Punct de vedere sau egocentrism?

Un anume deosebit Cineva mi-a spus, în momentul în care i-am trimis această poză, că desenul în sine e frumos, dar că nu are "un absolut minim sens".
Ca să îi dovedesc contrariul, am decis să scriu un întreg articol despre sensul și simbolistica acestui desen în umila mea opinie.

Cioara/ corbul - simbolul morții, al Răului, ține în cioc o frânghie cu nod de spânzurătoare. Faptul că pasărea are ea însăși craniul dezgolit amplifică și accentuează semnificațiile simbolului pe care-l reprezintă.
Craniul are o vastă gamă de semnificații, de la simbolul funerar al aztecilor, până la mintea umană a lui Shakespeare. În acest caz el reprezintă partea întunecată unei conștiinți umane.
Un alt detaliu important prezent în imagine ar fi al treilea ochi. Al treilea ochi (cunoscut de asemenea ca ochiul interior) este un concept metafizic prin care se înțelege poarta care conduce către conștiința superioară. De asemenea, poate fi asociat cu profeția, clarviziunea și precogniția.

Acum, ce văd eu în ansamblu:
O minte profundă, o conștiință bolnavă, un subconștient periculos.
O gândire care a ajuns departe, dar n-a rezistat presiunii. Această prăbușire s-a lăsat cu efecte devastatoare, născându-se, în consecință, o minte capabilă să creeze monștri.
Răul înrădăcinat într-o minte umană, gata să răbufnească.
În final, o sclipire de rațiune care realizează pericolul și găsește ca unică soluție suicidul.

Din ochiul stâng nu sunt sigură ce stă să iasă, posibil să fie șobolanul, un alt simbol sinistru prevestitor al dezastrului, monstrul propriu-zis, produsul conștiinței bântuite de malefic.

Cioara, ca prevestitor al mortii prin excelență, este cea care ține spânzurătoarea, unica ieșire din situație pentru obsesia care a distrus seva unei minți sănătoase ce na rezistat puterii covârșitoare a conștiinței superioare.

În concluzie, are sau nu are sens această imagine?
Sunt oare aceste simboluri aruncate la nimereală, sau transmit, plasate împreună, un mesaj?
Și, cel mai important, scepticismul sau unghiul de vedere a fost cel care l-a împiedicat pe acel deosebit Cineva să descifreze acest desen?

Eu vara nu... scriu

Bla, bla, bla.
Ştiţi ce îmi face plăcere?
Să recitesc periodic articolele mele cele mai inspirate şi să gândesc "ce deşteaptă îs eu" sau "wow, asta eu am scris?" sau "oiblea, ce inspirată eram atunci!".
De fapt, numai asta mi-a rămas de făcut, având în vedere că de aproape trei luni mă feresc să dau click pe dreptunghiul colorat în oranj din Google Chrome sub care scrie "Blogger: Virtual Home Sweet Home - Dashboard".
De fapt x2, de tot cam atâta timp îmi tot caut atmăzci (o atmazcă, două atmăzci), deci, atmăzci, care ar atmăzui sau ar motiva lipsa mea de solidaritate, integritate, echitate şi alte cuvinte complicate faţă de micuţul meu blog.
Iaca atmăzcile:
1. Compul meu e de rahat. Ca să explic ce înseamnă exact "de rahat" fără prea multe detalii tehnice, iată ce se întâmplă: După întrebuinţarea click-ului pe icon-ul cutărică, Google Chome se deschide în două minute, Skype în patru, restartul durează în medie şase minute, My Computer sau orice alt folder ia în medie un minut, Photoshop CS4 se porneşte în zece minute dacă nu am nimic altceva deschis, iar dacă în paralel lucrează şi Skype, atunci mă rotesc 45 de grade spre est şi încep să mă rog să nu moară hard drive-ul.
Acum probabil vă întrebaţi... Ce legătură are viteza ta super-vitezoasă de deschidere a diferitor software-uri cu faptul că tie ţii vpadlu să scrii? Păi, dragii mei, inspiraţia e chestie sensibilă, trei secunde întârziere şi ai pierdut-o. Iar când subconştientul tău ştie că va dura trei sute de secunde ca să deschidă pagina Blogger, nici nu mai trimite inspiraţie.

