Un extrasens, doi extrasensi

Profesoara mea de limbă română mă tot învață să nu scriu ce-mi vine din prima. Insistă să analizez și răstră-analizez un text scris de mine și cu cât mai mult îl gândesc, cu atât e mai bine.
Blogul meu, pe de altă parte, mă învață și îmi dovedește zilnic exact contrariul.
Din când în când, apar și articole "gândite" la mine pe blog. Articole la care am stat câteva zile pentru a le scoate în capăt. Articole mai complicate poate, mai cu sens pentru mine. Articole pe care le-am citit de zeci de ori pentru a fi sigură că nu scap vreo eroare gramaticală sau vreo expresie neclară.
Păi uite exact acele articole sunt cele mai puțin citite. Lumea pur și simplu le ignoră. La început credeam că e o coincidență de subiecte plictisitoare, dar în timp m-am convins că puținele lor vizualizări nu sunt deloc incidentale.
Până și lungimea textului nu are relevanță. Am articole exprompt de sute de caractere citite dintr-o suflare și care se află în topul postărilor și am alte specimene de două ori mai scurte, dar la care am scris câteva zile, având câteva vizualizări jalnice.
Nici subiectul nu are relevanță. Poate să fie cea mai banală temă vreodată, dacă am scris-o în vâltoarea emoțiilor, în câteva minute, va avea comentarii și vizualizări, obligatoriu. Dacă încerc să abordez o temă mai profundă, mai greu de explicat, mai detaliată, care necestiă mai mult timp pentru a fi gândită și redată corect - nimic. Numai câțiva cititori mai fideli o accesează.
Micul meu public simte. Ce simte oare?
Ce-ar fi să-mi spuneți voi?

Cliseul cliseelor. Basta!

M-am săturat de strigăte iraționale și de pierderi inutile de nervi.
M-am săturat de discuții fără sens și de senzația că interlocutorul tău este un perete.
Vreau să înțeleg și să mă resemnez cu așa-zisul decalaj / gol intre generații.
Lumea tot insistă că nu trebuie acordată prea multă atenție și încearcă să mă convingă că atunci când voi crește și voi fi părinte, voi înțelege, ba și mai mult (!!!), voi fi la fel.
Aici trag o linie. Nu vreau să fiu așa. Maturizarea în acest proces, da, e inevitabilă și e firească, o înțeleg. De la un timp pierzi pasul modernizării și rămâi la mentalitatea ta formată anterior, asta tot se înțelege. Dar ceea ce nicidecum nu încape în îngusta mea capacitate de a abstractiza este... în tot acest proces de maturizare și formare ca părinte, în ce punct, mult-stimată omenire, dispare rațiunea?
Nu vorbesc la general, pentru a nu ofensa pe nimeni. Vorbesc la concret, despre mai-marii mei.
Cică certurile la această vârstă sunt ceva firesc, iar mai târziu ar trebui să-mi dau seama că mama mea avea dreptate de fiecare dată.
Fie, să presupunem că mama mea are dreptate de fiecare dată când se agață de lucruri minore și începe să strige argumente fără sens. Da, să presupunem că întradevăr sunt de vină că am lăsat o haină pe pat sau că mi-a fost lene să mă târâi până în celălalt capăt al orașului să-mi cumpăr ceva inutil. Dar în momentul în care îi cer în cel mai pașnic mod să nu se enerveze, să mă lase să argumentez poziția mea, de ce nu mă lasă? Oare nu e irațonal și incorect? Experiența îndreptățește reacțiile radicale?
Da, da, știu ce ați zice acum. Toți părinții sunt așa. Uite eu nu aș vrea niciodată să fiu așa. De aceasta, las acest articol ca testament și mărturisire despre cum gândeam la vârsta de 18 ani și cum nu ar trebui să gândesc în calitate de părinte peste mulți ani.

În principiu, articolul acesta este cel mai mare clișeu care ar putea exista vreodată. Dar a trebuit să-l scriu. Este ceea ce simt, și, în ciuda faptului că pare ceva absolut tipic, am vrut să fac această mărturisire. Poate în viitor voi reveni cu detalii care să-mi particularizeze povestea, pentru că, la urma urmei, nu am chiar cei mai tipici părinți.

