Famous makes me haters

E vorba de echilibru - un echilibru foarte fin între a fi iubit la nebunie și urât de moarte, în ceea ce ține de celebritate.
Celebritățile mainstream, majoritatea mediocre, comerciale, sunt cele mai expuse unui asemenea risc. Din păcate sau din fericire, mulți dintre ei care au atins și apoi au trecut de apogeul carierei lor, își consumă gloria,  apoi își trăiesc restul vieții fiind mai mult urâți decât iubiți.
De ce?
Pentru că, oricât de prost n-ar fi Publicul, el simte, undeva în adânc, mediocritatea din cel excesiv de faimos. Atâta timp cât El este hrănit cu ceva care să-ți distragă atenția de la setea ta pentru bani, Publicul îți permite să exiști în pace și armonie cu restul lumii. Soluția perfectă pentru a menține acest sfânt echilibru ar fi să nu te schimbi niciodată. NEVĂR. Publicul urăște schimbările. Dacă l-ai uimit și l-ai întrăgostit din start, ferească sfântu să-ți modifici cumva formula.
Unde, mai exact, se află acea linie fatală care separă adorarea de ură?
De cele mai multe ori e destul de simplu. Nu forța nota. Asta e tot ce vrea Publicul. El oferă, dar și ia. Dacă îl nemulțumești cumva, ia imediat tot ce ți-a oferit, apoi te calcă în picioare, că nu te mai salvează nici un PR și nici o campanie de caritate.
Deseori, Publicul e egoist. Nu vrea să fii excesiv de celebru. El te va iubi mai mult dacă rămâne loc de un pic de mister, dacă nu te știe chiar tot globul, ci numai jumătate...
Iar dacă nemulțumești cât de puțin spectatorii, they'll immediately be like

FUCK YOU, BITCH!!!

Cele mai bune exemple sunt Gangnam Style si Justin Bieber.
Pe timpurile frumoase când Gangnam Style avea numai 30 de milioane de vizualizări și nu un miliard, videoclipul era privit ca o glumă bună, o melodie lipicioasă și veselă, având ca protagonist un coreean amuzant și original.
O dată ce a devenit viral, s-au înmulțit și hater-ii, și au început a vehicula atacuri la adresa rasei solistului, apoi la calitatea cântecului, apoi la mesajul ascuns inexistent al lui...
S-a întâmplat exact ceea despre ce vorbeam eu anterior. Publicul a luat tot ce a dat. L-a aruncat din modă și l-a clasat la categoria "cine dracu poate crede că așa ceva merită un miliard de vizualizări", când singur (Publicul, măria sa) câteva luni în urmă saliva ascultându-l și parodiindu-l.
Mindfuck sau nu?

P.S. Iar dacă Bieber rămânea pe youtube cu home videos, lumea avea să fie un loc mai bun.

La pas cu turma (part II)