2. Mi-i vpadlu. Apropo de vpadlu. Nu am luat alt computer. Tot dactilografiez la tastiera mea lipicioasă şi zgomotoasă, datele sunt tot procesate de AMD Sempron-ul meu de 1 GHz, se aude acelaşi bzzzzzzzzzzzzzzîîîîzzz de la ventilatoarele vechi şi pline de praf. Ceea ce înseamnă că prima mea atmazcă pică. Şi în genere toate atmăzcile pică.
De vină era lenea şi lipsa de inspiraţie. Poate şi compul. Nu ştiu de ce acum scriu. Pur şi simplu mi-i a scrie şi gata.

3. Aceasta nu e atmazcă. Pur şi simplu încerc să îi dau formă şi continuitate textului.
Am primit de majoratul meu bani pentru achiziţionarea unui PC nou, teafăr, cu W7, frumuşel, puternic. De la ziua mea au trecut, staţi să număr pe degete... amuş... aproape cinci luni. Încă nu l-am cumpărat. De ce?
Pentru că is moldovan şi mă gândesc că dacă ţin banii în şcatulcă suficient timp, un miracol miraculos se va întâmpla peste o perioadă nedeterminată de legile universului, povestea rezultând cu ceva din următoarele:
a. banii se vor înmulţi
b. compurile vor deveni brusc super-ieftine şi super-calitative
c. îmi va pica unul la negru adus de la Italea sau Germania la preţ bun
c. alţi cai verzi pe pereţi. Gândiţi-vă voi, că tot sunteţi moldoveni.

Post Scriptum sau Alte ştiri din lume:
Cabinetele stomatologice private îs capeţ ce scumpe.
Vecinii mei din împrejurimi mereu dau foc la ceva şi seara nu pot deschide geamul că mă înăduş cu CO2, CO, CaCO3, CO99 caroce FUM.

Încazdemanifestărineplăcuteadresaţi-vămediculuisaufarmacistului.

Compulsiv

Ea stătea pe scările de lemn, el pe sofa, în sufragerie. Îşi aruncau priviri furişe, pline de înţelesuri.
În jurul lor - haos. Bucăţi de ceramică, haine, perne, foi din reviste.
În aer plutea praful şi tensiunea.
El feri privirea şi nu o mai întoarse spre dânsa.
Pe faţa ei se citea indignarea.
Lumina orbitoare care iluminase toată casa era deranjantă. Încorda şi mai mult atmosfera. Te făcea să te simţi dezgolit şi dezolat, te judeca şi te condamna.
Dându-şi seama, el s-a ridicat şi a tras draperiile. În întuneric se simţeau ambii mai bine. Erau în siguranţă, nu erau presaţi de nimic, negrul moale îi învăluia şi le vindeca sufletele.
Cu o mişcare bruscă, ea s-a ridicat şi a mers direct spre draperii, lăsând din nou albul strident să invadeze până şi cel mai ascuns colţişor din casă.
Nedumerit, o privi îndelung în căutarea unui răspuns. Dar ea se întoarse cu spatele.
Pe faţa ei s-ar fi putut citi durerea.
Soarele ardea.
Câtă stupiditate. În zadar s-a aşezat pe scări, în zadar a deschis draperiile, în zadar s-a întors cu faţa spre soarele necruţător...
...pentru că el s-a ridicat şi a ieşit.

Rămasă singură, lacrimi au izvorât şi ar fi format râuri pe obraji, dar soarele nemilos le ştergea înainte de a se naşte.

*loves* part IV

În caz că-şi mai aminteşte cineva, am o pagină cu poze, *loves*.
Şi dacă tot nu scriu nimic, am decis să-i fac un update, că a trecut vreo jumătate de când n-am adăugat fotografii acolo.
Deci, vă prezint o bucată din partea a IV-a.
Cealaltă bucată din part IV urmează ceva mai târziu.
S-ar putea să le mai fi văzut, deoarece sunt pe flickr-ul/ facebook-ul meu şi apar mereu la mini-photostream-ul acesta din dreapta. În caz că le vedeţi prima dată, enjoy!

