Du wirst nie wissen...

Pe el...

După o zi epuizantă din toate punctele de vedere, a urmat un somn adânc, cu puţine vise. A doua zi a trezit-o o rază indecisă, care de-abia străbătea norii pufoşi şi denşi de dimineaţă. Primul lucru ce i-a venit în gând a fost: "mm... soare, oare ce mai face ...?".
Apoi a urmat trezirea. Duşul fierbinte şi sărat de dimineaţă.
Şi-a dat seama, încă o dată, dar de data asta de-a binelea, că totul se terminase.

Există cele şapte etape ale durerii unei pierderi. Ieri o trăise pe prima: şocul şi negarea. Deşi în şoc, încă nu realizase pe deplin lucrurile, respingea totul şi pe toţi, nega orice încercare de a căuta motive şi scuze, îşi revărsa toată mâhnirea plângând.
A doua zi, a doua etapă, durerea şi vinovăţia. Acum, o dată ce trece efectul şocului, este înlocuit treptat de durere în forma ei pură. Nu mai simţi nevoia să urăşti, pentru că îţi dai seama că nu vei schimba nimic, nu îţi rămâne decât să îţi consumi suferinţa lent, în timp ce ea îţi consumă sufletul şi ţi-l seacă de orice voinţă sau putere. Etapa aceasta durează cel mai mult şi în acel timp persoana este cea mai vulnerabilă.

Nu-şi mai amintea decât secvenţe de vorbe şi scene: "dacă nu era ..., nu avea să ies în genere" .. "aşa sunt eu" .. "nu văd altă cale de soluţionare".. "mai devreme sau mai târziu oricum..." .."poţi să mă urăşti acum, decât să mă urăşti peste două luni şi mai tare..." Cuvinte care tăiau în carne vie, care denotau un fapt şi aşa mult prea evident... Ochii ei priveau cu ură, dar ascundeau disperare şi neputinţă...

Replicile ei care căutau disperat un semn, cât de micuţ... "vrei ajutorul meu? vrei..?" .. "da, ar fi bine.." "spune sau da , sau nu, pentru că acest "ar fi bine" nu ajută deloc..." ... tăcere. Minte şi inimă contorsionate de durere. Ea, teoretic, avea ultimul cuvânt. Să sufere alături de el, pentru că el "oricum aşa avea să facă în continuare", sau să sufere singură...

Îşi amintea cum se gândea naiv că el îşi va cere scuze pentru cele întâmplate, îşi va exprima dorinţa clară de a continua şi că vrea să fie bine, că o vrea lângă el la bine şi la rău, că vrea o persoană alături care să-l ajute să treacă peste probleme, că nu mai vrea să fie singur în lupta sa. A izbucnit în plâns şi a spus tremurând şi stins... "gata... s-a terminat"...

El a îmbrăţişat-o, iar ea a îzbucnit în hohote. Ultima îmbrăţişare, ultima dată... L-a împins, el a plecat, iar ea s-a pornit în neştire...
A mers prin oraş vreo două ore, şi, din când în când se oprea pe lângă vre-un geam ca să-şi privească reflecţia patetică, ochii roşii ... Îi venea să urle, să lovească... Să ţipe în gura mare ce simţea, ce era în înima ei,  toate regretele, tot trecutul ce i se părea fals acum, toate iluziile, toate exagerările... cât de copilăroasă fusese!

Şi lacrimile nu mai conteneau. Acum era mai singură ca niciodată, cu povara cuvintelor nemărturisite pe suflet...
Pe el l-a iubit...

Invitaţie la zbor (atenţie, antidepresant!)

A.S. Citeşte lent, nu te grăbi...

Fiind că intrăm din ce în ce mai bine în primăvară (şi sperăm vremea să ţină cu calendarul), vă fac o mică invitaţie... Nu trebuie decât să vă concentraţi puţin de tot şi să nu citiţi aceste rânduri indiferent şi în grabă.. :)

Da, ştiu, malul mării, cam banal, dar merge întotdeauna..)

Acum, cât te afli pe pagina aceasta şi citeşti aceste cuvinte, uită, pentru două minute, de probleme, de şcoală, de universitate, de teste, de note, de griji, de banii care îţi lipsesc, de cuvintele celorlalţi, de nelinşiti, de tot ce te aşteaptă mâine, de trecut, de viitor, de prezent, de regrete, de tine...
Hai, că poţi, nu te încăpăţâna... Poate fi o ocazie de a-ţi privi viaţa din altă perspectivă!

