Mulțumesc

Există o expresie frazeologică în engleză, pe care nu cred că aș putea-o traduce direct, mă refer la "to take something for granted". Mi-e lene să o explic, google it, sau ai răbdare, poate prinzi vreo idee din ceea ce urmează să scriu.
De multe ori, în viață, uităm să mulțumim sau să fim recunoscători pentru ceea ce avem. Și nu mă refer la chestii grave precum a fi recunoscător că nu te-ai născut în Somalia, sau recunoscător că ai toate membrele mobile, sau că ai acoperiș deasupra capului... E mai greu să fii suficient de modest și moral ca să mulțumești pentru astfel de lucruri. Pentru că noi take-uim these things for granted. Ni se pare că e și normal să avem tot ce avem în starea firească a lucrurilor, pentru că ne-am obișnuit cu situația respectivă, și nu e ușor să conștientizezi cât de bine îți este, chiar și atunci când nimic deosebit nu se întâmplă. E greu să realizezi că ești mai fericit decât o mare parte din populația tării tale chiar și stând plictisit și letargic în fața facebookului. Vreau să zic că faptul că ai posibilitatea aceasta deja înseamnă mult. M-am deplasat de la subiect. Acolo unde începusem să spun că nu mă refer la chestii grave, voiam să continui cu aceasta: vorbesc despre a fi recunoscător, spre exemplu, că nu te doare nimic și că gândești limpede.
Eu mi-am dat seama de aceste lucruri într-un mod foarte simplu, și în repetate rânduri, din nefericire... sau din fericire? Nu e nevoie de o revelație divină, nu e nevoie să călătorești în Africa, nu e nevoie să-ți țină morală părinții sau profesorii, nu e nevoie să fii geniu, în principiu... E destul să suferi de vreo patologie pe neprins de veste, după ce o viață nu ți-ai făcut nici o grijă și nici nu te-ai gândit vreodată că ai putea avea ceva, uneori chiar ignorând măsuri de precauție și gândind neghiob că ție nu ți se poate întâmpla.
Cât despre ultimele două propoziții, nu e chiar cazul meu, însă oricum vorbesc din proprie experiență. E destul să te doară câteva ore un rinichi ca în momentul în care durerea dispare, să-ți pară că ești în Rai.
Colicii renali sunt unele dintre cele mai insuportabule dureri pe care le poate avea corpul uman. Ei radiază întreaga zonă abdominală, suferindul ajungând la un moment în care il doare totul, încontinuu, pulsând și intensificându-se. Printre altele, mai sunt și simptome cum ar fi greața, amețelile, disconfort la puterea a zecea și imposibilitatea de a sta pe loc. Dacă stai nemișcat, e mai rău, parcă te sfâșîie ceva din interior. E greu de redat în cuvinte. Mintea nu mai judecă limpede, devii extrem de nervos, tot ce îți dorești este să te sedeze cineva, numai să nu mai fii în agonie.
Dar când te binecuvântează cineva cu un analgezic cu acțiune rapidă (injectabil, de obicei)... Absența durerii, după un chin de câteva ore, e euforică aproape... Se schimbă instantaneu dispoziția, reapare cheful de viață, nu-ți mai vine a urla de durere, poți sta, în sfârșit, întins, fără să simți nevoia de a te legăna ca un dement. Atunci ești atât de fericit, încât devii paranoic, cu frica de a nu te copleși din nou durerea.
...Si atunci... Mulțumești. Atunci conștinetizezi cât de bine îți era de fapt chiar și când te trezeai la ora șapte să mergi la școală, când te simțeai mizerabil în urma unei despărțiri sau când primeai o veste proastă. Sunt mai mari aceste fericiri enumerate decât să te trezești la amiază cu dorința de a nu te fi trezit deloc în această viață.
Deci, don't take everything for granted, și, măcar din când în când, oprește-te din ce faci și mulțumește că te simți bine și că nu te-ai născut în Africa.
Eu, cu adâncă plecăciune, Mulțumesc.

