Claustrofobie

Mersul prin ceață... Un dualism tentant. Pe cât de liniștitoarea e senzația de orizont apropiat, pe atât de terifiantă e iluzia claustrării.
Mă trezesc din reflectări în mijlocul ceții. Merg. Caut ceva.
Frunzele se râncezesc văzând cu ochii, iar temperatura scade din ce în ce mai mult.
Vântul adie o frică inexplicabilă. Aerul este atât de umed încât mă tem să nu înghețe vaporii și să mă prindă-n capcană.
Între timp, merg prin ceață și caut în continuare. Aștept ceva. Nu știu exact ce.
Pe măsură ce înaintez, frica prinde contur, iar temperatura scade tot mai mult.
Aș putea să mă opresc. Să mă întorc, sau, cel puțin, să nu mai merg spre necunoscut.
Dar nu știu care frică e mai mare, cea de a înainta, sau cea de a da înapoi.
Sunt o prizonieră liberă. Nu sunt încătușată, dar sunt conștientă că am rămas blocată printre frunze putrezite și înconjurată de aer umed.
La orizont apar unele siluete, iar apoi dispar. Umbre se perindă în timp ce ceața se cristalizează.
Mă opresc. Privesc spre linia imaginară a orizontului.
Și ceasul stă în loc...