Să presupunem că nu ai nimic rău la ce te gândi... în Lybia e pace, în Japonia n-a fost cutremur, atmosfera nu e poluată, în Moldova nu e criză, urşii panda nu sunt pe cale de dispariţie, gheţarii nu se topesc, sfârşitul nu e în 2012, Justin Bieber nu s-a născut, ai răspuns la orice întrebare, eşti... liber...
Călătoreşti singur, dar nu simţi lipsa nimănui, pentru că ştii că te poţi întoarce oricând. Timpul a oprit problemele în loc pentru câteva clipe, pentru ca să nu te şmecherească cât vei fi plecat. Deci n-ai de ce să-ţi faci griji...

Pluteşti, zbori... Poţi face orice doar cu puterea gândului.
Tocmai planezi peste New York, sau Washington D.C., sau Paris... Vezi magazine, oameni... Poţi să treci în zbor şi să-ţi alegi ceva din vitrinele magazinelor, ceva ce tot timpul ţi-ai dorit, sau poţi ajuta un copil să-şi ia zmeul prins între crengile unui arbore...
Apoi peste ocean... insule, lagune... pe continent, munţi, câmpii nesfârşite... faci un popas pe malul mării, apoi în munte, lângă un lac, la o cabană din lemn de brad... Te relaxezi cu o pina colada, un mojito, or pur si simplu o cană de cafea/ceai cu gust ideal, temperatură perfectă, aromă desăvârşită... Ce să mai, tu controlezi totul în jur acum! Te simţi... bine. Dar cu adevărat bine...

Pluteşti înapoi spre casa ta, dar nu dau buzna grijile peste tine, timpul încă le ţine pe loc... Tu decizi când mica vacanţă se termină.

Mai ai puţin timp şi decizi să analizezi un pic viaţa ta...
Niciodată nu eşti singur, cât de multe nu te-ar apăsa şi cât de personale nu ar fi, nu mai eşti nevoit să le suporţi greutatea. Pur şi simplu timpul aleargă prea repede... nu ai când reflecta asupra trecutului. Acum e unica şansă...
Din trecut trebuie să înveţi, nu să-l cari cu tine... Prezentul? Care prezent? Ăsta de acum? Odată ce ai trecut de aceste cuvinte, acel prezent deja este în trecut. Nu mai există decât viitor... Nu vrei să-ţi iai trecutul în viitor.

Afară se încălzeşte, zilele s-au mărit... Iarna s-a finisat, iar semi-obscuritatea zilelor golaşe de primăvară timpurie a dispărut...

Acum nu a mai rămas decât să primeşti primăvara în suflet şi, după ce termini de citit, să nu spui "ei, prostii, sunt cel/cea mai necăjit/ă din lume, nu există leac pentru mine, astea sunt baliverne, poveşti de adormit copiii, sunt năpăstuit/ă şi pustiit/ă, iar după vară vine toamnă şi iar totul va fi în negru". În caz că ai gândit asta, mai există o solutie pentru tine.
Priveşte-ţi palma dreaptă. Ce vezi?
Apropio încet de faţă, până o să îţi poţi vedea linia vieţii.
Perfect, în continuare, depărteaz-o puţin, aşa, încât s-o vezi bine, iar planul din urmă să fie puţin difuz.
Acum dă-o cu viteză peste obraz!!! AŞA!
Nu ai putut? Hai că vin eu să te ajut!

Ok, gluma - glumă, dar time is money! Nu-ţi mai răpesc din timp. Priveşte imaginea de mai jos, then be on your way. Totul va fi bine!

P.S. În curând, continuarea capitolului II din "Necondiţionat şi nonconformist"!

