Союз нерушимый республик свободных...

Și cică se deschise la Chișinău, recent, un restaurant. Și se zvonea că e un restaurant inedit, interesant și din ce în ce mai popular printre tinerii capitalei care se vrea europeană, tinerii care dormeau cu cortul în fața oficiilor de pașapoarte pentru a-și lua pașaport biometric la prima oră a dimineții, s-o șteargă din țară cu prima marșrutkă.

Și se numea acel restaurant Kommunalka. Când am văzut pentru prima dată bannerul imens de pe strada Ion Creangă, efectiv, nu-mi venea a crede că așa ceva există și se promovează. După primul mini-șoc suferit de naționalistul ce zace undeva adânc într-un colț al sufletului meu, am decis că voi afla neapărat care-i treaba cu această Kommunalkă, după care voi protesta indefinit pe blog și pe facebook.

După cum v-o fi sugerat însuși numele, restaurantul se vrea o imitație a cantinelor sovietice, dar în varianta modernă și îmbunătățită. Eu nu am vizitat incinta lui și nici nu intenționez, deocamdată, de aceea nu voi spune nimic despre bucatele pe care le propun, cu excepția faptului că au niște prețuri absolut ridicole pentru niște cantități de nimic ale unor bucate și mai de nimic. Tort "Napoleon", 185 g, 60 de lei,  Chebureki, 220 g, 50 de lei. Înțeleg că reprezintă gustul copilăriei (îndoielnic de fericite) al foștilor cetățeni sovietici, dar, cât de sofisticat e Chebureku ăla că are prețul de 50 de lei?! Mă oameni, gustul copilăriei ăsteia, dacă ceva, nici nu a plecat de lângă noi, ca să fie nevoie să-l readucem printr-un omagiu care se numește restaurantul Kommunalka. Piața centrală vinde ceburekuri de la răsărit și până la apus! Tort napoleon se vinde încă în toate butcile alimentare de pe lângă blocurile de locuit mai vechi, și garantez, rețeta e aceeași ca înainte, la fel de unsuroasă!

Dar nu e asta ideea, ca atare. Urmează adevăratul motiv care m-a făcut să scriu acum în loc să învăț pentru testul de mâine. Pe pagina lor de facebook scrie (lângă descrierea în limba originală, evident):

 Scumpi prieteni! Cu o deosebita placere Va prezentam noul nostru proiect - restaurantul "Kommunalka". "Kommunalka" este locul unde noi luam in deridere modul de viata sovietic, dar cu seriozitate tratam bucataria popoarelor si cu o profuda nostalgie ne amintim de tot ce-a fost frumos si candid in copilaria si majoratul nostru. Pentru cei ce inteleg!

Iată aici, micul naționalist din fundul sufletului meu a făcut un mini-atac cerebral.
Care deridere, oameni buni? Bucătaria popoarelor? Mă piș pe bucătăria popoarelor compusă din chebureki, campot îndoit cu apă, tartine cu șprote și macaroane po flotski.
Pentru a putea lua in deridere, dragii mei, trebuie, în primul rând, să depășim un oarecare moment, în acest caz, cantinele sovietice și nu numai. Pentru a putea fi sarcastici față de ceva care ne-a adus atâtea prejudicii în trecut, trebuie să ajungem cel puțin la cultura/nivelul Franței sau a/al Germaniei. Noi nici n-am ieșit bine de sub teroarea tătucăi Putin, of, pardon, Stalin, că deja suntem în stare să luăm în glumă situația respectivă?
În primul rând, cantinele acestea nu au dispărut. Vizitați orice cantină școlară a unei insituții de stat și vă veți simți ca în anii cei din urmă, vă garantez. Chiar nu vede nimeni cât e de ridicolă tematica acestui restaurant?