Smog III

Entuziaștii și optimiștii sunt cei care mișcă lumea. Pesimiștii și așa-zișii realiști nu fac decât să paraziteze moral. În trolic mă gîndeam că ar trebui să scriu despre asta pe blog și speram să nu-mi dispară entuziasmul până ajung acasă. De ce i-am catalogat pe realiști drept așa-ziși? Deoarece nu consider că realismul există cu adevărat în gîndirea unui om. Să începem de la faptul cine se numește astăzi realist. Oamenii pragmatici, de obicei raționali, poate un pic austeri în ceea ce privește plăcerile vieții, reținuți, introvertiți pe alocuri. Dar sunt niște noțiuni prea generale. Așa cum nu putem intra în conștiința unui om, nu putem defini ceea ce înseamnă cu adevărat a fi realist. De ce nu e la fel cu extremele? Deoarece calitățile unui extremist, din punct de vedere emoțional, sunt evidente și ușor de recunoscut. În schimb, categoria de mijloc, echilibrații realiști, sunt ușor de mimat și foarte greu de determinat. Și în plus, ce definește cu adevărat realismul într-o fire? Comportamentul sau felul de a gândi? Or, acestea nu coincid întotdeana.
Relațiile de prietenie sunt uneori atât de complicate... chiar mai dificile decât relațiile de dragoste. Mai ales dacă sunt implicate reprezentantele sexului frumos. Dacă stau să mă gândesc, nu cred că există prietenie adevărată între femei. O fi fiind bărbații mari concurenți.. waaa vânătoare de mamuți, waaaa întrecere de cai, waaaa duel, waaaa război, waaaa fotbal... Dar femeile, ah femeile. Concurența este mult mai aprigă și... densă, dacă îmi premit să schimonosesc un pic mai mult limba. Deoarece se manifestă în lucruri mărunte, care încet-încet te poartă spre clinica de psihiatrie, cu timpul. Se manifestă atât în mod vădit, cât și în mod ascuns, atât direct cât și indirect. Femeile concurează în absolut totul, pierzând din vedere esențialul, deseori. De la felul în care le stau blugii și cât de îngrijită le este manichiura, până la importanța în societate și idealurile în viață. De aceasta îmi vine greu să cred că, în epoca contemporană, două femei ar putea să-și lase deoparte orgoliile întru dăruirea sufletească reciprocă și depină. Dar ca să nu fiu ipocrită de tot, ar mai fi o cauză de ce nu cred în female bestfriends. Nu am trăit pe pielea mea o astfel de experiență, iar cele din jur nu m-au convins suficient. Oare cum o fi să ai un prieten adevărat? Da de ăla, întrdevăr adevărat... Limba română precis n-ar accepta să-mi fie prietenă.
E atât de ușor să-ți exprimi sentimentele în scris. Dar e o adevărată artă să le poți expune în voce. Eu nu posed această capacitate, dintr-o mare nefericire. Cât de mult nu m-aș chinui să scot din mine, mi-e practic imposibil. Dă-mi o foaie, îți spun orice vrei în lumea aceasta, numai nu-mi cere răspunsuri prompte atunci când replica implică sentimente sau gânduri imediate. Dovada cea mai bună este blogul acesta. Niciodată nu am vorbit cu cineva totul ceea ce înșir aici, iar ceea ce scriu azi îmi plutește prin jeleul din craniu de destul timp...
Un mini-scop de-al meu în viață este să înțeleg oamenii proști. Vă dați seama ce ar însemna aceasta? Ar fi o descoperire mai demnă de premiul Nobel decât remediul definitiv pentru gripă sezonieră. Lăsând la o parte cât de inutilă ar fi respectiva dezvăluire, suflețelul meu ar fi nemaipomenit de satisfăcut să înțeleg în ce constă diferențele dintre proști. De ce unul e idiot într-un fel, iar altul în alt fel... Nu ar strica, deoarece tâmpiți sunt doldora pe pământ, iar a înțelege cum funcționează cei doi neuroni ai lor i-ar lumina pe mulți din opozișie și i-ar scuti de nervi inutili. Așa cum un prost aruncă o piatră în lac iar zece înțelepți nu o pot scoate, intenționez să scot bolovanul și să-i sparg tărtăcuța dobitocului care le-a dat de furcă deștepților timp de milenii. N-ar fi fain? Probabil că nu.
Cineva mi-ar zice că mă dau mare și mă cred deșteaptă, așa-i, C.?))
Sinceritatea e ceva rar. Oricât de mult m-aș minți că o posed, nu-mi aparține în totalitate. Chiar nici când e vorba de a fi sincer cu tine însuți. A fi sincer cu tine însuți, apropo, e mare lucru. Chiar dacă, aparent, ar trebui să fie cel mai ușor... De ce? Pe cât de ușor este să te minți și să te scutești de efortul de a fi sincer, pe atât de greu este să-ți recunoști ție însuți ceva anume. E mult mai facil când cineva te forțează a fi onest, decât când te afli în zona ta de confort și brusc trebuie să pici pe asfaltul cu gropi care se numește franchețe. Dar cum te poate forța cineva? Enervându-te, spre exemplu.
Ajunge pe azi? Ajunge!

