C'est la vie

Stăteam întinsă la soare, pe scări, în partea din faţă a casei mari, acolo pe unde, de obicei, nimeni nu prea trece. Astfel nu aveam să fiu deranjată. Era călduţ, dar adia un vânt răcoros, de noiembrie. Îl simţeam bine, că spatele îmi era gol, deoarece mi se ridicase puloverul când am ridicat braţele să le pun sub cap.
Cânta Nouvelle Vague.
Ce chic.
Şi ştiţi ce-ar mai fi fost chic? Să fi avut nişte ţigări elegante (ca să completez decorul şi atmosfera de film alb-negru, fără sunet, fără replici, dar cu o coloană sonoră cu o semnificaţie profundă (pentru mine cel puţin) ..deci cum spuneam, să fi avut nişte ţigări şi să trag elgant din ele... să învălui totul în fum...
...Dar, din păcate, nu fumez. Ar fi fost aşa pitoresc şi exact в точку pentru descrierea mea dramatică...
Aş fi vrut să mai scriu că se auzea foşnet de frunze, care ar fi dat un aer misterios şi elegant (slăbiciune pt eleganţă) întregului decor ...dar în nucul de la colţul casei nu mai era nici o singură frunză, ograda era măturată, iar raţele vecinilor nu mai tăceau. Şi cânta Nouvelle Vague.
Aş mai fi putut minţi că razele soarelui aveau o paloare deosebită şi că cerul senin, de un albastru deschis pur îţi dădea iluzia de spaţiu deschis, infinit ...însă soarele era plaid de tot, ascuns după nişte vată rară, culoarea cerului - stacojie, iar atmosfera - semi-închisă, călduţă, uscată, dar plăcută, elegantă, deoarece cânta Nouvelle Vague...