Ideea acestui restaurant ar fi avut logică peste vreo încă 20 de ani, când vom fi mai europenizați, moderni, când ultima clădire și babă sovietică va fi căzut. Uite atunci, da, hai să ne amintim și să râdem de ce a fost, pentru că uite unde suntem acum. Dar când Chișinăul arată la fel ca pe vremea uniunii sovietice, când după 20 de ani nu putem scăpa sub nici o formă de efectele pe care le-a avut mama Rusie asupra pălmii acesteia de pământ, cînd depozitele Regia Transport Electric Chișinău de pe strada Dosoftei arată ca în timpul războiului, să mă scuzați, dar nu suntem în stare să luăm in deridere modul de viata sovietic si cu o profunda nostalgie sa ne amintim tot ce-a fost candid in copilaria si majoratul nostru. Unicii care sunt luați in deridere de către proprietarii deloc băștinași, suntem noi.

P.S. Nu există și nici nu va exista niciodată un german, polonez, etc. care să fondeze un restaurant cu tematică inspirată din cantinele Auschwitz-ului și să ia în derâdere ideologia lui Hitler.

Între punct și virgulă

Profesorii (o bună parte) din Academia de Studii Economice a Moldovei insistă să ne bage pe gât idei, de câte ori se ivește ocazia, despre învățământul din occident, și anume despre cât de extraordinară e meseria de profesor universitar p-acolo, și cât de inteligenți și muncitori sunt studenții europeni, insinuând subtil că suntem niște puturoși fără viitor și tot ce vom deveni/nu vom deveni le datorăm lor, pentru că ei vin și ne dau mură în gură materia pe care o studiem la obiectul cutărică, pe când, în Europa, profesorul nu face decât să se prezinte la oră, indică sursa care trebuie cercetată individual și asiduu, scrie pe tablă data examenului/ data limită a prezentării temei, apoi își bagă demn și europenește piciorul în restul activității didactice pe care ar trebui s-o exercite pe parcursul următoarelor lecții.
Nu poți avea Europă în Moldova, oricum o fi și prin instituțiile lor, așa că, de ce să-ți mai bați capul numindu-ne imbecili? Că nici Dvs. nu sunteți trecut prin școala europeană (1 an la Moskva înainte de destrămarea Uniunii Sovietice și jumătate de an de perfecționare într-o țară europeană nu vă face profesor super-mega-calificat cu aceleași drepturi ca cei mai buni profesori europeni pe care îi tot citați).
Așa că, hai să fim prieteni.

How do you own disorder?

Și, dintr-o-dată, mi-am amintit de ce mi-am făcut blog patru ani în urmă.

Ce s-ar întâmpla dacă, brusc, viziunea ta elaborată asupra vieții (tale) s-ar dovedi a fi, într-o oarecare măsură, eronată? Sună cam schizofrenic. Ar trebui să propun o analogie... E ca și cum ți-ai cumpăra o pereche de căști noi, de brand, extrem de scumpe; le testezi pentru prima dată și îți dai seama că se aude un bâzâit înfundat. Citești niște reviews pe net, de unde alfi că pur și simplu căștile au un bass foarte fain, iar băzăiala nu e de fapt băzăială, ci puterea bassului care-ți face timpanele să vibreze. Asculti muzică undeva doi ani, fericit, crezând că ai cele mai bune căști din lume, ignorând bâzzul, convingându-te că așa tre să fie. Într-o zi, cineva ți le cere ca să asculte și dânsul puțin, iar după două secunde le scoate dezgustat și te întreabă dacă ești întreg la cap. Căștile erau, de fapt, cu defect. Iar tu te trezești că ai garanția expirată, căști stricate, imposibilitate de a mai asculta muzică, dar și o vină enormă. Pentru că, în fond, mereu auzeai sunetul acela care nu trebuia să fie acolo. Deoarece, în adâncul sufletului, știai că ceva nu e în regulă, dar nu voiai să recunoști. Ai fi vrut nimeni să nu-ți spună niciodată că defectul exista cu adevărat. Chiar și dacă știai că era mereu acolo... nu conta atât de mult. Era undeva departe, uneori chiar nu-l mai auzeai... Nu?

Lăsând la o parte analogiile, hai să vorbim despre crize existențiale. Momente de criză interioară, de impas, de stagnare. Momente când îți vine să stingi lumina și să stai pe întuneric, dar întrerupătorul se află prea departe, așa că arunci cu ce ai la îndemână în bec, numai să devină totul negru în jur, iar tu să te poți legăna ca dementul fără să te judece cineva. Să poți prelucra totul ce se întâmplă cu tine fără a fi intreupt de vreo umbră nedorită.