Surprise, motherfucker!

Nu e suficient a fi inspirat pentru a scrie ceva bun. M-am răsconvins în legătură cu acest fapt pe propria-mi piele. Pentru a scrie constant trebuie antrenament constant, trebuie motivație, trebuie voință. Nu e suficient să aștepți inspirația pentru a scoate trei cuvinte din creierașul tău neted. Pentru a putea scrie mereu și de câte ori ai cheful, trebuie să te forțezi tocmai atunci când n-ai chef, când ți-e lene, când ți-e POHUI, dum dum dum durum du dum dum.. cu căștile pe cap, mergi singurel pe dr- FUCK! Cum ziceam, inspirația este ceva la care trebuie să ajungi prin muncă, și nu găsindu-ți scuze de fiecare dată când vreai să scoți ceva din tine dar nu-ți ajunge concentr-oare Ryan a mai postat ceva nou pe YouTube? Cred că o să-l votez anul acesta pe Marco Mangoni la Eurovision. Sau era Mengoni? Așa cum menționam anterior, nu este ușor să compui ceva atâta timp cât nu faci nimic care să contribuie la aceasta. Deci cheia este să nu aștepți inspirația care s-ar putea să nu mai vină niciodată - fapt resimțit pe propria-mi piele - ci să te chinui să scrii în orice cirsumstanțe, până se formează anumite deprinderi și competențe în formularea răspunsului corespunzător itemului. Trebuie să repet la geografie pentru Bac... În fine, ați înțeles care-i ideea :)

Smog II

Dezgustătoare senzația aceasta măruntă de măcinare... Nu de puține ori am spus, sfânte sunt ignoranța și indiferența. Binecuvântați sunt acei indivizi cărora nu le pasă și nu vor să cunoască. Viața lor este un vis, de la început și până la ultima răsuflare. Dar destulă atenție se acordă proștilor. Cum rămâne cu extrema opusă? Blestemul unei vieți este combinația dintre spirit de observație, curiozitate și luciditate. Și simțire. Neapărat simțire. Cum spune Preda, "Câtă luciditate, atâta suferință". Nu contează atât evenimentul, sentimentul, emoția, momentul, atât cât contează conștientizarea. Conștientizarea, apoi reflecțiile infinite. Oamenii superiori nu sunt afaceriștii de succes, multi-milionarii, Steve Jobs, politicienii sau câștigătorii premiilor Nobel. Oamenii superiori sunt anonimii care reușesc să simtă și să conștientizeze ce se întâmplă în jurul lor, apoi să realizeze cât sunt de neputincioși.
Pe lângă toate ce suntem, mai suntem și fragili. Cum lăsăm un pic garda jos, cum vine taifunul. Frica menține garda sus, pe când încrederea o doboară. Dependența. Dependența de cineva poate fi mai dezastruasă decât sevrajul în cazul heorinei, pentru că e ca și cum ai avea o doză de heroină care vorbește, simte, împărtășește și te însoțește pe alocuri. Ah, și posesivitatea... sfânta posesivitate.
Atâtea elemente distrugătoare. Și cine credeți că sunt unicii care se salvează? Ignoranții și indiferenții. Dacă s-ar vinde indiferență, ignoranță și amnezie dozate, probabil ar fi mult mai căutate decât orice droguri halucinogene. Ajunge...

