândești și mi s-ar strânge inima de fiecare dată când ai șopti ceva.
Te strâng de mână. Vreau să fiu sigură că ești aici, cu mine.

Să știți că fericirea arată așa cum vrea fiecare s-o vadă.
Dar cum știi când ai găsit-o?
Pur și simplu vei ști. Nu te vei mai întreba.
Fericirea își semnalează prezența cu un stol de fluturași. Fluturași mari și agitați. Uneori îmi pare că-s rândunele, și nu insecte. Iar când aceste entități, oricare ar fi ele, încep a bate din aripi, se cutremură tot corpul. Eu așa îmi dau seama când fericirea e aproape.

Se spune că fericirea este ceva strict spiritual. Dar, fericirea mea este palpabilă și concretă...

Fericirea mea ești tu.