Vrând-nevrând, toți trecem prin astfel de momente în viață. Toți. Singurul lucru care diferă de la om la om este cu câtă ignoranță tratăm cele ce se întâmplă cu noi. Există oameni care privesc lucrurile optimist, există oameni care privesc lucrurile pohuist. Și există oameni ca mine, care nu privesc în nici un fel lucrurile, ci se adâncesc în propria lor mizerie până apare cineva care să-i consoleze și să-i mângâie pe creștet, spunându-ne cât de mult ne compătimesc și ne înțeleg. Dar astfel de colacuri salvatoare nu vin, iar noi rămânem cu mocirla pe suflet până nu ne dă cineva o palmă și ne trezește la realitate. Iar apoi, ne ridicăm din mocirlă, și mergem să ne înecăm în altă parte, undeva mai curățel, dacă se poate. Măcar să murim demn, dacă tot am ales să nu ridicăm nasul la suprafață și să tragem o gură de aer.

Și, între timp, mai tragem pe cineva după noi, doar-doar nu ne-om îneca singurei.

Smog IV

Să reluăm debanadada de gânduri marcată de episoadele din seria Smog.

Deseori mi-e greu să înțeleg dacă problema rezidă în felul meu de a gândi, sau în comportamentul celor care creează problema. Sau poate e vorba de ambele. Sau poate exagerez. Instinctele îmi dictează să-mi ascult propriile gânduri, deoarece ele ar fi cele corecte. Dar ce să faci când mai mult de atât nu poți face? Când ajungi la un dead end, unde se întâlnesc și se lovesc două idei, ca un lichid de o suprafață hidrofobică. Când dezbaterile interioare devin o obsesie, care te macină și te forțează să le analizezi în zadar, deoarece nu poți schimba nimic de unul singur, deoarece problema dezbătută nu rezidă în tine, singura ta vină fiind faptul că ai o ...problemă cu problema.
Dacă problema ar fi fost în mine, sunt mai mult decât sigură că am făcut tot posibilul de a înțelege, de a-mi rezolva fixația, de a privi lucrurile din altă perspectivă. Cu toate acesea, nu s-a schimbat nimic. Oi fi eu chiar atât de imposibilă? Sau poate... problema nu a fost în mine de la bun început. Sau poate pur și simplu ... lichid care curge pe o suprafață hidrofobică.
Uneori chiar e mai bine să analizezi de unul singur. Uneori e mai bine fără sfatul unui om apropiat. Dar ce vorbesc? Mi se pare că e mai bine, deoarece respectivul nu spune ceea ce îmi convine. Sau pur și simplu nu înțelege situația destul de bine.
Dar să revenim la subiect... care o mai fi și acela. Dacă problema nu e în mine, ci e în suprafața hidrofobică, e mai grav, e mai trist. Pentru că, în așa caz, chiar nu mai ai ce face. Rămâne să torni toate mările peste pânza tratată, numai ca să te consolezi cu gândul că... ai încercat. Sau poate că ești prost. De ce să torni ceva peste suprafață? Doar știi că respinge anumite molecule. De ce lupți contra morilor de vânt? Ca să-ți creezi falsa iluzie că însemni ceva, că poți schimba lumea, că ești înnobilat de misiunea ta inutilă?
Nu ai ce face. Împacă-te cu gândul sau mori.

Iarna. Compunere. [fragment]

Plasez sursa din start. Merită să citiți întregul eseu!

(...) Pe lângă faptul că suntem un popor de leneși, bârfitori și superinteresați de ce fac și cred cei din jurul nostru (sau capra lor), noi suntem nația care suferă cel mai rău din cauza climei. Pe nicăieri pe unde am fost n-am auzit oameni care să se plângă de vreme mai rău decât românii. Pentru că pe noi, pe lângă faptul că ne chinuie soarta, ne chinuie și clima. Cum se fac 30 de grade murim de cald și ne plângem încontinuu de asta, cum se fac 0 grade murim de frig și ne plângem incontinuu de asta. Poporul român e ok doar în mai și septembrie. Dacă nu plouă.