Placebo?

Aproape un secol în urmă am scris o postare inutilă despre cât de neplăcută e răceala. Păi uite astăzi, la aproape o lună de la acele cuvinte, încă nu m-am însănătoșit pe deplin. Mă gândeam, poate dacă mai scriu o postare în care-mi retrag cuvintele, îmi trece. Ce am de pierdut? #YOLO
Al naibii an, din punctul de vedere al sănătății fizice. Cu cea mintală parcă e tot okay.

Ce să mai fac pentru a atrage niște vizualizări în plus? Ah da, știu. Să scriu despre Carla's Dreams.
Nu îmi place această trupă, sau solist mascat cu grup de anonimi în spate, sau ce-o mai fi.
Nu sunt expert în muzică, nu vreau să critic, dar pur și simplu au ceva ce îmi displace.
Le stă să cânte în limba rusă, recunosc, mai bine decât în română, sau, și mai rău, engleză.
Cel mai recent single al lor, Funeral Face, (căruia i-am dat like, din nou recunosc) sună foarte mult a cântec rusesc, nu pot înțelege de ce. Tonul vocii, ritmul, pronunția... Dacă l-aș fi auzit pentru prima dată de peste un perete, aș fi jurat că e o piesă rusească. Nu sunt xenofobă sau ceva, mă macină de ceva timp gândul acesta și nu găsesc o explicație plauzibilă. A, și nu-mi place stilul rusesc în muzică. Nu mă atacați cu ceva concret, singură nu știu despre ce vorbesc, simt doar că este ceva nedefinit de nu pot înghiți.
Dar în principiu, nu-mi place din același motiv din care nu-mi place aproape tot restul muzicii auzite vreodată. Nu-i pe gustul meu și nu m-a captivat în nici un fel. Bănuiesc că au reușit să transmită publicului vre-un mesaj, pentru că au destui fani la noi și în România. În orice caz, pe mine nu m-au convins. Nici cu Dara, nici cu Inna, nici cu P.O.H.U.I, nici cu piesele în română.
Bravo lor pentru că... ce spuneați? Sunt unicii de la noi care ce... merită ascultați, se fac auziți, sunt cu adevărat buni? Nu cred că undeva în zona Estică a Europei poate exista ceva ce merită ascultat sau ar putea deveni hit ascultat în mai mult de 2-3 țări vecine, și alea din cauza moldovenilor aflați în acele țări.
Cum spunea știrea? La concertele trupei în România majoritatea publicului era constituită de basarabeni.
YOLO!
Răspunde cineva provocării? :)

Iarna interioara

Doare. Întorc capul - doare. Privesc spre dreapta - doare. Respir adânc - doare.
Frigul mă îmbrățișează pe la spate și mă prinde în cătușele sale tremurânde.
Dacă adorm, încep să visez. La un moment dat, subconștientul meu obosește și pune același vis pe repeat.
Mă aflu într-o cutie de sticlă și orice mișcare o sparge în mii de bucăți ascuțite. După care se reface la loc și așteaptă următoarea mișcare.
Pielea palidă și rece s-a înăsprit parcă și mă ține legată.
Valuri înghețate străbat corpul, furnici invizibile mișună peste tot și rămâi cu impresia că nimic nu te poate face să te simți confortabil, poate doar sedarea pe vreo patruzeci și opt de ore...
Picioare de plumb, frunte cimentată...
Nu mai vreau să fiu răcită. :'(