Dor de frig

Sufletista intră în vacanţă cronică de vară până îşi recuperează abilităţile de a scrie.
Dacă puteţi, propuneţi-mi vreo soluţie sau scrieţi-mi vreo scrisoare de dragoste în comentarii.
Be safe.

Zahăr amar

- Bună dimineaţa... îmi şoptise vântul la ora 14:37.
Ceasul digital cu cifre mari şi verzi mă mustra.
Afară ploua. În casă era linişte. Afară nu bătea vântul. Intrase înăuntru. Înăuntrul meu.
Am visat din nou.
De câte ori îmi visez viitorul, sunt mereu singură. Fie carieră de birou, fie prezentări în faţa unui public imens, fie o petrecere - mereu independentă şi fără însoţitori. Nu mă sperie chestia aceasta. Mă sperie numai faptul că nu mă sperie.
Mergeam prin hol, tălpile mi se dezlipeau uşor de podeaua din lemn. Ajungând la scară, am privit în jos. Vedeam dulapul, cărţile, măsuţa din sticlă pentru cafea, nişte reviste, o sofa din piele neagră artificială, un fotoliu crem, o noptieră modernă pentru plasmă, exact ca în filme...
Am coborât atent, câte o treaptă, cu senzaţia că cel mai mic pas necalculat ar surpa într-o clipă tot ce se află în jurul meu, iar eu aş cădea în abis. Aveam nevoie de cafea.
Am intrat în sufrageria rece, cu utilaje moderne, cu design metalic si culori respingător de îngheţate.
M-am aşezat la măsuţa mică pentru două persoane, cu picioare de inox. Am oftat din greu şi mi-am lăsat capul pe masă.
..mmm.. aromă de cafea. De unde vine?
Mi-am ridicat privirea si te-am văzut. Cu două ceşti albe şi mici în mână, m-ai întrebat zâmbind:
- Un cub de zahăr sau două?
- Două... am şoptit fără să-mi aud vocea.
Şi m-am topit o dată cu cristalele de zahăr în lichidul negru aburind.

Gala Laureatelor Blonde

După o lună întreagă în care pur şi simplu nu am vrut să deschid blogul să scriu ceva, revin astăzi cu o critică vulgară şi sarcastică, scrisă cu greseli gramaticale si exprimări incorecte, asa cum îmi place mie, aşa-i, doamnă Rotaru?

La insistenţa doamnei diriginte, patru elevi din clasă am fost de acord să mergem la un concert contra plată organizat la Filarmonică, unde urmau să presteze alde Ionel Istrati, Karizma, Cristofor Aldea Teodorovici, Nelly Ciobanu şi o mulţime de alte tinere talente numele cărora nu le-am reţinut. Pe scenă au mai prezentat/cântat corul şi fanfara MAI, un ucrainean, un belorus, o găgăuză şi un bulgar, primarul Dorin Chirtoacă, etc.
Concertul a fost organizat de UNESCO, un club sponsorizat cu siguranţă nu de stat, al cărui slogan e "Moldova şi minorităţile sale!".

Sărbătoarea a debutat cu un cantec al corului, însoţit de fanfară. Sala şi scena filarmonicii sunt foarte, dar FOARTE mici pentru un astfel de spectacol. Fanfara era înghesuită pe scenă împreună cu tot aparatajul pentru efecte speciale, iar corul, şi aşa nu prea strălucit, departe în spate. Acustica era îngrozitoare, sunetul instrumentelor - mult prea puternic, iar vocile nu se auzeau decât ca un zumzet îndepărtat de muscă.