Dar nu temperatura e problema noastră. Jur! Problema noastră e că suntem proști, să mor io. Pentru că, de fapt, ar trebui să ne plângem de gerul din sufletul nostru. Pentru că disconfortul cel mai mare vine din interior. Noi vorbim de frigul de afară, ca să nu vorbim de ăla din noi.

[...]

Să zicem, de exemplu, că io sunt un bărbat de 35 de ani care are o relație de 12 ani cu o femeie. N-o mai iubesc, n-o mai vreau, n-aș mai prea f***-o și nici nu-mi place să stau de vorbă cu ea. Și într-o zi stau singur acasă și beau o bere și mă lovește o epifanie năucitoare în moalele capului: O părăsesc, mânca-ți-aș! Ca să n-o mai mint și că să ne fie mai bine amândurora. Văd io unde mă duc. E 11 decembrie 2013 și o părăsesc! Și mai beau 5-6 beri până vine ea. Ca să-mi fac curaj, nu pentru că sunt alcoolic. Îmi fac textul în cap. O să-i spun că nu ne e bine, că o să înțeleagă la un moment dat că despărțirea asta e bună pentru amândoi, blabla-uri din astea din care să nu-și dea seama că n-o mai găsesc interesantă absolut deloc sau că mi se pare urâtă cu spume în ultimul timp sau că, din punctul meu de vedere, e tot mai proastă pe zi ce trece (sunt subiectiv). Că, p**a mea, dacă tot o las, măcar să dea vina pe mine, nu pe ea. Măcar atâta bărbație să am! Aia e! Cum intră pe ușă, nici n-o las să se descalțe și-i dau papucii.

Și vine aia acasă de la muncă, înghețată bocnă, cu mucii țurțure, obosită de la corporație, înnămețită că și-a uitat umbrela acasă, cu părul fleașcă, iar eu mă uit la ea cum se mișcă atentă să nu lase urme pe toată gresia din hol, cocoșată, cu două plase de la Mega Image pline și alea de zăpadă, gâfâind că nu mergea liftul, chinuindu-se într-un picior să desfacă fermorul blocat al cizmei și, într-un final, mă decid să deschid gura și zic:

- Fă, e frig afară?

Păcatele emisunii Moldova are Talent

Astăzi, în fața judecății se află emisiunea Moldova are Talent. După enumerarea păcatelor capitale comise, se va enunța și o sentință pe măsură.

1. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost calitatea filmărilor. N-oi fi eu expert în camere de filmat și montaj, dar imaginea e destul de proastă, cu aspect ratio 4:3, care arată destul de prost pe orice televizor mai din acest secol.

2. Luminile. În culise vabșe nu există. Adrian Ursu și așa nu-i prea Făt Frumos, iar în penumbră chiar e destul de Muma Pădurii.

3. Microfoanele handheld ale juriului. Seriously? Să fie nevoiți să  le ia în mână, să le conecteze, să vorbească, să le deconecteze și să le pună înapoi pe masă? Deloc practic. Nu s-au găsit oare trei microfoane head-set în toată țara pentru ca juriul de la Moldova are Talent să poată aplauda în timp de vorbesc, sau vice-versa, fără să fie nevoiți să facă aceste lucruri pe rând?

4. Avem subtitre rusești. Bravo, pentru că show-ul e în română (or is it?!), și trebuie să înțeleagă și minoritățile majoritare naționale. Ba mai mult, avem și un jurat delegat special pentru a discuta cu participanții care nu vorbesc în limba română, maestrul Munteanu. Nimic anormal până aici. Dar de ce se presupune că atunci când maestrul discută cu cineva în rusă, toți trebuie să înțeleagă? Unde e echitatea? Și mă jur că nu e o încercare naționalistă de a-i scuipa în suflet pe sărmanii ruși... Dar această atitudine e neprofesionistă și nesimțită. Trecând peste faza cu netradusul limbii ruse versus tradusul limbii române, au fost participanți care vorbeau în engleză sau chiar în italiană. Și iar, nu s-a tradus deloc! Pe când maestrul Mihai Munteanu se fandosea stâlcit în limba italiană cu o domnișoară de la Roma, noi stăteam ca tâmpiții și ghiceam cuvintele care se aseamănă cu limba română.