Smog

Oricât de mult nu m-aș forța să înțeleg unele lucruri, îmi este imposibil. Sună firesc. Dar nu e vorba de nimic ieșit din comun, nimic ce mi-ar întrece abilitățile intelectuale, nimic prea complicat... Dimpotrivă, privit dintr-o parte, e o problemă cât se poate de banală, iar dacă cineva mi-ar cere să explic în ce constă, cam... n-aș avea ce explica. Pe măsură ce încerc să desfac și să simplific pentru a ajunge la esența situației, tot ceea ce gândesc și fermentez își pierde din sens, apoi renunț. După ce se sedimentează, o iau de la capăt și iar meditez. Mă lovesc zilnic de intemperii dintre cele mai prostești. Critic până la sânge și mă enervez pe prostia care mă înconjoară, apoi mă opresc asupra propriilor mele fapte. Nu merit oare aceeași soartă? A fi superior, după cum am fost învățată, înseamnă a nu-ți pierde calmul. A fi superior înseamnă a tolera și a ignora, croindu-ți în același timp propria cale. Ca o autostradă suspendată deasupra unui câmp cu pleavă. Mă asociez cu autostrada, dar uneori am momente în care gândesc: nu sunt oare și eu un spic gol și rebel? Apoi mă reconforează gândul că dacă îmi rezerv timp ca să reflectez, sunt nobilă, și, în consecință, revin la starea inițială. Precum sunt fazele lunii, așa oscilează spiritul meu critic în raport cu mine. Luna nouă semnifică fatalitatea. Întuneric deplin, zilele când autocriticismul nu mă lasă să deschid pagina blogger, sau să scriu un comentariu șmecher pe facebook, sau chiar să răspund cuiva sarcastic. Trebuie voință. Dar încotro s-o canalizezi? A munci orbește până îmi ating un scop nu mă caracterizează, consider că atât timp cât inteligență este suficientă, există o altă cale, mai greu de găsit, dar, în principiu, mai ușoară, mai deșteaptă. Work smart, not hard, se spune. Dar cine poate pune pe cântar și decide câtă inteligență este suficientă? Prostie. Un timp am fost preocupată și de acest aspect. Cunosc o mulțime de oameni proști, dar sunt toți diferiți, în felul lor de a fi proști. Care sunt diferențele dintre ei, până astăzi nu sunt sigură că am înțeles, însă am reușit, în schimb, să-mi elaborez o mică clasificare. Există ignoranți, există lipsiți de inteligență, există dezinformați, există dogmatizați. În felul lor, fiecare dintre ei poate fi numit prost, și totuși, problema fiecăruia provine de la ceva diferit. Părinți. Minunate sunt aceste ființe. Mama, chiar în acest moment, îmi spune să-mi fac tema la matematică pentru ca ea să nu se simtă prost în fața profesoarei mele. Așa și mi-a argumentat, pe un ton melancolic și mustrător. Fă-ți tema, nu mă da de rușine. Nu-ți alegi părinții. Pe cât de recunoscătoare sunt uneori pentru că-i am anume pe aceștia, pe atât de mult mă enervează alteori. Sună firesc. Dar problema rezidă în ceva mult mai profund decât banalele certuri între copii și părinți. Pentru că eu, de fapt, nu mă cert cu părinții mei, dar în interior fierb nervi reprimați întru scutirea lor de a avea un copil răzvrătit. Educația pe care mi-au dat-o mai marii mei a fost și este un cuțit cu două