Necondiţionat şi nonconformist (Ep. 2)

Capitolul II. Primii paşi
Deşi petrecerea era în toi şi nimeni n-ar fi observat lipsa celor doi, era timpul să coboare. Lucas trebuia să-şi vadă de invitaţi, iar Sara voia să mai discute cu damele şi să flirteze cu "tinerii", cum îi plăcea lui să-i numească.
Aşa-zişii "tineri" nu erau, de fapt, tocmai tineri. Cu vârste cuprinse între 30 şi 50 de ani, văduvi sau divorţaţi, erau fie juniori în domeniul afacerilor, care se îmbogăţiseră subit şi tocmai începeau să guste din plăcerile vieţii, fie tocmai moşteniseră vreo avere, şi, nevalorificând valoarea banilor primiţi prea uşor, cheltuiau în stânga şi în dreapta pe petreceri şi călătorii inutile prin Europa.
- Mergem? întrebă ea şoptit.
- Ce..? Ah, da, da, hai, să mergem.
S-a ridicat de pe fotoliu, şi-a aranjat puţin fusta, şi, fără să-l aştepte, a plecat. A împins uşa din lemn masiv şi a ieşit în holul lung, la capătul căruia se aflau scările ce duceau jos. Deşi a încercat să treacă neobservată, cum a şi făcut primul pas pe trepte, majoritatea "tinerilor" şi câteva dame machiate excesiv au întors capurile ca la comandă şi au contemplat-o câteva secunde, pentru ca mai apoi să revină la ce făceau, prefăcându-se că nu au observat-o. Purta o fustă neagră, cu talie înaltă, până deasupra genunchilor. Cămaşa cu gât şi guler bufant, de culoare liliachie, cu mâneci scurte îi dădea un aer sobru, dar chic. Părul negru îi era strâns cu grijă în coc, iar cele două şuviţe lăsate intenţionat pe lângă ureche atenuau nuanţa de seriozitate transmisă de coafură. Ochii verzi, conturaţi de sprâncene nerge, erau machiaţi uşor, pentru a nu denatura sănătatea şi vitalitatea emanată de chipul ei tânăr, aproape copilăresc. Arăta extrem de bine, dar un singur lucru, atât de neînsemnat şi care ar fi putut fi uşor soluţionat, o trăda. Tocurile, obligatorii la ţinută, o incomodau grozav. Se vedea că nu era obişnuită să meargă în stilletos, cu atât mai puţin să coboare treptele, care păreau că nu se mai termină. După câteva minute de chin, fu întâmpinată jos de Olivia Quinsley, sora lui.
- Fatoooo, pe unde umbli?! Nu ştii câte ai pierdut!
Şi, nemaiaşteptând răspuns (de obicei aceste întrebări erau strict retorice, puse doar din politeţe, pentru a avea un motiv să înceapă a-ţi spune ceea ce avea în plan), o trase de braţ şi începuse să-i bârfească pe toţi cei prezenţi care o agasaseră mai mult sau mai puţin.
Olivia Quinsley, sau, cum îi mai ziceau amicii, Quin: crescută în puf, nu-i păsa deloc de bani. Ar fi cheltuit oricât pentru cel mai mic moft. Era suficient ca să intre în vre-un magazin de bijuterii scumpe, să vadă ceva "absoloot adoraaaabil", gen o pereche de cercei minusculi la un preţ astronomic, şi să scoată imediat Gold Cardul şi să achite. Apoi, în drum spre casă să vorbească numai despre ei, iar cum ajungea în cameră, să-i arunce în vre-un colţ şi să-i uite. Aceasta era ceva abosolut firesc, pentru că toţi o ştiau aşa de mică. Era ceva natural, care venea de la sine, un mic ritual, neîmplinirea căruia ar fi făcut-o extrem de nefericită. Singurul ei duşman era sărăcia. Fără scrupule, agresivă, generoasă, frivolă, superficială, banală, însă deşteaptă. Olivia era un mic paradox viu. Era inteligentă, dar se cobora la nivelul oricărui prost şi-i bârfea pe absolut toţi, mai ales pe cei care o "agasau". Calficativele ei preferate, erau clasicele "absoloot adoraaaabil", în cazul în care-i plăcea ceva/cineva, şi, respectiv, "agasant", în cazul în care ceva/cineva îi era antipatic.
Sara o plăcea, în fond, deşi îi dispreţuia superficialitatea şi o desconsidera, în adâncul sufletului, pentru că cheltuia banii fără să-i pese de nimic. Bani, care, în principiu, nici nu erau ai ei şi nici n-a făcut niciodata ca să-i merite. Norocul ei fiind că s-a născut bogată. Dar Olivia nu era o persoană rea, şi, în plus, se împrieteniseră din start. Chiar s-ar putea mândri, pentru că Quin nu tolera săracii, din motiv că lipsa banilor îi făcea să fie mai puţin umani, în viziunea ei, însă pe ea o acceptase din start şi chiar insistase asupra relatiilor lor de amiciţie. Din fericire, Sara era mult prea orgolioasă pentru a considera acesta drept un gest nobil, sau o favoare chiar.
Era trecut de miezul nopţii, iar Sara şi Quin mergeau agale prin sală cu câte o cupă de şampanie. Olive îi vorbea mereu, dar ea era cu gândul departe. Lucas nu mai cobora, şi începea să-şi facă griji, şi chiar să regrete că acceptase invitaţia la această pretrecere la care nu se simţea deloc în apele ei. Simţea că toate privirile o ţintesc şi o ard. Simţea că este dispreţuită şi că toţi ştiu cine este de fapt. Întârzierea lui o dezola. De obicei, era plină de încredere, sigură pe sine, dispreţuitoare, era superioară. Prima ei ieşire în lumea "bună" urma să fie un eşec. N-a mai putut suporta presiunea, s-a rupt de la braţul Oliviei şi a alergat afară.
Pe leagănul din grădină a găsit un pachet de Marlboro cu o brichetă aurie înăuntru. Şi-a scos o ţigară şi a început să fumeze. Fuma pentru prima dată în viaţă. Nu s-a sufocat, nici măcar n-a simţit primul fum, ca şi cum ar fi fumat de o viaţă... Brusc i s-a făcut silă şi, cu o smuncitură, a aruncat pachetul departe, în întuneric.
La etajul doi, în salon, lumina era stinsă. I se părea, însă, că cineva o priveşte de acolo.

