Constantele vieții

De când îmi permite memoria să-mi amintesc, mi s-a tot spus, evident, după ce se consuma evenimentul și venea dezamăgirea, că ar trebui să... nu am așteptări prea mari, în genere, vobșe, sovsem.
Adică să nu mă entuziasmez prea mult referitor la ceva ce urmează, să nu cred naiv că totul ar putea fi atât de perfect pe cât îmi imaginez. Iar dacă ceva ce s-a petrecut a reieșit mai bine decât ți-ai imaginat, atunci pur și simplu așteptările tale nu au fost suficient de înalte. Totul e relativ. În fine... Introducerea nu are legătură directă cu ceea ce urmează să citești.

Din primul an de grădiniță, pentru a ne convinge să ne sculăm dimineața din puf și să mergem cuminței la mini-instituția de învățământ, ni se spune despre cât e de bine la grădiniță comparativ cu clasa întâi. Cică abia acolo începe viața adevărată, și seriozitatea, și notele, și ghiozdanul, și independența. Și din această cauză, ar trebui să profităm la maxim de anii rămași în grădina copiilor (kindergarten, literlamente).
Cum pășim în viața de școlar, nici că reușim să gustăm din "seriozitatea" noiii trepte, că deja se încep predicțiile referitoare la ADEVĂRATA provocare, și anume - gimnaziul. Deoarece la gimnaziu ai examen, ai adolescență, și nu toți absolvesc pentru a-și continua studiile (pf, sigur)!
După patru ani de greutăți îndurate și table ale înmulțirii învățate, vine marele și dificilul Gimnaziu. Respectiv, realizând că nu e mare scofală și că totul decurge de la sine, din treaptă în treaptă, așteptăm următoarea etapă. Toceala referitoare la sfânta și înalta treaptă a liceului! Etapa maturizării! BAC-ul! Cea mai-cea mai provocare! The end! Fin!
Trecem de examenele de absolvire a gimnaziului, care nu reprezintă absolut, dar ABSOLUT NIMIC, și nu ai nici cea mai minimă importanță, dificultatea lor... neexistând, comparativ cu pregătirea morală intensă pentru presupusul "calvar" ce urmează.
Liceul, Marele Canion, BAC-ul... meh. Toți finisează, mai imaturi ca niciodată, cu BAC-ul dat/nedat... și pornesc spre lumea largă! Adică tot aici, doar că la altă școală, cică mai avansată, care n-o absolvesc chiar toți (pf, sigur)!
Cică... o dată intrat la universitate, pășești în viața matură în adevăratul sens al cuvântului, deoarece acolo totul e diferit de liceu! Acolo toți sunt independenți, maturi, studioși! Tineri și înflăcărați, gata să ia lumea în piept! Mmmm, nu prea. Tot ne este lene să ne trezim (mai!) dimineața, tot ne plângem când avem de făcut referate, tot sperăm să facem niște copiuțe pentru următorul test, tot inventăm scuze pentru temele nefăcute. Suntem aceiași copii care nu voiam să mâncăm terciul de dimineață de la grădiniță, doar că mai mari și mai flămânzi.
Deci unde se află acel ceva indefinit pentru care am fost pregătiți moral, din treaptă în treaptă, și care se numește adevărata viață?
Se presupune că urmează după. După... universitate? Aici suntem hrăniți cu iluzii despre studenți care au învățat pe zece și acum conduc lumea prin alte țări, dar și pe la noi. Suntem motivați cu speranțe referitoare la locuri de muncă bine plătite și posturi înalte. O dată ce înaintăm teza de licență, gata, suntem în acea viață misterioasă, zis și "adevărată", matură.
Dar... din ce am trăit, pot spune ferm: Nu.
Adevărata viață de om matur nu are nici o linie de start. Toate aceste "pregătiri" nu au făcut decât să amâne și să întârzie trezirea generației. Viața, ea, adevărata, a început în clipa în care ai deschis ochii, și de atunci ți-ai croit-o așa cum ai vrut, sau așa cum ai reușit. Viața nu începe nicăieri, ea deja aleargă, te prinde din urmă, și te-a și întrecut. Iar tu te uiți ca tâmpitul la tablă și aștepți momentul când vei fi șef.
Nu aștepta nimic. După ce vei termina etapa la care te afli acum, va veni alta, pe nesimțite, și iar vei amâna. Nu există un sfârșit definit al unei trepte, și începutul miraculos al alteia. După ce termini acumulatul cunoștințelor, nu va veni nimic, nici post de muncă în fruntea unei firme, nici oportunități, nici pespective, pentru că totul trebuie analizat, observat și efectuat din mers și din timp.
Visele de antreprenor de succes cu care ne hrănesc profesorii sunt iluzii. Cel mai probabil, din tot torentul de la marea facultate de Business si Administrare, UNUL va ajunge acel mare anteprenor despre care ne tot bate capul domnul Belostecinic, și spre care trebuie să tindem mereu.
E adevărat, să tindem, dar să nu avem așteptări naive, ca atunci când cele 99% se vor dezamăgi în favoarea norocosului 1%, să nu aibă loc un suicid moral în masă, și să fugim plângând la Italiea, la Spaniea și la Angliea.
Acumulează cunoștințe teoretice, dar și experiență de viață! Și fii gata pentru orice, pentru că viața te ia pe sus, și nimeni nu te vrea bătând la ușă ca martorii lui Iehova, împărțind CV-uri și Masterate. Nu pierde oportunități, și, mai important, nu risca așteptând altele mai bune. Dacă va fi să vină, nu strică să mai faci ceva până atunci, deoarece nu ești legat cu lanțuri de incipit. Nu te feri de nimic, fii precaut și dârz.
Numai propria ta perseverență este constantă în viață.
Restul este relativ și variabil...

