Cliseul cliseelor. Basta!

M-am săturat de strigăte iraționale și de pierderi inutile de nervi.
M-am săturat de discuții fără sens și de senzația că interlocutorul tău este un perete.
Vreau să înțeleg și să mă resemnez cu așa-zisul decalaj / gol intre generații.
Lumea tot insistă că nu trebuie acordată prea multă atenție și încearcă să mă convingă că atunci când voi crește și voi fi părinte, voi înțelege, ba și mai mult (!!!), voi fi la fel.
Aici trag o linie. Nu vreau să fiu așa. Maturizarea în acest proces, da, e inevitabilă și e firească, o înțeleg. De la un timp pierzi pasul modernizării și rămâi la mentalitatea ta formată anterior, asta tot se înțelege. Dar ceea ce nicidecum nu încape în îngusta mea capacitate de a abstractiza este... în tot acest proces de maturizare și formare ca părinte, în ce punct, mult-stimată omenire, dispare rațiunea?
Nu vorbesc la general, pentru a nu ofensa pe nimeni. Vorbesc la concret, despre mai-marii mei.
Cică certurile la această vârstă sunt ceva firesc, iar mai târziu ar trebui să-mi dau seama că mama mea avea dreptate de fiecare dată.
Fie, să presupunem că mama mea are dreptate de fiecare dată când se agață de lucruri minore și începe să strige argumente fără sens. Da, să presupunem că întradevăr sunt de vină că am lăsat o haină pe pat sau că mi-a fost lene să mă târâi până în celălalt capăt al orașului să-mi cumpăr ceva inutil. Dar în momentul în care îi cer în cel mai pașnic mod să nu se enerveze, să mă lase să argumentez poziția mea, de ce nu mă lasă? Oare nu e irațonal și incorect? Experiența îndreptățește reacțiile radicale?
Da, da, știu ce ați zice acum. Toți părinții sunt așa. Uite eu nu aș vrea niciodată să fiu așa. De aceasta, las acest articol ca testament și mărturisire despre cum gândeam la vârsta de 18 ani și cum nu ar trebui să gândesc în calitate de părinte peste mulți ani.

În principiu, articolul acesta este cel mai mare clișeu care ar putea exista vreodată. Dar a trebuit să-l scriu. Este ceea ce simt, și, în ciuda faptului că pare ceva absolut tipic, am vrut să fac această mărturisire. Poate în viitor voi reveni cu detalii care să-mi particularizeze povestea, pentru că, la urma urmei, nu am chiar cei mai tipici părinți.