Din semi-obscuritate, o umbră de smoală o urmărea.
O briză răcoroasă vestea ploaia.

- Hey, Sara, intră încoace, fato! Vei răci! Şi hai, că te aşteaptă cineva! se auzi din prag Olivia.

Necondiţionat şi nonconformist (Ep. 1)

Ante scriptum
A fost odată ca-n poveşti un paradox.
O telenovelă inteligentă.
Ceea ce urmează să citiţi poate fi o nuvelă, sau un microroman, sau un roman în 5 volume... totul depinde de inspiraţia mea şi când voi decide să spun "Şi au trăit fericiţi până în 2012".. Până atunci, enjoy!
Dacă nu vă place, un comment şi pun punct imediat poveştii. Blogul meu nu e doar pentru mine, ci şi pentru cititorii mei. Iar eu fac tot posibilul să vă fiu pe plac.
3, 2, 1... Debutez!


Capitolul I. Rătăcirea
- Bei? întrebă el luând în mână sticla de whiskey din bar.
- Nu, mulţumesc.
El îşi servi o porţie, fără gheaţă. O dădu peste cap instantaneu, apoi se lăsă moale pe sofa.
Ea stătea protocolar în faţa lui, pe fotoliu, cu picioarele împreunate ca o şcolăriţă, şi-l privea fix. Încera să se impună cumva, ca să nu pară o parvenită ingenuă, intimidată de prezenţa unui bărbat. Nu prea reuşea. De fapt, el nici nu-i dădea mare atenţie. Îşi privea paharul gol de whiskey, complet relaxat, în lagrul său, în casa lui, în salonul său, pe sofaua lui de piele neagră, în faţa unei femei pe care abia o cunoscuse două zile în urmă şi de la care nu ştia precis ce voia. Dar nu-şi făcea griji pentru asta. Contemplarea urmelor de whiskey de pe fundul paharului borcănos, de sticlă lucioasă, era mult mai valoroasă şi interesantă în acele momente.
A stat câteva clipe aşa, privindu-l, apoi, nemaiputându-şi stăpâni limba, începu:
- Uite, să ştii că eu...
- Iarăşi despre tine?
O atacase pentru că utilizase cuvântul "eu". Era vexată. Era perplexă. "Mă aduse aici ca să mă umilească? Ca să mă sfideze cu inteligenţa sa (care, avea să afle mai târziu, nu era decât o formă superioară de şireţenie)?" Se blocase complet. Dacă ar fi continuat pe un ton iritat (şi întradevăr, era iritată), el şi-ar fi atins scopul şi ea ar fi fost în postura unei mahalagioaice care nu mai tace oricâte întreruperi şi observaţii nu i-ai face. Dacă ar fi tăcut, ar fi părut o fetiţă naivă copleşită de argumentul unui părinte cicălitor. Nu a vrut să intre în defensivă. A înghiţit în sec.
- Uite, să ştii că tu... dar în acel moment, i-a îngheţat conştientul, subconştienul, limba şi restul organelor care participă la procesul vorbirii. Numai inima îi bătea cu putere şi-i înfiebrânta corpul. Se îmbujorase. Nu ştia ce să-i zică. Sau poate ştia, dar nu voia să continue. Pur şi simplu nu putea rosti nimic. Iar el a simţit asta.
- Te înţeleg.
Ea, una, nu se înţelegea. Nu-i putea descifra gândurile, nu-i putea citi mimica. Ochii lui erau blânzi, dar goi.