Pe lângă aceasta, succesiunea evenimentelor din care era compus concertul şi intrarea pe rând a artiştilor pe scenă era complet dezorganizată. Până şi copiii la "Adio, drag Abecedar" sunt mai odronaţi. Ieşiri grăbite din culise, intrări şi mai grăbite, puţin loc, pardoseală denivelată, cabluri încâlcite, aparataj care trebuie să se afle în spatele perdelelor dar stă pe scenă, lasere care te orbesc, microfoane ieşite din uz...

Tind să învinuiesc prezentatoarea, care era o toantă nemaipomenită. Cum, mă, un concert de aşa proporţii şi tu să stai să citeşti de pe foaie?? Să spui din 2 în 2 secunde "aplauze,aplauze" cu o voce piţigăiată? Să spui "emoţională" în loc de "emoţionantă"? Să te împiedici de interpreţi ? De cabluri? Să nu ştii să spui două cuvinte frumoase, de la tine, pentru Cristofor Aldea Teodorovici, fără să te uiţi pe foaie şi să zbieri tâmpit "aplauze,aplauze!"? Să greşeşti numele interpreţilor? Să le încurci ordinea ieşirii în scenă? Să uiţi că vorbeşti la microfon care e conectat la amplificatoare şi să urli cât te ţin coardele vocale??? CUM ?!
La fel şi şefa organizaţiei nuş-care, cineva important, bănuiesc, care era mereu aproape de scenă, a doua toantă, şi mai mare. Într-o rochie roz-neon şi părul blond-blond fără nici o altă reflexie de culoare, tuns scurt, a tronat mereu prin apropierea primeia. Tre să fi avut în jur la cinzeci de ani, o trăda corpul plinuţ, cu ţinuta aleasă deloc potrivit.

În timpul unui duet, unul din cele două microfoane s-a stricat, şi sărmanii tineri au trebuit să cânte la unul singur. Nimeni nu a intervenit.
Acum, faza cea mai penibilă a serii:
La un moment dat, toţi interpreţii au ieşit în scenă şi li s-a oferit câte un trandafir şi un "trofeu". S-a anunţat că fanfara şi corul urmau să interpreteze valsul lui Eugen Doga. Artiştii s-au îndreptat să intre înapoi după culise, când, brusc, înainte să plece toţi de pe scenă, orchestra începe să cânte. De la sfârşitul rândului, câţiva din ei se opresc pe loc, şi, nevrând să deranjeze dirijorul probabil, rămân în partea dreaptă a scenei. Orchestra cântă în continuare, iar ăia cinci au rămas acolo. Timp de şase minute, cât a durat melodia.
CUM, mă întreb în repetate rânduri, CUM poţi să faci lucrurile atât de grăbit, încât să pui oamenii în astfel de situaţii?

Unica parte salutabilă este faptul că s-a cântat live, şi s-a cântat bine, întradevăr. Avem totuşi voci tinere, frumoase, demne de tot respectul. Păcat că le-am uitat numele... Să sperăm că în viitor îi vom cunoaşte şi că vor dărâma stereotipurile legate de lipsa noastră de artişti veritabili.
Şi bravo, Chirtoacă, pentru simplitatea şi modestia de care dai dovadă mereu în apariţiile tale în public.

Ah, era să uit uit, RUŞINE, IONEL ISTRATI! Unicul care nu s-a încumetat să cânte live.

Şi dacă TIMPUL este REVERSIBIL?