Vezi prima parte AICI.
Să continuăm rant-ul referitor la piața de desfacere a Moldovei. Vorbeam despre alegerea la vestimentație. S-ar putea ca unele fashioniste mai înrăite să mă atace (în gând, că de comentat nu comentează nimeni) cu replici de genul "dacă vrei, dacă cauți (da, ele așa vorbesc), dacă te strădui tare, găsești cu ce să te îmbraci". Aveți dreptate. Dar voința mea nestăvilită de a căuta până la paștele calului articole calitative de îmbrăcăminte nu are nimic cu tonele de marfă proastă adusă din Turcia la prețuri de nimic și vândută la prețuri astronomice moldovenilor proști, mie inclusiv; bla-bla-bla... Să trecem la ceva mai interesant.
A-LI-MEN-TE.
Să începem de la niște firme locale, despre marfa importată vom vorbi în episodul următor, probabil.
Bucuria și Franzeluța. Micii giganți ai pseudo-industriei noaste.
De câte ori am de-a face cu produsele respectivelor companii, starea mea de spirit poate oscila de la extaz la disperare, extazul fiind atunci când am marele noroc să nu îmi stric dinții într-o bucată de sâmbure de prună din bomboanele "Chișinău de seară".
Da, bomboanele de la S.A. Bucuria înseamnă copilărie, nostalgie, o picătură de patriotism, un strop minuscul de mândrie, pentru că nu-s chiar așa rele, la urma urmei... La urma urmei adică ignorând calitatea extrem de proastă a glazurii bomboanelor de ciocolată și fabricarea, literalmente, din resturi, a unora dintre cele mai ieftine scoase la vitrină. De tableta de ciocolată Dr.Stress chiar mi-e rușine, oameni buni. Au reprofilat DOR-ul și l-au făcut și mai prost decât era înainte.
Ca atare, ciocolata trebuie să se topească în gură. Aparent, S.A. Bucuria takes it to a whole new level. Ciocolata lor se topește un pic, apoi au loc o serie de reacții chimice dubioase, după care pasta din gură devine un clei neomogen, uleios și cu textură de plastilină.
Ar mai fi multe de spus, dar e rândul Franzeluței.
Pe lângă faptul că ambalează cam a lehamete uneori produsele, le mai stă în fire să păcălească lumea.
Spre exemplu, distribuirea aceluiași produs, dar în diferite ambalaje, sub diferite mărci. Mai concret vorbind, au ei un fel de pesudo-torturi din vafe. Într-o cutie ambalează patru napolitane deloc crocante glazurate cu ciocolată și nuci.
Alături vin batoanele din seria Zodiac, adică o vafă din aia deloc crocantă, ambalată separat, distribuită ca un produs cu totul diferit.
În principiu, schema e cam așa:
1. Faci o tonă de napolitane proaste
2. Inventezi trei ambalaje diferite (tort, baton de ciocolată, napolitane la kilogram)
3. ???
4. Multivalent profit
Din lene, din criză economică, din deficit... nu se știe din ce motiv, dar nici firmele noastre producătoare de dulciuri nu-și iau treaba în serios, la fel ca majoritatea afacerilor de la noi.

E posibil să continuăm, mai am multe de spus la secțiunea industriei alimentare.

Necotidianul [10]

Vă prezint, în ordine invers-cronologică, o serie de articole pe care nu le pot scrie și stau în drafts cu lunile, cel mai recent fiind de astăzi:

• High on
• LOST - de la genial la ridicol
• În pas cu lumea (part II)
• The fucking horoscope
• Când pici din nori
• Muligambia, in my humble opinion
• Panică
• Dor
• Explicații
• Există oameni
• Un strop de cruzime
• Două bunici
• Vendetta
• Personal, ce altceva?
• Ce nu pot eu
• Amnesia

et cetera.
Le-am notat pe cele mai relevante, imaginându-mi, în același timp, ce grozav ar fi fost să le pot finisa.
Acum, ceva apropo-uri...

• M-am săturat să tot aud de vânătorul de capete Valeriu Zubco și de gonașii lui. Presa trâmbițează de două săptămâni, șefu și-a luat concediu. Mai luați o pauză, oameni buni.
• E perioada mea preferată a iernii. Dacă îmi citești mai des blogul, trebuie să știi cât de mult ador Chișinăul la +10 C după zăpadă și zile întregi cu -11 C. Materialul anti-derapant mă însoțește peste tot și mă face să mă simt în siguranță în orice anturaj. Oriunde nu s-ar afla, pe cizme, pe pantaloni, pe covorul de la ușă, pe parchetul din casă, mă salvează de pericolul de a aluneca pe suprafețe dubioase!
• Îmi plac copiii pentru că nu filtrează ceea ce spun. Ei nu mint, nu menajează, nu sunt falși și nu au intenții ascunse. E amuzant când sunt mici. Simplitatea și inocența lor, totuși, nu-și au locul în viața matură; de aceea, ei cresc și se adaptează treptat la realitate. Sunt însă oameni, care au sărit peste etapa de maturizare, și au crescut predominant fizic și în defavoarea moralului. Atitudinea altor oameni față de astfel de indivizi este diversă... unii îi evită, altora le e milă de ei, iar alții îi consideră ca fiind oameni adevărați, integri și sinceri. Acești inși cu deficiențe nu sînt însă, neapărat tâmpiți... Ci doar niște copii captivi în corpuri mature, care nu-și dau seama că "pur(ul) și simplu(l)" au încetat să existe.

Ребята, давайте жить дружно!...