5. Să trecem acum la artileria grea. Juriul are formatul clasic, doi bărbați și o femeie. Toți specialiști în același domeniu. Poftim? De ce? De ce să creăm impresia că nu avem și alți oameni de valoare, scenariști, critici, regizori, coregrafi? Până și Adrian Ursu e cântăreț.
Pe lângă aceasta, toți sunt la fel de anoști. Nicu Țărnă ar trebui să fie un fel de Mihai Petre al nostru? Pfff.. Mihai Petre nu e doar sever, el e și nemaipomenit de inteligent, carismatic, spiritual, la fel ca și Andra și Andi Moisescu, de altfel... Tania Cerga, cu comentariul "n-a fost perfect, dar ai cântat cu atîta inimă..." adresat unicului talent adevărat din episodul I, băiatului care a cântat 'O sole mio și a făcut un spectacol foarte original intrând cu motocicleta în scenă, m-a dezamăgit complet și nu o voi mai comenta. Mihai Munteanu... Cavaler al „Ordinului Republicii”, Artist Emerit al Republicii Moldova, decorat cu medalia „George Enescu”. O adâncă plecăciune. Ce mai pot spune? Ah. Ești absolut inutil în juriu! Mărog, cu excepția faptului că ești pe post de traducător concurenților alogeni.
Comentarii insipide... dacă tot nu găsiți talente, măcar haz de necaz faceți! Din păcate, nu vă ajunge spirit.
Cu excepția Taniei Cerga, bărbații rareori mai schițează câte un zâmbet... dar și când o fac, e mai mult ironic decât sincer.
În mare parte arată plictisiți, de parcă ar avea cea mai proastă meserie din lume, cu excepția Taniei, care mai are și alte expresii faciale.
Uite așa sunt jurații noștri.

6. Adrian Ursu. Dați-i cineva un șut în fund vă rog. Mircea ăla mai este cum mai este. Cel puțin, pare mai inteligent și mai amuzant. Adrian Ursu însă... atât de nenatural... atât de forțat... Nu degeaba are Nicu Țărnă ce are cu dânsul. E peste tot talentosu ăsta. De la cumătrii până la afișe cu șosete colorate.

7. Nici nu vreau să încep comparația cu Românii au Talent, deoarece ar fi incorect. O fi românii țigani, răi, lingăi, aroganți... dar tot au mai multă experiență și fac show-uri mult mai calitative. Mă rog să înceapă cât mai curând la ProTV, să uit de acest coșmar și această parodie ce se numește Moldova are Talent. Ba mai mult, preselecțiile românilor din acest an de la Chișinău au umbrit totalmente proiectul nostru, ca să nu mai vorbim de faptul că tot ce a fost cu talent pe aici, a plecat o dată cu caravana românilor.

8. Aproape că am uitat să menţionez isprava referitoare la alegerea celor care trec în etapa imediat următoare preselecţiilor, care are loc PRIN SMS... Această metodă de selecţie se aplică în finale, şi nicidecum la preselecţii, deoarece nu e obiectivă... Publicul abia a cunoscut concurentul şi nu-i poate vedea potenţialul, juriul este cel care a interacţionat cu el. Ba mai mult, juriul este cel calificat pentru a face o astfel de alegere. Publicul poate să-l aleagă şi pe moş Teofan, numai pentru că a fost grotesc şi ridicol, şi nu pentru că ar avea vre-un talent deosebit.

9. Și încă o dată, dați-i cineva un șut în fund lui Adrian Ursu.

Concluzii: Avem cu cine, dar n-avem cu cine.
Sentință: Un maraton veșnic de Gajiu Cristian și Moș Teofan Popov.

Mezzanine

A.S. Da, această postare este scrisă în mare parte sub influiența melodiilor marca Massive Attack.
Dacă nu știi cine-s Massive Attack, rușine.

E liniște ca în vid.