Sa presupunem ca timpul este un cerc ce se inchide pe sine. Lumea se repeta, precis, fara sfirsit.
Cei mai multi oameni nu stiu ca isi vor trai vietile iar si iar.
Negustorii nu stiu ca vor face iar si iar aceeasi tranzactie. Politicienii nu stiu ca vor striga de la aceeasi tribuna de un infinit numar de ori in ciclurile timpului. Parintii se bucura de primul ris al copilului ca si cum nu l-ar mai auzi niciodata. Indragostitii ce fac dragoste prima oara, se dezbraca sfiosi, surprinsi de coapsa supla, de fragilul mamelon. CUM SA STIE EI ca fiecare privire ascunsa, fiecare atingere, va fi repetata iar si iar si iar, exact ca mai inainte?
CUM AR PUTEA vinzatorii sa stie ca fiecare pulover tricotat de mina, fiecare batista brodata, fiecare bomboana de ciocolata, fiecare ceas se vor intoarce in rafturile lor?
In amurg, oamenii se duc acasa la familiile lor sau beau suc in cafenele, strigindu-i veseli pe prietenii din aleile boltite, bucurindu-se de fiecare clipa ca de un smarald care se afla vremelnic in grija lor. CUM SA STIE EI ca nimic nu este trecator, ca se va intimpla iarasi? La fel ca o furnica ce se tiraste pe buza unui pahar de cristal, pentru a ajunge in acelasi loc de unde a plecat.
In spital, o femeie isi ia ramas-bun de la sotul sau. Cei doi copii stau intr-un scaun din coltul incaperii, fara a indrazni sa-si priveasca tatal cu obrajii supti, cu pielea uscata. Femeia se indreapta spre pat, isi saruta usor sotul pe frunte, ii sopteste la revedere, apoi pleaca repede cu copiii. Era sigura ca acesta era ultimul sarut. CUM SA STIE ea ca timpul va reincepe, ca se va naste din nou, va studia iarasi la gimnaziu, isi va expune picturile in galerii de arta, isi va reintilni sotul in biblioteca nationala, ca din nou va merge alaturi de el intr-o parca, ca sotul ei va lucra iarasi opt ani intr-o farmacie, ca intr-o seara va veni cu o gylma la git, ca din nou va voma si va slabi, sfirsind in acest spital, in aceasta incapere, in acest pat, in aceasta clipa? CUM SA STIE ea toate acestea?
In lumea in care timpul este un cerc, fiecare stringere de mina, fiecare sarut, fiecare nastere, fiecare vorba vor fi cu precizie repetate. Tot astfel fiecare moment in care doi prieteni inceteaza sa mai fie prieteni, fiecare moment in care o familie se desparte din cauza banilor, fiecare remarca vicioasa dintr-o disputa intre soti, fiecare ocazie negata din cauza unei gelozii superioare, fiecare promisiune nerespectata…
Asa cum toate lucrurile se vor repeta in viitor, toate lucrurile care se intimpla acum s-au intimplat de un milion de ori inainte. CITIVA OAMENI DIN FIECARE ORAS, in visele lor, sunt vag constienti ca totul s-a intimplat in trecut. Acestia sunt oameni cu vieti nefericite, ei simt ca judecatile lor pripite si faptele lor necuvenite si ghinionul s-au petrecut toate in cercul precedent al timpului.
In intunericul cel mai adinc al noptii, acesti cetateni blestemati se zvyrcolesc in asternut, incapabili sa se odihneasca, constienti de faptul ca NU POT SCHIMBA NICI O ACTIUNE, nici un gest. Greselile lor vor fi repetate cu exactitate in aceasta viata, ca si in viata de dinainte. Iar acesti oameni indoit nefericiti, NUMAI EI, sunt cei care dau dovada ca TIMPUL ESTE UN CERC.
Caci in fiecare oras, noaptea tirziu, strazile pustii si balcoanele se umplu de gemetele lor.
©