tăișuri. Pe de o parte proliferează imaginea cutivată a copilului cuminte, respectuos, cu note bune (mai mult sau mai puțin), cu o inteligență un pic mai mult decât mediocră, iar pe de alta se macină conștiința unei firi reprimate, lipsite de libertate și independență în gândire. Sună grav, iar cineva care mă cunoaște, citind asta, ar spune că mi-am ieșit din minți. Respectivele goluri nu e manifestă direct și activ. Nu mi se interzice nimic în mod autoritar. În schimb, din cauza felului în care am fost crescută, de-a lungul anilor, mi s-a infiltrat o auto-cenzură mai puternică decât orice interdicție sau pedeapsă curentă. Consecința funcționează ca un antivirus. În momentul în care vreau să fac ceva ce necesită autorizație, fără ca măcar să mă fi confruntat cu părerea unuia din mai marii mei, mă blochez singură. Teoretic, îmi interzic singură lucruri la care știu că ar trebui să duc tratative. Nu m-am simțit niciodată suficient de liberă ca să ies pur și simplu la o plimbare în parc, de una singură. Prefer să rămân în casă decât să explic unde plec, de ce anume acum, de ce singură. Nu m-am simțit niciodată suficient de motivată să mă apuc să gătesc. Pe lângă faptul că nu a fost niciodată nevoie, ar trebui, în momentul în care inițiez procesul, să răspund la o serie de întrebări, din nou, gen: de ce vrei să faci asta, de ce acum, de ce în acest mod. Vreau să particip într-un proiect în afara școlii, respectiv: de ce, de ce îți trebuie, care-i sensul, de ce pierzi timpul. Merg să ajut la pregătirile pentru o petrecere: de ce anume tu, de ce nu altcineva, de ce îți trebuie, hai mai bine nu. Am menționat că mama e profesoară în liceul meu? Aceste întrebări, aparent inocente, fiind prezente din fragedă copilărie, când singurele întrebări erau referitoare la necesitatea mea de a ieși afară și a zburda, au format o barieră de-a lungul timpului. Acest presupus cuțit cu două tăișuri mă face uneori să vreau libertate totală și necondiționată, iar alteori mă face să mă simt dependentă până la moarte. Reprim, pentru că a exprima nu are sens. Nu aș fi înțeleasă, și s-ar începe: ce ai? așa te-am crescut? așa ne respecți? așa ești? așa vei fi? A mă răzvrăti pe deplin nu pot. Aș răni, și nu vreau. Manipulare. A dori binele aproapelui este firesc și corect din punct de vedere etico-moral. Uneori, în dorința orbească de a face ceea ce, în opinia ta, este bine, încerci să-l îndrepți pe aproape pe o anumită cale. Una pe care o consideri tu cea mai bună. Rupi din oțel cu dinții și ții discursuri moralizatoare cât de des poți, cu convingerea că ceea ce faci e cel mai bine pentru dânsul, deoarece ai experiență. Amintește-ți însă, cum ai căpătat tu acea experiență. Dacă-ți forțezi suficient de mult neuronii, afli că ai câștigat-o numai din propriile greșeli. A învăța mai apoi pe cineva anticipat ceea ce urmează să trăiască, pentru a nu comite o eroare, este cea mai mare tâmpenie. Neg. Unica salvare, introvertirea. O aglomerare de dualisme în așteptarea răsăritului. Prea mult durează această noapte...