În pas cu lumea (part I)

Haideți să vorbim despre Moldova. Cred că nu există blogger în țara asta să nu se fi plâns cel puțin o dată de meleagul său natal. Inclusiv eu, în repetate rânduri.
Dar vouă vă place. Atât să citiți, cât și să trâmbițați despre cât de rău e aici (în țară). Așa că n-ar trebui să avem probleme la acest subiect, dragi cititori.

Astăzi vreau să-mi notez niște observații făcute în timpul unui studiu îndelungat, inventat, de-al meu.
E posibil să fie complet subiective și nefondate, așa că nu scoateți spume în caz că ceea ce voi spune nu coincide cu imensul dumneavoastră bagaj de cunoștințe referitoare la ceea ce voi spune.
Lăsând la o parte imaginea Moldovei în lume, vreau să vorbim despre imaginea tării în ochii propriilor ei cetățeni.
Să începem de la ceva ce mă preocupă de mult timp. În caz că nu ești pe jumătate cretin, trebuie să fi observat vestimentația deosebită a fiecărui civil al acestui oraș, cel puțin, dacă nu al întregului stat. Lăsând la o parte lipsa de gust, punem accent pe faptul că toți se îmbracă la fel, cam... Dar aceasta nu este o noutate. Mulți străini care au trecut pe la noi, ar fi de aceeași părere. Inclusiv "spuma" Chișinăului, tineretul nostru, cel care umple localurile noastre cele mai luxoase, o dată ce va fi ieșit ceva nou în modă, vor cădea și ei în ispita acelorași produse, rămânând la nivelul indivizilor-victime descriși mai sus.
Moldoveanul nu are educat elementarul simț estetic, se știe. De modă sau stil nici nu mai zic, că aș cere prea mult deja. Și pot să vă spun sigur că acest simț estetic nici nu o să-și arate fața în următorul secol. De ce?
Există anumiți factori care blochează și stopează ireversibil acest proces oarecum... natural, având în vedere că nu am fost chiar barbari pe parcursul istoriei. Nu știu cine deține monopolul pe importul de vestimentație și încălțăminte la noi, dar piața noastră, în sensul acesta, este, eufemistic spus, monocromă. Gemeni, Elat, Jumbo, Sun City, Piața Centrală, buticuri random cu haine, oriunde nu ai merge, vei găsi exact aceleași articole de îmbrăcăminte, și, dacă ești norocos, nu prea mari devieri de prețuri.
Eu, fiind genul de persoană care își alege o haină în timp de câteva luni, am avut suficiente ore la dispoziție să explorez cam toată marfa pusă la dispoziție consumatorilor într-un anumit sezon. Urmează eșecul irevocabil, adică, nu-mi procur nimic până la urmă, în schimb, mergând pe stradă, mă delectez privind la persoane îmbrăcate în haine pe care le cunosc la perfecție și le-am văzut sau chiar măsurat în repetate rânduri, de-a lungul călătoriilor mele în jungla tricotajelor turcești.

După cum observați, încep să intru în detalii... așa că voi continua data viitoare, în caz că această postare va intriga vre-un pic și voi crede că merită să mai bat câmpii pe această temă.

Aniversare

A fost o dată ca niciodată un blog... care astăzi e mai mult o epavă.
Încep anul cu o postare cât de poate de pesimistă.
La mulți ani, blogșor.
Îmi cer scuze că te ignor și că revin la tine prea rar.
Te-am conceput într-un an în care mi-a fost greu și aveam nevoie să mă plâng cuiva. Aveam nevoie de un interlocutor, chiar și imaginar. Prin intermediul tău, am cunoscut mulți oameni, și mulți oameni m-au cunoscut pe mine.
Pic în clișee din ce în ce mai des, de aceea mă strădui din răsputeri să-ți schimb destinul, dragă blog. Acum, cînd nu mai am nevoie de acest interlocutor imaginar, nu vreau să renunț la tine. Vreau să-mi revină inspirația, să-mi dispară lenea, să scriu!
Să nu transform miorlăiala mea în pseudo-articole numai ca să umplu spațiul și să mă mint în continuare că eu, chipurile, scriu pe blog.
Iartă-mă, blogșor.
Să trăiești!