Și iar e toamnă...

Nostalgia nu ar putea fi niciodată banală, nu-i așa?
Nu vreau să se instaleze toamna cea tristă și plină de...
Fum. Nu vreau să revăd aleea castanilor goi și strada plină de crăpături. Nu vreau copaci goi și cer gri, oameni îmbrăcați în negru și încălțăminte prăfuită. Nu vreau ploi reci și mărunte, dimineți insuportabile și maxi-taxi-uri pline de oameni grăbiți. Nu vreau să văd Valea Morilor în culori triste și cu plopii plini de ciori. Nu vreau să văd lacul mut și plaja încremenită, alături de mașinăriile uitate și ruginite.
Nu vreau să simt frigul de toamnă, care pătrunde pe nesimțite până în măduva oaselor, și apoi te îngheață.
Nu vreau să simt vântul tăios și nu vreau să-mi stric priciosca de dimineață. Nu vreau să achiziționez haine groase, și nici nu vreau să le simt pe piele. Nu vreau să pornesc căldura, nu vreau să dorm în pijama de iarnă.
Nu vreau să mă trezesc pe întuneric, nu vreau să-mi fie frig la picioare. Nu vreau cappuccino de la Tucano, nu vreau să mai calc în Andy's. Nu vreau să port tocuri, și nici îmbrăcăminte elegantă. Nu vreau maidanezi în curte și nu mai vreau să merg pe jos pe Vasile Lupu, la deal.
Nu vreau noroi pe încălțăminte și fum în păr. Nu vreau piele palidă și buze fade.
Nu vreau miros de frunze umede, nu vreau șoferi bădărani care să mă stropească.
Nu vreau să văd lumea purtând UGGs și nu vreau oferte de toamnă de la IMC Market.

Soare, soare tuturor!

Cicatrici invizibile

Nu-mi pot explica. Nu e de porțelan, nu e de ceramică, nu e de sticlă, nu e din lut...
Am văzut marțea trecută un chip, și de atunci mă bântuie fără ca măcar să mă fi privit...
Nu-mi pot imagina ce nenorocire și-ar fi putut lăsa amprenta atât de grea asupra feței cândva angelice a acestei femei. Era evident că fusese odată frumos; păstra trăsături fine și elegante, stoarse însă de orice expresivitate.
Stătea în primul rând de scaune, la geam, îmbrăcată într-un gri uzat - pulover și pantaloni. Părul ușor grizonant îi era strâns bine, dar fără acuratețe, într-o împletitură ce începea de la frunte și se termina la ceafă, într-un mic coc.
Avea fața ovală și fruntea bine proporționată. Sprâncenele încadrau bine pleoapele obosite, ce clipeau rar și indiferent peste ochii mari, negri și incredibil de triști. Nasul era drept și mic, iar pomeții frumoși reflectau o nuanță gălbuie.
Buzele, palide, la fel ca și restul feței, erau mute...
În ansamblu, chipul absent și îmbătrânit timpuriu denota tristețe... Cât am mers împreună în maxi-taxi, a privit în gol, pe geam, fără a se mișca, rezemată de geam, lipită de spetează.
Nu știu ce i-ar fi putut șterge acestei femei vitalitatea și viața de pe chip. Ceva a lăsat o cicatrice adâncă în sufletul ei... O suferință cu o amprentă atât de grea...
Îmi stă în minte privirea ei pierdută, expresia ei impasibilă.
Este ceva inefabil, care ar putea fi redat exact numai printr-o fotografie regizată, și nu cred că o voi uita curând.