Începea să priceapă de ce o adusese cu el. De ce organizase acea mare petrecere în cinstea unui eveniment cât se poate de banal (cumpărase nişte acţiuni la un preţ de nimic de la o firmă aproape falimentară, care urma să fie ridicată înapoi pe picioare de un prieten de-al său, avocat). Se temea să fie singur în acea vilă mare, în care, cu mulţi ani în urmă, suferise o pierdere enormă. Voia să estompeze ţipetele care încă le auzea în fiecare noapte. Voia puţină linişte, iar ea se gândea numai la dînsa şi la confortul ei psihologic. Acum se simţea vinovată. Şi totuşi, pentru prima dată îl vedea atât de fragil.
Au continuat să stea în linişte.
De jos se auzea muzica amorţită, femei vociferând sub efectul cocktailurilor cu alcool şi baritoni râzând sacadat.
Afară amurgea... sau poate se crăpa de ziuă? Ore ce perioadă a anului era? Copacii nu erau nici înfrunziţi, nici goi, cerul nu era nici senin, nici înnorat, nu era nici cald, nici frig, soarele era într-o poziţie indecisă, iar luna se încăpăţîna să se rotunjească (sau să se subţieze..?).
Ceva urma să se întâmple, şi toţi, mai mult sau mai puţin conştient, realizau asta.

Româncele au... talent!

Priveam amuseara, de fapt, chiar acum, cu 2-3 minute în urmă, "Românii au talent".
Cine ştie despre ce vorbesc, cel mai probabil va înţelege mai bine ceea ce urmează să scriu.
Deci, începe scena din incinta unui teatru din Bucureşti, unde are loc preselecţia, în care se prezintă următorul concurent.
Camera focalizează o tânără drăguţă, cu o fetiţă adorabilă în braţe.
Îşi începe povestea... fostă gimnastă, a practicat sportul de mică, Nadia Comnăneci i-a fost antrenoare. Apoi se întristează puţin.. se pare că a avut un accident la coloana vertebrală şi nu a putut face în continuare sport de performanţă.