Why Dexter Sucks Balls Nowadays

Ar trebui să încep cu principalul motiv prin care "Dexter" m-a captivat, doi ani în urmă.
Personajul principal. Personajul lui Michael C. Hall era totul. Un bărbat cu o traumă sinistră din copilărie, care l-a lăsat cu sechele adânci pe viață. Mama lui a fost asasinată brutal chiar în fața ochilor săi, pe când avea numai trei ani. Polițistul care l-a găsit la locul crimei a decis să-l ia în grija sa și să-l crească alături de fiica lui. Cât de plauzibile sau banale ar fi astfel de detalii, nu mă interează absolut deloc. Cu timpul, în micul Dexter s-a trezit o dorință inexplicabilă de a ucide și a vedea sânge, iar tatăl, a.k.a. polițistul care l-a adoptat, știind că n-ar putea face nimic ca să-i reprime pornirile, a decis să-l învețe cum să-și ascundă adevărata față și să-și satisfacă doleanețe în același timp, pentru a avea o viață normală în viitor. Dexter urma să omoare numai criminalii care rămâneau nepedepsiți de sistemul justițiar, rămânând în aparență o persoană cât se poate de normală, cu un serviciu stabil și o viață de rutină. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, rezumatul motivului principal al acestui serial sună cam penibil.
Psihologia complexă a lui Dexter cel matur, care încearcă să fie un membru obișnuit al societății, dar, în același timp, asasinează în serie alți criminali fără a intra în atenția nimănui - aceasta mi-a plăcut.
Dexter Morgan este (era) un sociopat. Un bărbat fără sentimente. Nu din cauză că ar fost frustrat și iritat de viața pe care o ducea, ci dimpotrivă, pentru că, pur și simplu, nu putea simți nimic. Mima fericirea, se împăca bine cu colegii la Miami Metro Homicide, mima supărarea pentru un joc de fotbal ratat, făcea sport pentru a se mentine în formă și lucra sârguincios, toate acestea neproducându-i însă nici o emoție. Unicul lucru care îi aducea plăcere fiind omorurile pe care le săvârșea regulat. Chiar și momentul în care avea o prietenă, la fel, se purta rece, dar prietenos, totul în mod mecanic. Din când în când chiar Dexter menționa în monologurile sale interioare că nu știe ce ar trebui să simtă, nu cunoaște cum este să iubești, să fii supărat sau împăciuitor. El fusese învățat să mintă abil si să-și pună o mască de om normal, îndărătul căreia se ascundea asasinul dependent, nevinovat prin esență.
Ajunge cu lirismul, să trecem la partea preferată a tuturor: critica.
Primele patru sezoane sunt preferatele mele. Nu, mint. Vreau să spun că primele patru sunt acceptabile. Preferatele mele sunt I și IV. I pentru că începuturile sunt mereu bune, menite să captiveze și să facă rating pentru 10 ani înainte. IV pentru că acolo, o dată cu punctul culminant, s-a terminat definiv tot ce era bun in serial.
Cât timp a existat această confruntare el - iubită/soție, el - copii, el - societate, el - persoane care-l suspectau, episoadele își aveau rostul. Acum nu a rămas decât confruntarea dintre el și criminali centrali per fiecare sezon. Și, chiar dacă mai apare vreo situație mai deosebită, personajul central, Dexterul de altă dată, a pălit... Acum Dexter e moale, compătimește, are dubii, e indecis, e măcinat, copleșit de probleme... e ca orice alt om, în principiu. Iar asta plictisește.
Mi-e dor de Dexter cel rece, calculat, care mimează orice sentiment, are principii indistructibile și nu greșește niciodată. Mi-e dor de monologurile lui interioare, în care punea sub semnul întrebării comportamenul firesc al oamenilor, reacțiile, emoțiile lor...
Da, să presupunem că regizorii vor să-l treacă printr-o criză, să-l pună la încercare. Dar sunt cam 99,99% sigură că Dexter din primele sezoane ar fi răspuns altfel la provocări.

Din păcate, până ce, al VII-lea sezon e o dezamăgire pentru mine, cu toate că are o intrigă inedită (în sfârșit a fost demascat de sora lui, persoană la viața căreia nu ar putea atenta niciodată, evident).
Dexter Morgan e tot mai aproape de a deveni fie un om normal, fie un asasin ordinar. Și nici una din idei nu-mi surâde.

Asta e industria americană cinematografică. Întind subiectele până la refuz, de dragul banilor și al ratingului.
Reamintesc, House M.D., CSI: Miami, New York, Ungheni, etc., Two and a Half Men (fuck you, Ashton Kutcher!!!!!!!) și altele.

Voi ce credeți? Orice comentariu care nu va fi de acord cu părerea mea va fi blocat pe user, pe IP, pe stat, pe continent ș vobșe.

P.S. Observați cât e de reprezentativ wallpaper-ul primului sezon pentru personalitatea autentică personajului!