poza lui Levi Eugeniu

Prostituate gratuite

O generație de narcișiști. Self esteem at a whole new level. Ne iubim atât de mult încât nu putem rezista fără un autoportret la sală, unul acasă, unul pe drum, unul la cină, unul înainte de culcare...
Accesibilitatea smartphone-urilor și dependența de rețelele sociale a.k.a attention whoring-ul naște o generație de copile mult prea îndrăgostite de sine.
De ce e muligambia doldora de funduri #instargrămuite?
De ce are loc toată această paradă de fuste scurte de paștele blajinilor?
De ce se uploadează zilnic atâtea milioane de poze personale ale căror protagoniști sunt însăși uploaderii în propriile lor domicilii?
Oare ce gândește o meduză cu facebook, smartphone, acces la internet și cel puțin o oglindă în casă? Probabil că trebuie să-și țină fanii la curent cu toate activitățile ei.
Știu ce mi-ar spune un idiot. "Nu-ți place, nu te uita!" Dar ghici ce, idiotule, nu poți să te prefaci indiferent de toată prostia din jur și nici nu poți s-o ignori civilizat la nesfârșit.
Dar, la urma urmei, altceva mă indignează mai mult decât toată maimuțăreala aceasta a tinerelor flămânde de atenție. Pe cât de frumoase se consideră și pe cât de mult se iubesc, pe atât de puțin se respectă și se valorează.
Pentru că, în momentul în care cei toți 1000 de "prieteni" ai tăi ți-au văzut corpul aproape dezgolit, în intimitatea camerei tale spre exemplu, în oglinda ta, ba și mai mult, în repetate rânduri, atunci creezi impresia că valorezi ...cam nimic. Or, "lucrurile" de valoare nu se expun așa, pur și simplu, la vederea oricărui labagiu. Ploaia de like-uri și share-uri care urmează, plus comentariile gen "ți-aș pune-o, frumoaso :*:*:*" îți pot crea impresia temporară că valorezi ceva. Dar nu. Nu valorezi nimic.
Pseudo-sesiunile foto în care protagonistul(a) extrem de narcisist plătește ca să fie fotografiat, apoi nu face decât să pozeze provocator sau revelator, la fel, nu valorează nimic. Nu reprezintă nici artă, nu are nici o semnificație... E doar o amintire a unei individe mult prea plină de sine.
Or... o femeie care nu se consideră prostituată e mai mult decât un corp armonios și o haină mulată care să-l reveleze... Nu?

Măcar de-ar fi ceva cu adevărat sexy...

Farmacia Familiei, stahp pls!