Fetiţa ei de 2 ani îi este susţinător şi a însoţit-o, evident, ca s-o suţină.
Interesant! Mă gândesc că urmează un număr drăguţ de entorsionism, sau contorsionism sau ceva exerciţii... la urma urmei, mămica are doar 23 de ani.
Efectiv, ajungem în culise, unde rămân bunica şi nepoţica, iar mămica iese pe scenă.
Se apropie de microfon, se prezintă. În spatele ei este o draperie înaltă, neagră, cu lăţimea de vreo 2 metri. Nimeni nu ştie ce se ascunde după.
"Scena e a ta..", şi ea pleacă după cortina improvizată.
Vreo 30 de secunde de suspans, şi apoi perdica cade (stiu,stiu), în timp ce începe să cânte "Metallica - Nothing else matters".
Tadaaaaaaaaaaaaaaaaam!
Dans la bară!
Dar nu asta e problema.
Dimpotrivă, e intrigant! Eu tot cred că dansul la bară e un sport şi chiar o artă! La fel ca ăia care voiau să-l introducă la jocurile olimpice. Dar, în acest caz...
Începe ea să-şi facă numărul... la bară.
Nu e senzual-vulgar. Nu e nici sportiv. Adică, nu înţeleg de fapt cum este. Se ondulează cam mult şi face mişcări propriu-zise cam puţine.
Din culise, bunica plânge, cu fetiţa în braţe, de fericire, de mândrie, de extaz!!! Ooo, ce momente divine! Ce fund fin! (trebuie să recunosc, arată bine după primul copil)
Se termină actul în sine.
De la balcoane, prietene de-ale gimnastei o aplaudă! Nişte blonde şi vreo doi băieţi. Toţi tineri.
Juriului i-a plăcut. Lui Andi i-a plăcut coloana sonoră. Andrei i-a plăcut pentru că vrea să-i afle secretul după ce va naşte şi ea. Lui Mihai Petre i-a plăcut pentru că n-a fost vulgar. 3 de DA.
În timp ce juriul comentează, vine aia mică, alergând, din culise şi o prinde (îmbrăţişează) pe maică-sa de un picior (de-a binelea), se agaţă cu mâinuţele de pulpa ei golaşă şi fină, ţinând capul în dreptul chiloţeilor care lasă să se vadă un funduleţ bine lucrat de-a lungul anilor de gimnastică.
De fapt, voiam să ajung la ideea că...
Talent? Nu văd talent. Dar nu-i pe asta, la urma urmei, înţeleg că e extrem de greu să-ţi în mâini toată greutatea corpului, nu sunt invidioasă, nu sunt răutăcioasă.
Dar.. de ce a trebuit să urmărească fetiţa aia cum maică-sa se "îndoiază" şi face mişcări ondulatorii ţinându-se de o bară de metal?
De ce a trebuit s-o vadă pe maică-sa în tocuri de 20 cm, în chiloţei şi top făcând ceva de acest gen, la care nici mpcar nu se mai pricepe atât de bine deja (din cauza pauzei impuse de nefericitul accident)?
Cum va creşte acel sufleţel? Ce valori îi va cultiva mama ei? Cum va contribui asta la formarea personalităţii ei?
Cum îi va fi influienţată mentalitatea?
Ca să nu mai ţin eu aici predici... concluzia:

După umila mea părere, e jenant.
Cât de modern şi non-conformist nu ai fi... pur şi simplu... nu se face aşa.
Exagerez?
Eu cred că nu.
Eu cel puţin n-aş putea face aşa. Cel puţin nu în faţa fetiţei mele inocente (?cine stie deja) de doi ani.

Sună fixu. -Eşti acasă? -Nu.

Auzisem de aşa ceva, dar nu trăisem niciodată pe pielea mea experienţe de genul: apel la 3 dimineaţa cu întrebarea "Dormi?".
Sau...
Sună amuseara fixu.
-Alo.
-Alo, Dianuşca? Asta tu?
-Da.
-Mama este?
-Ea a-s-vă sune în vreo 10 minute, e puţin ocupată.
-A da nu trebu. Tu eşti acasă, da?
-Da.
-Eu vin să vă aduc cheile aşelea dar.
-Bine.
Pun receptorul în furcă şi îmi revin în minte cuvintele "da tu eşti acasă,da?" şi răspunsul meu franc şi prompt: "da".
Nu bre, sunt în Siberia, aleg pătrunjel. Nu ştiai că fixul meu e acolo?

Ok. Intru-n salon. ProTV. Lorena Bogza în halat alb şi карэ blond vorbeşte despre profunzimi. Şi apoi...
Clinica privată "Modus-Vivendi"! Medici calificaţi! Aparatură nouă! Pălătşi VIP! 90 de euro pe zi! 800 de euro controlul.
Tananaana.. moldagroinbank... victoria asigurări... tananaa.. Făiri spală la 30 de grade... şi hop!
Clinica privată "Excellence"! Medici calificaţi! Aparatură nouă şi profesională! Veniţi la noi să vă stoarcem de bani boli!
Tananaaana.. numai la ProouTEVE .. tanananana.. orange, suntem 2 milioane.. şi vă furăm pe toţi pe şleau şi vouă vă place.. tanananana.. şi bam!
Clinica privată "Gyne Source" vă oferă servicii magice de golire a buzunarelor şi... medici calificaţi!
Dar de când avem noi atâtea centre medicale private în Chişinău? La moment sunt cel puţin douăsprezece.
Localuri gen Cocos Privé, Dom Michelle, Barbarello, Famous şi clinici gen OnClinic, Excellence.
Cine a zis că suntem săraci?
Minunată mai eşti tu, Moldovă.