Deasupra mea - nori gri, iar linia orizontului se pierde undeva după ceața contopită cu nebuloasa. Stau pe spate. Miroase a iarnă. Aerul e înghețat și bate un vânt mut. Îmi dau seama că nu port decât costumul lui David și începe să mi se facă frig. Ar trebui să plec la adăpost.

Merg, gândurile îmi sunt goale. Sau poate doar îmi pare... Mereu am considerat că subconștientul are mai multe nivele, la fel ca Iadul și cercurile sale de foc. Din această cauză bănuiesc că de fapt gândeam ceva, dar pur și simplu nu-mi dădeam seama ce este...

Nimic în jur, numai goliciune. La fel ca sufletul meu. Îmi vine în gând o glumă proastă și zâmbesc stupid.

Nu mă pot concentra, îmi zboară ideile prin cap. Observ la orizont ceva ce pare a fi un palmier. Timpul pare distorsionat, și nu-mi dau seama cât a trecut până am ajuns la el. Îl examniez și mă gândesc... Ce absurd e și copacul ăsta. Apoi realizez că eu sunt cel care merge gol prin pustiu.
De ce nu e un stejar, sau un brad? Sau măcar un bananier?

Privesc în sus, ca să estimez înălțimea palmierlui, dar nu văd decât niște lumini neon, pe un tavan negru și rânced. Sunt în metrou, iar curentul de aer bântuie tunelurile. Urc pe peron și privesc șinele murdare de ulei și îmbâcsite cu praf. În spatele meu se aud pași. Tocuri. Întorc capul, dar nu este nimeni.

Ar trebui să aștept trenul. Nu este nici o ieșire. Să mă panichez? Sau poate să pornesc pe șine în căutarea unei alte stații, cu ieșire la suprafață.
Cobor la nivelul șinelor, și pornesc spre deapta. Pe măsură ce înaintez, lumina mă părăsește, iar întunericul  mă îmbrățișează. Se aude un sunet înfundat, de departe. Probabil se apropie un tren.
Observ o lumină apropiindu-se cu viteză de mine. Închid ochii, așteptând inevutabilul, și lăsându-mă cuprins din nou de lumină. Zgomotul devine din ce în ce mai puternic și închid ochii o dată cu impactul.
Deschizându-i, mă aflu pe o clădire înaltă, iar în jur e deșert. E noaptea, și e lună. Alături se află o măsuță de scris cu o lampă pe dânsa. Apropiindu-mă, observ niște foi, prima dintre ele fiind scrisă pe jumătate. Un stilou și o călimară se odihnesc în așteptare.
Citesc primul rând: E liniște ca în vid. Deasupra mea - nori gri, iar linia orizontului se pierde undeva... Citesc ultimul rând: El luă stiloul în mână, și vru să-și continue visul, dar în momentul în care încercă să-l umple cu cerneală, ea se transformă în sânge...
Terifiat, am sărit în urmă. Jos zăceau câteva urme de tălpi, roșii, iar eu aveam stiloul în mână. L-am scăpat și m-am întors către marginea clădirii, gândind: "Sânge... ce banal."
Apoi am sărit și m-am transformat în pasăre. După care am zburat în țările moderat calde.

Constantele vieții

De când îmi permite memoria să-mi amintesc, mi s-a tot spus, evident, după ce se consuma evenimentul și venea dezamăgirea, că ar trebui să... nu am așteptări prea mari, în genere, vobșe, sovsem.
Adică să nu mă entuziasmez prea mult referitor la ceva ce urmează, să nu cred naiv că totul ar putea fi atât de perfect pe cât îmi imaginez. Iar dacă ceva ce s-a petrecut a reieșit mai bine decât ți-ai imaginat, atunci pur și simplu așteptările tale nu au fost suficient de înalte. Totul e relativ. În fine... Introducerea nu are legătură directă cu ceea ce urmează să citești.