Să vă spun o istorioară.
Sau este vorba de vreo politică economică de piață inaccesibilă mie, sau suntem prostiți până și de farmacii, la fel ca și de restul biznesurilor de pe ici-colea.
După ce am urmărit o duzină de beauty-tutorials pe youtube (ca orice fată care se respectă), am observat acest produs specific - șampon uscat. Deși auzisem mai demult de el, abia acum am înțeles cam în ce constă. Este vorba de un spray care, aplicat pe păr, ți-l curăță și-l menține proaspăt, mai mult sau mai puțin temporar, însă efectul de moment e garantat, mai ales când te grăbești sau când nu vreai să șamponezi prea des părul cu chimicale. În fine... având în vedere că 90% din produsele din occident sunt inaccesibile sau inexistente în republică, am googlit cam unde l-aș putea găsi, măcar prin România dacă nu la noi.
Am rămas surprinsă să aflu că Farmacia Familiei importă un brand numit K... Klorena? Klorana? Chiar mi-i lene să-mi amintesc, pentru că acest eveniment a avut loc câteva zile în urmă. Acest brand conține și renumitul spray/ șampon uscat. Curioasă, am continuat căutarea. În România îl găsești la ~50 de RON, prețul recomandat fiind de 45.
Acum urmează partea interesantă a istorioarei, pe cât de intrigantă, pe atât de indignantă. Am telefonat la o oarecare filială a Farmaciei Familiei de la Botanica ca să întreb prețul. Farmacista mi-a spus că sticluța costă 144 de lei, și că ar trebui să mă gărbesc dacă o vreau, pentru că e foarte solicitat produsul și că e ultimul. Grozav! Prețul e unul rezonabil. Locuiesc în Buiucani, și am în apropiere o altă filială a respectivei farmacii. Filiala de la Buiucani nu răspundea la telefon, așa că, fără nici o remușcare, am ieșit să procur mult-doritul produs.
Și când cole... micuțul container costă 224 lei în respectiva Farmacie. Mi-e lene să narez dialogul ce a urmat, așa că voi încerca să-l reproduc cât mai exact:
- Așa de scump?
- Mhm.
- Straniu... Am telefonat la o filială de-a Dvs. de la Botanica și acolo mi-au spus un preț mai ieftin.
- Cu mult mai ieftin?
- Un pic... (Intenționat n-am numit prețul inițial)
- Stați să verific în baza de date. (Ei da?) ... - Hm. Nu îl pot găsi... Amuș... Se pare că produsul dat se află în promoție... (Ah, acum îmi spui!) Da... La moment costă 180 de lei. Asta v-au spus acolo?
- Cam așa ceva...
- Păi da, acum avem promoție la linia Klorana (sau Klorena, Kloren, nuș...) Noi luăm de la același depozit, decalajul prea mare nu poate exista, blablabla...
Păi mulțumesc din inimă, domnișoară, că aproape mi-ați luat 50 de lei în plus.
- Nu știți unde aș mai putea găsi acest produs?
- Mnu... nu știu...
Indignată, părăsesc farmacia și decid să încerc și la Orient. Acolo am aflat o informație și mai interesantă.
- Cât costă la voi șamponul ăsta uscat, Klor..blabla? (nu pot reproduce mai exact de atât dialogul)
- La moment nu-l avem, e cam greu de găsit pe aici, însă costă 224 de lei.
- Hm, exact ca la Farmacia Familiei. Nu știți unde l-aș mai putea găsi?
- Poate să fie la filiala noastră de la Telecentru. Dar straniu că atât costă și la Farmacia Familiei...
- De ce?
- Păi ei sunt cei care-l importă direct. Noi îl cumpărăm de la ei la acest preț (224) și cu acesta îl vindem, dar nu știu de ce ei îl dau așa.

Păi 144, 180 sau 224 de lei? Sau la fiecare kilometru se schimbă prețul, chiar și în cadrul aceleiași linii de distribuire?
Nu mai știu ce să mai cred. Or, chiar nu se mai poate de avut încredere în nimeni. Dacă până și farmaciile își umflă prețurile pentru a scoate bani de pe spatele clienților care n-au încotro și sunt nevoiți să cumpere, atunci chiar nu mai știu ce se poate de făcut în țara asta...

Organismele monocelulare atacă!

Celor mai curioși: dedicația este pentru Villy Dilly.

Dragi copii, la lecția de astăzi vom învăța să deosebim indivizii care au sărit câteva etape evolutive și parazitează în societate, trăind însă cu iluzia că sunt forță motrice a lumii.