La stat şed med-sestrîurile şi cer 10 lei de drum, şed medicii şi cer 200 lei de ceai, şed şefii de secţie şi cer 3000 de lei de înmormântarea ta pentru angajaţii auxiliari... iar dincolo nasc clinici private ca ciupercile după ploaie. Deh, avem piaţă de desfacere şi varietate.
Ţara minunilor...

Lapsus, lapsus, lapsus!

Vine, vine priimăvaraa..
Se aude-n toaată ţara..
Sau ceva de genu'.

A venit primăvara! De ghirlande multicolore mărţişoare e plină piaţa!
A venit primăvara! De zăpadă şi glod ghiocei e plin câmpul şi de viorele - pădurea!
A venit primăvara! De lipsă de inspiraţie viaţă mi-s pline postările!

Oh, ador minciune proaspete, de primăvară.

Cel puţin am descoperit cauza lipsei mele de inspiraţie - toleranţa. Am devenit tolerantă. De aia nu pot scrie decât meditaţii referitoare la mine cu greşeli gramaticale pe care nu interesează pe nimeni.

Înainte nu toleram glodul de pe trotuare. Înainte nu toleram politicienii noştri. Înainte nu toleram lipsa de talent demonstrată la Eurovizion MD. Înainte nu toleram siropul cleios al postărilor bloggerilor de duzină. Înainte nu toleram şi nu treceam cu vederea nici un detaliu.
Înainte nu aş fi scris despre aşa ceva pe blog.

Acum tolerez. Înţeleg. Las. Trec cu vederea. Nu dau importanţă la tot nimicul. E în detrimentul blogului.
E şi în detrimentul meu?

Adolescent Childhood

Azi vreau să-mi exprim dorul faţă de o persoană deosebită.
Băi, ţii minte toate serile şi weekend-urile petrecute împreună?
Cum promiteam că nu vom sta până târziu, şi, în schimb, ne culcam pe la 3-4 cel puţin.
Filme horror şi drame! Nestea şi pizza! Dulciuri! Tot ce era mai nesănătos în IMC Market băgam în noi.
Photo sessions cu Sony al tău, machiaj, haine, poveşti, amintiri...
Muzica mea, boxele tale, farse, party all night long...
Dar Eurovizionul îl ţii minte? Când am dormit trei zile la tine.
Dar exerciţiile? Când ne apucasem de sport împreună. Nu mai ţin minte cine pe cine a convins.. Durerile de muşchi...
Ţii minte când m-a sunat Cristi B.? Eram certaţi şi voiam să-i fac în ciudă. Am dat muzica tare, ne-am pus lângă boxe, cânta "I like to move it, move it" (îl auzisem în aceeaşi zi în mall şi ne vrăjise), şi i-am zis că sunt în discotecă. M-a crezut pe cuvânt. Ce copilării!
Dar iarna când am rămas la tine? Când erau -20, ora 00.30, afară erau 60 cm de zăpadă proaspătă, nu m-am putut abţine să nu te scot afară...
Cum ne "bălăceam" în zăpadă. Am căzut peste tine, iar apoi m-ai lovit la picior şi am şchiopătat o săptămână.
Dar la Booz? Ţii minte? Maxim, Leo, Vlada, smoke, vodka, fotografii dispărute...
Ieşirile regulate la Mac.
Durerile de stomac.
Oooo, dar durerile de inimă? Dar certurile? Bârfele?
Dar cele trei săptămâni la Dubăsari? Nistru la ordinea zilei, discotecă la ordinea nopţii. Cireşe, căpşuni all day. Laptop all night. Terminator, the Sarah Connor Chronicles!! Ţii minte?
Intrigi, internet, telefoane, înscenări!
I miss...

Dar TU ţi-ai vreodată să poţi da timpul înapoi? De ce?

SUFLETISTA IS BACK, MOTHERFUCKERS!
:DD
so long, Drunk Dreamerz!
welcome back, Virtual Home Sweet Home!