Din primul an de grădiniță, pentru a ne convinge să ne sculăm dimineața din puf și să mergem cuminței la mini-instituția de învățământ, ni se spune despre cât e de bine la grădiniță comparativ cu clasa întâi. Cică abia acolo începe viața adevărată, și seriozitatea, și notele, și ghiozdanul, și independența. Și din această cauză, ar trebui să profităm la maxim de anii rămași în grădina copiilor (kindergarten, literlamente).
Cum pășim în viața de școlar, nici că reușim să gustăm din "seriozitatea" noiii trepte, că deja se încep predicțiile referitoare la ADEVĂRATA provocare, și anume - gimnaziul. Deoarece la gimnaziu ai examen, ai adolescență, și nu toți absolvesc pentru a-și continua studiile (pf, sigur)!
După patru ani de greutăți îndurate și table ale înmulțirii învățate, vine marele și dificilul Gimnaziu. Respectiv, realizând că nu e mare scofală și că totul decurge de la sine, din treaptă în treaptă, așteptăm următoarea etapă. Toceala referitoare la sfânta și înalta treaptă a liceului! Etapa maturizării! BAC-ul! Cea mai-cea mai provocare! The end! Fin!
Trecem de examenele de absolvire a gimnaziului, care nu reprezintă absolut, dar ABSOLUT NIMIC, și nu ai nici cea mai minimă importanță, dificultatea lor... neexistând, comparativ cu pregătirea morală intensă pentru presupusul "calvar" ce urmează.
Liceul, Marele Canion, BAC-ul... meh. Toți finisează, mai imaturi ca niciodată, cu BAC-ul dat/nedat... și pornesc spre lumea largă! Adică tot aici, doar că la altă școală, cică mai avansată, care n-o absolvesc chiar toți (pf, sigur)!
Cică... o dată intrat la universitate, pășești în viața matură în adevăratul sens al cuvântului, deoarece acolo totul e diferit de liceu! Acolo toți sunt independenți, maturi, studioși! Tineri și înflăcărați, gata să ia lumea în piept! Mmmm, nu prea. Tot ne este lene să ne trezim (mai!) dimineața, tot ne plângem când avem de făcut referate, tot sperăm să facem niște copiuțe pentru următorul test, tot inventăm scuze pentru temele nefăcute. Suntem aceiași copii care nu voiam să mâncăm terciul de dimineață de la grădiniță, doar că mai mari și mai flămânzi.
Deci unde se află acel ceva indefinit pentru care am fost pregătiți moral, din treaptă în treaptă, și care se numește adevărata viață?
Se presupune că urmează după. După... universitate? Aici suntem hrăniți cu iluzii despre studenți care au învățat pe zece și acum conduc lumea prin alte țări, dar și pe la noi. Suntem motivați cu speranțe referitoare la locuri de muncă bine plătite și posturi înalte. O dată ce înaintăm teza de licență, gata, suntem în acea viață misterioasă, zis și "adevărată", matură.
Dar... din ce am trăit, pot spune ferm: Nu.
Adevărata viață de om matur nu are nici o linie de start. Toate aceste "pregătiri" nu au făcut decât să amâne și să întârzie trezirea generației. Viața, ea, adevărata, a început în clipa în care ai deschis ochii, și de atunci ți-ai croit-o așa cum ai vrut, sau așa cum ai reușit. Viața nu începe nicăieri, ea deja aleargă, te prinde din urmă, și te-a și întrecut. Iar tu te uiți ca tâmpitul la tablă și aștepți momentul când vei fi șef.
Nu aștepta nimic. După ce vei termina etapa la care te afli acum, va veni alta, pe nesimțite, și iar vei amâna. Nu există un sfârșit definit al unei trepte, și începutul miraculos al alteia. După ce termini acumulatul cunoștințelor, nu va veni nimic, nici post de muncă în fruntea unei firme, nici oportunități, nici pespective, pentru că totul trebuie analizat, observat și efectuat din mers și din timp.
Visele de antreprenor de succes cu care ne hrănesc profesorii sunt iluzii. Cel mai probabil, din tot torentul de la marea facultate de Business si Administrare, UNUL va ajunge acel mare anteprenor despre care ne tot bate capul domnul Belostecinic, și spre care trebuie să tindem mereu.
E adevărat, să tindem, dar să nu avem așteptări naive, ca atunci când cele 99% se vor dezamăgi în favoarea norocosului 1%, să nu aibă loc un suicid moral în masă, și să fugim plângând la Italiea, la Spaniea și la Angliea.
Acumulează cunoștințe teoretice, dar și experiență de viață! Și fii gata pentru orice, pentru că viața te ia pe sus, și nimeni nu te vrea bătând la ușă ca martorii lui Iehova, împărțind CV-uri și Masterate. Nu pierde oportunități, și, mai important, nu risca așteptând altele mai bune. Dacă va fi să vină, nu strică să mai faci ceva până atunci, deoarece nu ești legat cu lanțuri de incipit. Nu te feri de nimic, fii precaut și dârz.
Numai propria ta perseverență este constantă în viață.
Restul este relativ și variabil...