Reflexe

Ploua. Mă întorceam de la servici pe jos, pe ruta obişnuită. Deşi îmi uitasem umbrela acasă, nu mă grăbeam. Picura mărunt, iar în jur - blur. Maşinile goneau şi stropeau trecătorii care s-au încumetat să stea prea aproape de carosabil.
O mamă şi un copil aşteptau în staţie. Ea îl ţinea protectiv alături, iar el se zmuncea din mâna maică-sii.
Mai la vale, un şofer înjura pietonii şi îi îndemna furios să grăbească pasul.
Din supermarket ieşeau femei şi bărbaţi cărând sacoşe încărcate cu semi-preparate şi mâncare gătită, separată în cutiuţe de plastic.
Ploaia se înteţea. Blur-ul părea să grăbească pasul.
Atunci te-am observat. Mergeai pe partea celalată a drumului, apatic, cu mâinile în buzunar, cu fruntea încruntată, ca de obicei, exact cum mi te aminteam. Te-am privit câteva secunde, ca să mă asigur că nu visez, apoi, ca din reflex, m-am pornit spre tine.
Imediat şi fără să ezit, am părăsit blur-ul şi trotuarul, mergând orbeşte în direcţia ta. Nu mă vedeai încă. Nici nu-mi doream să mă vezi. Probabil aveam şi gura căscată.
În secunda în care privirile noastre s-au întâlnit, am simţit instantaneu cum mi s-a luat o piatră de pe inimă. Am vrut să zâmbesc, dar în clipa imediat următoare ai ferit privirea şi am simţit cum mi se prăbuşeşte lumea în cap. Literalmente.
Ceva m-a lovit frontal, tâmplele mi-au zvâcnit şi vedeam cum orizontul devine vertical; pământul s-a lovit de spatele meu şi am putut vedea cerul.
Blur-ul m-a învăluit gălăgios şi am auzit cuvântul "ambulanţă".
Cu o ultimă sforţate, am privit în direcţia ta.
Mergeai în continuare...
...cu mâinile în buzunar, apatic, încruntat, păşind larg şi uşor.

Fără gust

Pentru că oricum avea să fie o zi frumoasă.
Mai oribilă cafea în viaţa mea n-am băut. Avea un gust ars şi era slabă de tot. Prăjitura părea să fi stat câteva secole în frigiderul zomotos şi vechi. Crema era întărită, iar blatul cândva pufos preluase nu numai mirosul tuturor celorlale bucate din frigider, dar şi aroma de fier oxidat al aparatului uzat în care a fost păstrată. Prima dată în viaţă gustam aşa grozăvie. Şi totuşi nu mă plâng. E mai bine aşa, decât să fi primit o cafea bună şi fierbinte, iar desertul să se fi topit în gură, la fel ca la restaurantele bune pe unde pierd după-amiezile de obicei. Aş fi savurat câteva secunde, apoi aş fi uitat. Ar fi fost încă o piesă la puzzle-ul de activităţi rutină care se numeşte Viaţa Mea. Ce e bun, în scurt timp devine banal.
Toate cărţile bune sunt tragice. Toate filmele bune sunt dramatice. Nimeni nu vede excepţionalul în viaţa unui om fericit pur şi simplu. Îl acuză de banalitate, de lipsă de originalitate, de ipocrizie. Oamenii adoră intriga, acesta este sensul vieţii. Să vezi cum intriga schimbă cursul destinelor şi cum rezistă homunculii la provocări. E incintant să vezi cum o minte dementă face planuri malefice de a distruge viaţa vecinului său. Pe omul fericit de lângă maniac îl clasăm, în schimb, drept fie ignorant, fie fals. În cel mai bun caz îl admirăm puţin, iar dacă nimic nu se schimbă, ne plictisim de el şi ne dorim ca maniacul să-l tortureze.
Studiem probleme. Asta suntem învăţaţi de mici. Să rezolvăm, să analizăm, să reconsituim, să pătrundem. Nu le soluţionăm. Doar acumulăm, pentru ca mai târziu să putem rezolva alte probleme şi mai complicate, care la rândul lor, nu au o soluţie finală... În rezultat, nu facem decât să acumulăm. Toată viaţa acumulăm, dintr-un eveniment în altul, dintr-o experienţă în alta. Asta şi înseamnă a-ţi trăi viaţa. Altceva nu ai ce face pe Pâmânt. Fie parazitezi până te mănâncă viermii, fie acumulezi până îţi asiguri un loc de putrezire demn.
Am chemat chelneriţa, i-am plătit, m-am ridicat şi am ieşit în stradă. Soarele strălucea pe cerul translucid. Aveai impresia că dacă priveşti suficient de mult albastrul cerului, ajungi să-i simţi adâncimea.
Ansamblurile de evenimente nu au valoare, contează doar momentele care nu se omogenizează niciodată în oceanul vieţii.
De asta merită să bei cafea proastă uneori.