Simt...
Linişte apăsătoare şi un întuneric care mă înghite... Ceva nu e în ordine... cad... cad.... mă panichez... şi, brusc, mă trezesc. Brusc, dar calm, fără zmunciri.
M-am trezit. Nu simt pic de oboseală, nici confuzie. Ochii sunt larg deschişi, şi în întuneric se desluşeşte dulapul, biroul, plapuma aruncată deoparte. Îau plapuma, mă învelesc, închid ochii şi încerc să mă mint că mi-i somn. Dar nu, sunt perfect lucidă, şi nu îmi este somn.
Mă scol, nu suport să stau culcată, de parcă aş fi în miezul zilei şi aş avea mii de treburi de făcut. Nu vreau să stau locului, dar... ce să fac?
Mă aşez pe marginea patului. Obscuritatea asta mă predispune la meditaţii. Nu e bine când meditez prea mult, că încep s-o iau razna... dar, ce să fac altceva? E ora 3 A.M!
Îmi imaginez... caut subiect de dezbatere pentru creier, poate va obosi şi voi putea dormi normal. Mâine (de fapt deja azi, că e trecut de 12) e marţi, ce naiba! Zi de şcoală...
E soare, e frig, iar zăpada se topeşte cuminte. Lumina călduţă cuprinde fiecare colţişor al camerei, al sufletului, şi-l înmoaie. Linişte, armonie... doar soarele, cerul albăstrui deasupra pământului alb pătat.
Înafara globului de sticlă toţi se pregătesc pentru ceva, toţi aşteaptă ceva.
E acelaşi lucru, pentru care toţi se mişcă sincron, îngânînd ceva în unison, spre împlinirea lui. E ceva firesc, practic rutinar. Din fericire, după asta urmează obligatoriu ceva ce sparge gheaţa. Din păcate, tindem şi pe acest element benefic să-l tranformăm într-o specie nouă de rutină, care vine în contrazicere cu cea precedentă, care creează iluzia unui nou început, unui fapt special, dar, la urma urmei, tot rutină e şi aia.
Uite, deja degenerează în pesimisme! Spuneam eu că încep s-o iau razna dacă meditez prea mult. Mai ales în astfel de condiţii...
Dar, la urma urmei, sunt sărbători! Se reunesc familiile, că revin rudele şi prietenii de LA Italia; se fac salate şi cărnuri, se discută, se râde, se veseleşte! Cei certaţi se împacă! Cei necunoscuţi fac cunoştinţă!
(mda, cât de bine se vede la ce oră gândesc toată treaba asta. aiurea, dar cu toate acestea, simt că gândesc limpede! să fiu iertată în orice caz)
După părerea mea, sărbătorile de iarnă sunt cele mai deosebite. Doar iarna simţi cu adevărat că, da, e sărbătoare, e odihnă, e vacanţă, e armonie în toate! Paştele nu.. deşi şi el e frumos şi special în felul său, Crăciunul şi Anul Nou sunt mai pitoreşti... Stai în casă la călduţ, printre ai tăi, afară viscoleşte, rutierele şi trolicurile nu circulă, lumea n-are încotro decât să stea pe loc.
Nu cum la Paşti, umbli bezmetic printre morminte să dai nu-ştiu-cui nu-ştiu-ce pomană de sufletului nu-ştiu-cărui defunct din partea nu-ştiu-cărei străbunici ce n-a putut veni la cimitir şi acum trebuie tu să dai şi pentru ea, că, deh, pentru ce mai sunt neamurile?
Iar dacă cade (ştiu, ştiu) primăvara devreme, atunci sau te plouă, sau stai şi îngheţi de-ţi vine şi ţie să intri în pământ!
Când mai poţi sta noaptea întreagă petrecând cu motiv întemeiat dacă nu la Anul Nou? Când mai ai ocazia să împodobeşti bradul şi să faci surprize celor dragi fără ca ei să facă feţe-feţe că "ce vdrug? vrei să mă şantajezi? cu ce scop ascuns îmi dai tu asta?", dacă nu de Crăciun?
Iubesc sărbătorile de iarnă, pentru că sunt cu desăvârşire
ceva aparte, pentru copil şi pentru matur, pentru toţi, fiecare percepându-l în felul său, pentru ca, în final, chintesenţa să-i rămână aceeaşi - reuniune, iubire, armonie, familie, fericire...
E soare, e luminos, iar zăpada se topeşte cuminte...