Suntem omi

Da, omi, nu oameni. "Oamenii" sunt ăia din cărțile romantice. Cei cu principii, cu integritate, conștiință curată, destin demn și altele. Dar noi... noi suntem "omi". Cu vicii, dependențe, limite, secrete, minciuni, și altele.
Lăsând la o parte pesimismul, aș vrea să vă expun puțin din studiul meu legat de psihologia umană generală și reacția la factorii de stres, născocit acum două secunde.
Omul este o ființă extrem de fragilă, se știe. Orice om poate fi doborât, trebuie doar să știi care-i este pilonul central. De fapt, piloni au numai oamenii puternici. Restul îi dărâmă briza. Întind introducerea.
Toți acești omi, foarte vulnerabili fiind, în cazul unei căderi iminente, trebuie să se agațe de ceva. Și în sfârșit am ajuns la tema acestei postări de kkt.
Când începe a călca pe becuri și o dă în bară, omul trebuie cât mai repede să-și reîntregească confortul.
Omii se simt confortabil când găsesc pe cine/ce să dea vina.
Da, omii de aceasta au nevoie - confort psihologic.
Când te absolvești de o oarecare vină, totul devine simplu. Nu mai contează ce s-a întâmplat în continuare, nu contează ce a fost înainte, important e că tu te-ai spălat pe mâini și te poți refugia înapoi în colțișorul tău călduț din fundul casei.
Da, e foarte simplu. Iar în aceste cazuri, subconștientul și conștientul devin două instrumente incredibil de perspicace, care lucrează în perfectă armonie fără ca tu măcar să-ți dai seama. Viteza cu care creierul tău încearcă să reintre în starea normală de neutralitate este uimitoare!
Până prinzi tu ideea de ce ai fost învinuit, materia cenușie deja strigă din toate puterile "NU!!!".
E firesc, creierul încearcă să-și protejeze neuronii de factorii de stres.
Orice vină nu ai avea, dacă nu se găsește o explicație rațională, atunci se găsește o scuză. Orice, de la societatea bolnavă și sistemul corupt până la demenție temporară și amnezie. Circumvolunțiunile se încrețesc disperat și scornesc idei, una mai incredibilă ca alta. Uneori, până și acceptarea vinei, ipocrită fiind, poate fi clasificată drept o reacție defensivă, pentru a nu forța neuronii să mediteze și asupra altor soluții.
Dar... se întâmplă uneori că, după nenumărate analize și procesări ale informației, creierașul nu reușește să găsească o soluție. De ce? Pentru că soluția nu există. Exact, creierul nu te poate spăla pe mâini, vina există, e reală și ireversibilă. Ce se întâmplă atunci?
PANICĂ. Materia cenușie intră în stare de alertă și se începe bâlbâiala, scuzele fără sens, anxietatea și, într-un final, resemnarea și suportarea consecințelor.
Asta în cazul în care conștiința funcționează bine. Nu toți au fericirea dea a avea un conștient moral și total funcțional. Sau poate cei care nu-l au sunt mai fericiți?..

Suntem omi cu instincte defensive superioare. Homo sapiens care își protejează pe cât posibil sapiens-ul.
Iar aceasta este o altă scuză procesată și exprimată înscris de materia mea cenușie.

Exprompt

Pregătisem pentru astăzi un articol mai complicat, legat de niște fignea filozofică referitoare la firea omului. Dar am decis să-l las pentru altă zi.

Hai să vorbim despre gusturile muzicale ale vecinului meu, care sunt mai mult decât îngrozitoare. Vreo două ore în urmă și-a dat volumul la maxim și a decis să-mi demonstreze că IQ-ul lui este mai jos de 10.
Alexandra Stan, Taio Cruz, Sak Noel, EUVARANUDORM, remixuri și house electronic românesc/alogen de cea mai proastă calitate. Dacă triburile africane ar putea face muzică house, ar fi de o sută de ori mai cu sens și două sute de ori mai puțin repetitiv decât cel al românilor europenizați.
Se spune că gusturile nu se discută. Cei cu IQ-ul mai jos de 10 care ascultă One Direction la dejun și Taylor Swift la desert și-au asumat această afirmație care e menită să împace diferențele dintre muzofili. Mult stimați iubitori de singing gay boys și autotune, ceea ce aveți voi, nu se numește "gust". Gusturi au cei care ascultă muzică bună, iată între ei - gusturile nu se discută.
Nu pot decât să regret soarta creierului neted al vecinului meu și să-i doresc să-i ardă boxele și în genere să i se ia dreptul la a avea curent electric.
Iar chestia cu gusturile e valabilă în orice situație, nu numai când vine vorba de muzică. Așa că, dragi cititori, în momentul în care un cinefil se bate cu pumnul în piept că Twilight și Gossip Girl sunt două profunde istorii de dragoste și viață, și, pe deasupra, îți argumentează cu "gusturile nu se discută", nu te feri să-i dai un pumn în botișorul lui iubitor de ficțiune ieftină.