Și iar e toamnă...

Nostalgia nu ar putea fi niciodată banală, nu-i așa?
Nu vreau să se instaleze toamna cea tristă și plină de...
Fum. Nu vreau să revăd aleea castanilor goi și strada plină de crăpături. Nu vreau copaci goi și cer gri, oameni îmbrăcați în negru și încălțăminte prăfuită. Nu vreau ploi reci și mărunte, dimineți insuportabile și maxi-taxi-uri pline de oameni grăbiți. Nu vreau să văd Valea Morilor în culori triste și cu plopii plini de ciori. Nu vreau să văd lacul mut și plaja încremenită, alături de mașinăriile uitate și ruginite.
Nu vreau să simt frigul de toamnă, care pătrunde pe nesimțite până în măduva oaselor, și apoi te îngheață.
Nu vreau să simt vântul tăios și nu vreau să-mi stric priciosca de dimineață. Nu vreau să achiziționez haine groase, și nici nu vreau să le simt pe piele. Nu vreau să pornesc căldura, nu vreau să dorm în pijama de iarnă.
Nu vreau să mă trezesc pe întuneric, nu vreau să-mi fie frig la picioare. Nu vreau cappuccino de la Tucano, nu vreau să mai calc în Andy's. Nu vreau să port tocuri, și nici îmbrăcăminte elegantă. Nu vreau maidanezi în curte și nu mai vreau să merg pe jos pe Vasile Lupu, la deal.
Nu vreau noroi pe încălțăminte și fum în păr. Nu vreau piele palidă și buze fade.
Nu vreau miros de frunze umede, nu vreau șoferi bădărani care să mă stropească.
Nu vreau să văd lumea purtând UGGs și nu vreau oferte de toamnă de la IMC Market.

Soare, soare tuturor!

Cicatrici invizibile

Nu-mi pot explica. Nu e de porțelan, nu e de ceramică, nu e de sticlă, nu e din lut...
Am văzut marțea trecută un chip, și de atunci mă bântuie fără ca măcar să mă fi privit...
Nu-mi pot imagina ce nenorocire și-ar fi putut lăsa amprenta atât de grea asupra feței cândva angelice a acestei femei. Era evident că fusese odată frumos; păstra trăsături fine și elegante, stoarse însă de orice expresivitate.
Stătea în primul rând de scaune, la geam, îmbrăcată într-un gri uzat - pulover și pantaloni. Părul ușor grizonant îi era strâns bine, dar fără acuratețe, într-o împletitură ce începea de la frunte și se termina la ceafă, într-un mic coc.
Avea fața ovală și fruntea bine proporționată. Sprâncenele încadrau bine pleoapele obosite, ce clipeau rar și indiferent peste ochii mari, negri și incredibil de triști. Nasul era drept și mic, iar pomeții frumoși reflectau o nuanță gălbuie.
Buzele, palide, la fel ca și restul feței, erau mute...
În ansamblu, chipul absent și îmbătrânit timpuriu denota tristețe... Cât am mers împreună în maxi-taxi, a privit în gol, pe geam, fără a se mișca, rezemată de geam, lipită de spetează.
Nu știu ce i-ar fi putut șterge acestei femei vitalitatea și viața de pe chip. Ceva a lăsat o cicatrice adâncă în sufletul ei... O suferință cu o amprentă atât de grea...
Îmi stă în minte privirea ei pierdută, expresia ei impasibilă.
Este ceva inefabil, care ar putea fi redat exact numai printr-o fotografie regizată, și nu cred că o voi uita curând.

poza lui Levi Eugeniu