Vă prezint câteva criterii de analiză a entității aparent inteligente, dar care are, de fapt, creierul redus în dimensiune comparativ cu media globală.
I. Comportament:
Pasiv-agresiv spre agresiv.
Respectivul parameciu e un fel de attention-whore înnăscut. Captarea atenției este pâinea lui cea de toate zilele. Acest homuncul se va agăța cu disperare de orice momeală sau va naște orice idee pentru a crea un mediu ambiant propice polemicii. Adoră când îi reușește să ațâțe un foc, iar dacă are și 1,5 susținători care i-au dat like la status, se întreabă "Oare nu sunt chiar eu Dumnezeu?". Dacă nu ar exista rețelele sociale, probabil le-ar inventa, numai ca să poată posta critice aparent justificate la adresa altora, cu gândul că e trimisul lui Iisus pe pământ. Dar, probabil vă gândiți... de ce aparent justificate? Baza acestor porniri instinctuale o vom afla la următorul punct.
II. Mentalitate:
Fixată cu beton, smoală și super-clei.
Insul acesta este un eșuat prin definiție. Din cauza faptului că mama-natură l-a născut ratat, misiunea lui în viață este să compenseze acest gol prin negarea realității propriului eșec genetic și agățarea de greșelile, defectele, acțiunile și mentalitatea altora. Acest individ nu poate gândi abstract. Mintea lui este atât de șablonată, încât nu-ți va permite niciodată să-i pui la îndoială raționamentul. Dogma lui s-a format încă din adolescență, când a început a descoperi și analiza lumea. Din păcate, această etapă fericită a durat puțin, pentru că, odată ajuns la o anumită vârstă, nu va mai analiza și nici raționa în alte direcții. Niciodată. Se va baza pe ce gândea la 16 ani pentru cel puțin încă 10 ani înainte. Și-a format o opinie strictă referitoare la ce e Bine și ce e Rău în lume, iar această opinie o va băga pe toate orificiile victimelor sale, cu impresia că îi întoarce pe drumul cel bun și că merită câte două premii Nobel pentru fiecare act invaziv de acest gen. Iar când i se va schimba un pic modul de a gândi, acest lucru nu va avea loc din cauză că a conșientizat situația de până acum, ci pentru că interesele devin puțin altele după vârsta de 30 de ani. Și asta în cel mai bun caz.
III. Mod de exprimare:
I are baboon.
Cel mai banal posibil. Nici o urmă de inteligență. Nu zic că ar fi prost, ci doar mediocru. Cu toate pornirile sale nobile de a schimba lumea în bine (Binele presupus de dânsul) și cu tot entuziasmul său, cu convingerile sale idealiste, nu poate purta o discuție elementară, măcar împușcă-te. Ar fi prea mult să ceri să fie calm și să te lase să vorbești, pentru că el încă nu și-a expus destul punctul de vedere. El încă mai are să-ți bage pe gât ideile sale, care treptat se transformă în insulte subtile, până se enervează și trece la insulte directe. Iar dacă cumva mai încerci să negi ceva din ce-a debitat încontinuu de când a început discuția, ferească-te sfântul! El deține adevărul absolut, și dacă contra-ataci ceva, în viziunea sa, devii un disperat care neagă realitatea. Iar în acel moment, va simți că triumfează. Fiind că pentru el, totul este o luptă, în care el este mereu învingător.
IV. Integrare în societate:
Reușită. Deoarece este produsul brut al dânsei. (n.r. - societății)
În afară de cei 1,5 adepți care-i împărtășesc ideile plate, este, în general, iritabil pentru majoritatea oamenilor care gândesc un pic și au ce face cu viața lor. Deși este în mod constant renegat în cadrul unor polemici, un singur like la comentariu îi va da energie pentru încă două pagini de flood. Dacă simte că pierde lupta, încheie prompt situația cu o trăsnaie care să-i dea iluzia ultimului cuvânt. După care se evaporă.

P.S. Un blog nu e obligat să fie nici site de știri, nici portal informațional, nici operă artistică, nici site de entertainment, nimic. Blogul e blog, și basta. Iar fiind că știu foarte bine cât ești de pierdut, poftim și definiția blogului: A Web site on which an individual or group of users record opinions, information, etc. on a regular basis, sau a Web site that contains an online personal journal with reflections, comments, and often hyperlinks provided by the writer. Deci, blogul nu e dator să fie util nimănui în nici un fel, iar eu am dreptul să-mi irosesc inspirația și să-i dau absolut ce formă vreau, indiferent dacă mă citește cineva sau nu, indiferent dacă trăiesc cu iluzia că i-ar păsa cuiva de opiniile mele sau nu. Nu am pretenția să fiu scriitoare și nu fac spam, nu forțez pe nimeni să mă citească. Iar dacă mușchiu meu vrea să scrie numai din plăcere și dorință de exprimare, pentru că altfel nu ar scrie deloc, tu nu ai nici un drept să mă freci cu convingerea că îmi faci cea mai mare favoare din lume și că după discursul tău moralizator voi deveni un Berbard Shaw sau un Shakespeare. Misiunea ta nu e nici pe departe atât de nobilă pe cât o crezi tu a fi, în mare parte din cauză că ești mediocru și nu știi a asculta, dar nici a raționa. Succes în răspândirea din ușă în ușă adevărului absolut.