Famous makes me haters

E vorba de echilibru - un echilibru foarte fin între a fi iubit la nebunie și urât de moarte, în ceea ce ține de celebritate.
Celebritățile mainstream, majoritatea mediocre, comerciale, sunt cele mai expuse unui asemenea risc. Din păcate sau din fericire, mulți dintre ei care au atins și apoi au trecut de apogeul carierei lor, își consumă gloria,  apoi își trăiesc restul vieții fiind mai mult urâți decât iubiți.
De ce?
Pentru că, oricât de prost n-ar fi Publicul, el simte, undeva în adânc, mediocritatea din cel excesiv de faimos. Atâta timp cât El este hrănit cu ceva care să-ți distragă atenția de la setea ta pentru bani, Publicul îți permite să exiști în pace și armonie cu restul lumii. Soluția perfectă pentru a menține acest sfânt echilibru ar fi să nu te schimbi niciodată. NEVĂR. Publicul urăște schimbările. Dacă l-ai uimit și l-ai întrăgostit din start, ferească sfântu să-ți modifici cumva formula.
Unde, mai exact, se află acea linie fatală care separă adorarea de ură?
De cele mai multe ori e destul de simplu. Nu forța nota. Asta e tot ce vrea Publicul. El oferă, dar și ia. Dacă îl nemulțumești cumva, ia imediat tot ce ți-a oferit, apoi te calcă în picioare, că nu te mai salvează nici un PR și nici o campanie de caritate.
Deseori, Publicul e egoist. Nu vrea să fii excesiv de celebru. El te va iubi mai mult dacă rămâne loc de un pic de mister, dacă nu te știe chiar tot globul, ci numai jumătate...
Iar dacă nemulțumești cât de puțin spectatorii, they'll immediately be like

FUCK YOU, BITCH!!!

Cele mai bune exemple sunt Gangnam Style si Justin Bieber.
Pe timpurile frumoase când Gangnam Style avea numai 30 de milioane de vizualizări și nu un miliard, videoclipul era privit ca o glumă bună, o melodie lipicioasă și veselă, având ca protagonist un coreean amuzant și original.
O dată ce a devenit viral, s-au înmulțit și hater-ii, și au început a vehicula atacuri la adresa rasei solistului, apoi la calitatea cântecului, apoi la mesajul ascuns inexistent al lui...
S-a întâmplat exact ceea despre ce vorbeam eu anterior. Publicul a luat tot ce a dat. L-a aruncat din modă și l-a clasat la categoria "cine dracu poate crede că așa ceva merită un miliard de vizualizări", când singur (Publicul, măria sa) câteva luni în urmă saliva ascultându-l și parodiindu-l.
Mindfuck sau nu?

P.S. Iar dacă Bieber rămânea pe youtube cu home videos, lumea avea să fie un loc mai bun.

La pas cu turma (part II)

Vezi prima parte AICI.
Să continuăm rant-ul referitor la piața de desfacere a Moldovei. Vorbeam despre alegerea la vestimentație. S-ar putea ca unele fashioniste mai înrăite să mă atace (în gând, că de comentat nu comentează nimeni) cu replici de genul "dacă vrei, dacă cauți (da, ele așa vorbesc), dacă te strădui tare, găsești cu ce să te îmbraci". Aveți dreptate. Dar voința mea nestăvilită de a căuta până la paștele calului articole calitative de îmbrăcăminte nu are nimic cu tonele de marfă proastă adusă din Turcia la prețuri de nimic și vândută la prețuri astronomice moldovenilor proști, mie inclusiv; bla-bla-bla... Să trecem la ceva mai interesant.
A-LI-MEN-TE.
Să începem de la niște firme locale, despre marfa importată vom vorbi în episodul următor, probabil.
Bucuria și Franzeluța. Micii giganți ai pseudo-industriei noaste.
De câte ori am de-a face cu produsele respectivelor companii, starea mea de spirit poate oscila de la extaz la disperare, extazul fiind atunci când am marele noroc să nu îmi stric dinții într-o bucată de sâmbure de prună din bomboanele "Chișinău de seară".
Da, bomboanele de la S.A. Bucuria înseamnă copilărie, nostalgie, o picătură de patriotism, un strop minuscul de mândrie, pentru că nu-s chiar așa rele, la urma urmei... La urma urmei adică ignorând calitatea extrem de proastă a glazurii bomboanelor de ciocolată și fabricarea, literalmente, din resturi, a unora dintre cele mai ieftine scoase la vitrină. De tableta de ciocolată Dr.Stress chiar mi-e rușine, oameni buni. Au reprofilat DOR-ul și l-au făcut și mai prost decât era înainte.
Ca atare, ciocolata trebuie să se topească în gură. Aparent, S.A. Bucuria takes it to a whole new level. Ciocolata lor se topește un pic, apoi au loc o serie de reacții chimice dubioase, după care pasta din gură devine un clei neomogen, uleios și cu textură de plastilină.
Ar mai fi multe de spus, dar e rândul Franzeluței.
Pe lângă faptul că ambalează cam a lehamete uneori produsele, le mai stă în fire să păcălească lumea.
Spre exemplu, distribuirea aceluiași produs, dar în diferite ambalaje, sub diferite mărci. Mai concret vorbind, au ei un fel de pesudo-torturi din vafe. Într-o cutie ambalează patru napolitane deloc crocante glazurate cu ciocolată și nuci.
Alături vin batoanele din seria Zodiac, adică o vafă din aia deloc crocantă, ambalată separat, distribuită ca un produs cu totul diferit.
În principiu, schema e cam așa:
1. Faci o tonă de napolitane proaste
2. Inventezi trei ambalaje diferite (tort, baton de ciocolată, napolitane la kilogram)
3. ???
4. Multivalent profit
Din lene, din criză economică, din deficit... nu se știe din ce motiv, dar nici firmele noastre producătoare de dulciuri nu-și iau treaba în serios, la fel ca majoritatea afacerilor de la noi.