Mulțumesc

Există o expresie frazeologică în engleză, pe care nu cred că aș putea-o traduce direct, mă refer la "to take something for granted". Mi-e lene să o explic, google it, sau ai răbdare, poate prinzi vreo idee din ceea ce urmează să scriu.
De multe ori, în viață, uităm să mulțumim sau să fim recunoscători pentru ceea ce avem. Și nu mă refer la chestii grave precum a fi recunoscător că nu te-ai născut în Somalia, sau recunoscător că ai toate membrele mobile, sau că ai acoperiș deasupra capului... E mai greu să fii suficient de modest și moral ca să mulțumești pentru astfel de lucruri. Pentru că noi take-uim these things for granted. Ni se pare că e și normal să avem tot ce avem în starea firească a lucrurilor, pentru că ne-am obișnuit cu situația respectivă, și nu e ușor să conștientizezi cât de bine îți este, chiar și atunci când nimic deosebit nu se întâmplă. E greu să realizezi că ești mai fericit decât o mare parte din populația tării tale chiar și stând plictisit și letargic în fața facebookului. Vreau să zic că faptul că ai posibilitatea aceasta deja înseamnă mult. M-am deplasat de la subiect. Acolo unde începusem să spun că nu mă refer la chestii grave, voiam să continui cu aceasta: vorbesc despre a fi recunoscător, spre exemplu, că nu te doare nimic și că gândești limpede.
Eu mi-am dat seama de aceste lucruri într-un mod foarte simplu, și în repetate rânduri, din nefericire... sau din fericire? Nu e nevoie de o revelație divină, nu e nevoie să călătorești în Africa, nu e nevoie să-ți țină morală părinții sau profesorii, nu e nevoie să fii geniu, în principiu... E destul să suferi de vreo patologie pe neprins de veste, după ce o viață nu ți-ai făcut nici o grijă și nici nu te-ai gândit vreodată că ai putea avea ceva, uneori chiar ignorând măsuri de precauție și gândind neghiob că ție nu ți se poate întâmpla.
Cât despre ultimele două propoziții, nu e chiar cazul meu, însă oricum vorbesc din proprie experiență. E destul să te doară câteva ore un rinichi ca în momentul în care durerea dispare, să-ți pară că ești în Rai.
Colicii renali sunt unele dintre cele mai insuportabule dureri pe care le poate avea corpul uman. Ei radiază întreaga zonă abdominală, suferindul ajungând la un moment în care il doare totul, încontinuu, pulsând și intensificându-se. Printre altele, mai sunt și simptome cum ar fi greața, amețelile, disconfort la puterea a zecea și imposibilitatea de a sta pe loc. Dacă stai nemișcat, e mai rău, parcă te sfâșîie ceva din interior. E greu de redat în cuvinte. Mintea nu mai judecă limpede, devii extrem de nervos, tot ce îți dorești este să te sedeze cineva, numai să nu mai fii în agonie.
Dar când te binecuvântează cineva cu un analgezic cu acțiune rapidă (injectabil, de obicei)... Absența durerii, după un chin de câteva ore, e euforică aproape... Se schimbă instantaneu dispoziția, reapare cheful de viață, nu-ți mai vine a urla de durere, poți sta, în sfârșit, întins, fără să simți nevoia de a te legăna ca un dement. Atunci ești atât de fericit, încât devii paranoic, cu frica de a nu te copleși din nou durerea.
...Si atunci... Mulțumești. Atunci conștinetizezi cât de bine îți era de fapt chiar și când te trezeai la ora șapte să mergi la școală, când te simțeai mizerabil în urma unei despărțiri sau când primeai o veste proastă. Sunt mai mari aceste fericiri enumerate decât să te trezești la amiază cu dorința de a nu te fi trezit deloc în această viață.
Deci, don't take everything for granted, și, măcar din când în când, oprește-te din ce faci și mulțumește că te simți bine și că nu te-ai născut în Africa.
Eu, cu adâncă plecăciune, Mulțumesc.

Smog III

Entuziaștii și optimiștii sunt cei care mișcă lumea. Pesimiștii și așa-zișii realiști nu fac decât să paraziteze moral. În trolic mă gîndeam că ar trebui să scriu despre asta pe blog și speram să nu-mi dispară entuziasmul până ajung acasă. De ce i-am catalogat pe realiști drept așa-ziși? Deoarece nu consider că realismul există cu adevărat în gîndirea unui om. Să începem de la faptul cine se numește astăzi realist. Oamenii pragmatici, de obicei raționali, poate un pic austeri în ceea ce privește plăcerile vieții, reținuți, introvertiți pe alocuri. Dar sunt niște noțiuni prea generale. Așa cum nu putem intra în conștiința unui om, nu putem defini ceea ce înseamnă cu adevărat a fi realist. De ce nu e la fel cu extremele? Deoarece calitățile unui extremist, din punct de vedere emoțional, sunt evidente și ușor de recunoscut. În schimb, categoria de mijloc, echilibrații realiști, sunt ușor de mimat și foarte greu de determinat. Și în plus, ce definește cu adevărat realismul într-o fire? Comportamentul sau felul de a gândi? Or, acestea nu coincid întotdeana.
Relațiile de prietenie sunt uneori atât de complicate... chiar mai dificile decât relațiile de dragoste. Mai ales dacă sunt implicate reprezentantele sexului frumos. Dacă stau să mă gândesc, nu cred că există prietenie adevărată între femei. O fi fiind bărbații mari concurenți.. waaa vânătoare de mamuți, waaaa întrecere de cai, waaaa duel, waaaa război, waaaa fotbal... Dar femeile, ah femeile. Concurența este mult mai aprigă și... densă, dacă îmi premit să schimonosesc un pic mai mult limba. Deoarece se manifestă în lucruri mărunte, care încet-încet te poartă spre clinica de psihiatrie, cu timpul. Se manifestă atât în mod vădit, cât și în mod ascuns, atât direct cât și indirect. Femeile concurează în absolut totul, pierzând din vedere esențialul, deseori. De la felul în care le stau blugii și cât de îngrijită le este manichiura, până la importanța în societate și idealurile în viață. De aceasta îmi vine greu să cred că, în epoca contemporană, două femei ar putea să-și lase deoparte orgoliile întru dăruirea sufletească reciprocă și depină. Dar ca să nu fiu ipocrită de tot, ar mai fi o cauză de ce nu cred în female bestfriends. Nu am trăit pe pielea mea o astfel de experiență, iar cele din jur nu m-au convins suficient. Oare cum o fi să ai un prieten adevărat? Da de ăla, întrdevăr adevărat... Limba română precis n-ar accepta să-mi fie prietenă.
E atât de ușor să-ți exprimi sentimentele în scris. Dar e o adevărată artă să le poți expune în voce. Eu nu posed această capacitate, dintr-o mare nefericire. Cât de mult nu m-aș chinui să scot din mine, mi-e practic imposibil. Dă-mi o foaie, îți spun orice vrei în lumea aceasta, numai nu-mi cere răspunsuri prompte atunci când replica implică sentimente sau gânduri imediate. Dovada cea mai bună este blogul acesta. Niciodată nu am vorbit cu cineva totul ceea ce înșir aici, iar ceea ce scriu azi îmi plutește prin jeleul din craniu de destul timp...
Un mini-scop de-al meu în viață este să înțeleg oamenii proști. Vă dați seama ce ar însemna aceasta? Ar fi o descoperire mai demnă de premiul Nobel decât remediul definitiv pentru gripă sezonieră. Lăsând la o parte cât de inutilă ar fi respectiva dezvăluire, suflețelul meu ar fi nemaipomenit de satisfăcut să înțeleg în ce constă diferențele dintre proști. De ce unul e idiot într-un fel, iar altul în alt fel... Nu ar strica, deoarece tâmpiți sunt doldora pe pământ, iar a înțelege cum funcționează cei doi neuroni ai lor i-ar lumina pe mulți din opozișie și i-ar scuti de nervi inutili. Așa cum un prost aruncă o piatră în lac iar zece înțelepți nu o pot scoate, intenționez să scot bolovanul și să-i sparg tărtăcuța dobitocului care le-a dat de furcă deștepților timp de milenii. N-ar fi fain? Probabil că nu.
Cineva mi-ar zice că mă dau mare și mă cred deșteaptă, așa-i, C.?))
Sinceritatea e ceva rar. Oricât de mult m-aș minți că o posed, nu-mi aparține în totalitate. Chiar nici când e vorba de a fi sincer cu tine însuți. A fi sincer cu tine însuți, apropo, e mare lucru. Chiar dacă, aparent, ar trebui să fie cel mai ușor... De ce? Pe cât de ușor este să te minți și să te scutești de efortul de a fi sincer, pe atât de greu este să-ți recunoști ție însuți ceva anume. E mult mai facil când cineva te forțează a fi onest, decât când te afli în zona ta de confort și brusc trebuie să pici pe asfaltul cu gropi care se numește franchețe. Dar cum te poate forța cineva? Enervându-te, spre exemplu.
Ajunge pe azi? Ajunge!