E posibil să continuăm, mai am multe de spus la secțiunea industriei alimentare.

Necotidianul [10]

Vă prezint, în ordine invers-cronologică, o serie de articole pe care nu le pot scrie și stau în drafts cu lunile, cel mai recent fiind de astăzi:

• High on
• LOST - de la genial la ridicol
• În pas cu lumea (part II)
• The fucking horoscope
• Când pici din nori
• Muligambia, in my humble opinion
• Panică
• Dor
• Explicații
• Există oameni
• Un strop de cruzime
• Două bunici
• Vendetta
• Personal, ce altceva?
• Ce nu pot eu
• Amnesia

et cetera.
Le-am notat pe cele mai relevante, imaginându-mi, în același timp, ce grozav ar fi fost să le pot finisa.
Acum, ceva apropo-uri...

• M-am săturat să tot aud de vânătorul de capete Valeriu Zubco și de gonașii lui. Presa trâmbițează de două săptămâni, șefu și-a luat concediu. Mai luați o pauză, oameni buni.
• E perioada mea preferată a iernii. Dacă îmi citești mai des blogul, trebuie să știi cât de mult ador Chișinăul la +10 C după zăpadă și zile întregi cu -11 C. Materialul anti-derapant mă însoțește peste tot și mă face să mă simt în siguranță în orice anturaj. Oriunde nu s-ar afla, pe cizme, pe pantaloni, pe covorul de la ușă, pe parchetul din casă, mă salvează de pericolul de a aluneca pe suprafețe dubioase!
• Îmi plac copiii pentru că nu filtrează ceea ce spun. Ei nu mint, nu menajează, nu sunt falși și nu au intenții ascunse. E amuzant când sunt mici. Simplitatea și inocența lor, totuși, nu-și au locul în viața matură; de aceea, ei cresc și se adaptează treptat la realitate. Sunt însă oameni, care au sărit peste etapa de maturizare, și au crescut predominant fizic și în defavoarea moralului. Atitudinea altor oameni față de astfel de indivizi este diversă... unii îi evită, altora le e milă de ei, iar alții îi consideră ca fiind oameni adevărați, integri și sinceri. Acești inși cu deficiențe nu sînt însă, neapărat tâmpiți... Ci doar niște copii captivi în corpuri mature, care nu-și dau seama că "pur(ul) și simplu(l)" au încetat să existe.

Ребята, давайте жить дружно!...