Surprise, motherfucker!

Nu e suficient a fi inspirat pentru a scrie ceva bun. M-am răsconvins în legătură cu acest fapt pe propria-mi piele. Pentru a scrie constant trebuie antrenament constant, trebuie motivație, trebuie voință. Nu e suficient să aștepți inspirația pentru a scoate trei cuvinte din creierașul tău neted. Pentru a putea scrie mereu și de câte ori ai cheful, trebuie să te forțezi tocmai atunci când n-ai chef, când ți-e lene, când ți-e POHUI, dum dum dum durum du dum dum.. cu căștile pe cap, mergi singurel pe dr- FUCK! Cum ziceam, inspirația este ceva la care trebuie să ajungi prin muncă, și nu găsindu-ți scuze de fiecare dată când vreai să scoți ceva din tine dar nu-ți ajunge concentr-oare Ryan a mai postat ceva nou pe YouTube? Cred că o să-l votez anul acesta pe Marco Mangoni la Eurovision. Sau era Mengoni? Așa cum menționam anterior, nu este ușor să compui ceva atâta timp cât nu faci nimic care să contribuie la aceasta. Deci cheia este să nu aștepți inspirația care s-ar putea să nu mai vină niciodată - fapt resimțit pe propria-mi piele - ci să te chinui să scrii în orice cirsumstanțe, până se formează anumite deprinderi și competențe în formularea răspunsului corespunzător itemului. Trebuie să repet la geografie pentru Bac... În fine, ați înțeles care-i ideea :)

Smog II

Dezgustătoare senzația aceasta măruntă de măcinare... Nu de puține ori am spus, sfânte sunt ignoranța și indiferența. Binecuvântați sunt acei indivizi cărora nu le pasă și nu vor să cunoască. Viața lor este un vis, de la început și până la ultima răsuflare. Dar destulă atenție se acordă proștilor. Cum rămâne cu extrema opusă? Blestemul unei vieți este combinația dintre spirit de observație, curiozitate și luciditate. Și simțire. Neapărat simțire. Cum spune Preda, "Câtă luciditate, atâta suferință". Nu contează atât evenimentul, sentimentul, emoția, momentul, atât cât contează conștientizarea. Conștientizarea, apoi reflecțiile infinite. Oamenii superiori nu sunt afaceriștii de succes, multi-milionarii, Steve Jobs, politicienii sau câștigătorii premiilor Nobel. Oamenii superiori sunt anonimii care reușesc să simtă și să conștientizeze ce se întâmplă în jurul lor, apoi să realizeze cât sunt de neputincioși.
Pe lângă toate ce suntem, mai suntem și fragili. Cum lăsăm un pic garda jos, cum vine taifunul. Frica menține garda sus, pe când încrederea o doboară. Dependența. Dependența de cineva poate fi mai dezastruasă decât sevrajul în cazul heorinei, pentru că e ca și cum ai avea o doză de heroină care vorbește, simte, împărtășește și te însoțește pe alocuri. Ah, și posesivitatea... sfânta posesivitate.
Atâtea elemente distrugătoare. Și cine credeți că sunt unicii care se salvează? Ignoranții și indiferenții. Dacă s-ar vinde indiferență, ignoranță și amnezie dozate, probabil ar fi mult mai căutate decât orice droguri halucinogene. Ajunge...