Smog

Oricât de mult nu m-aș forța să înțeleg unele lucruri, îmi este imposibil. Sună firesc. Dar nu e vorba de nimic ieșit din comun, nimic ce mi-ar întrece abilitățile intelectuale, nimic prea complicat... Dimpotrivă, privit dintr-o parte, e o problemă cât se poate de banală, iar dacă cineva mi-ar cere să explic în ce constă, cam... n-aș avea ce explica. Pe măsură ce încerc să desfac și să simplific pentru a ajunge la esența situației, tot ceea ce gândesc și fermentez își pierde din sens, apoi renunț. După ce se sedimentează, o iau de la capăt și iar meditez. Mă lovesc zilnic de intemperii dintre cele mai prostești. Critic până la sânge și mă enervez pe prostia care mă înconjoară, apoi mă opresc asupra propriilor mele fapte. Nu merit oare aceeași soartă? A fi superior, după cum am fost învățată, înseamnă a nu-ți pierde calmul. A fi superior înseamnă a tolera și a ignora, croindu-ți în același timp propria cale. Ca o autostradă suspendată deasupra unui câmp cu pleavă. Mă asociez cu autostrada, dar uneori am momente în care gândesc: nu sunt oare și eu un spic gol și rebel? Apoi mă reconforează gândul că dacă îmi rezerv timp ca să reflectez, sunt nobilă, și, în consecință, revin la starea inițială. Precum sunt fazele lunii, așa oscilează spiritul meu critic în raport cu mine. Luna nouă semnifică fatalitatea. Întuneric deplin, zilele când autocriticismul nu mă lasă să deschid pagina blogger, sau să scriu un comentariu șmecher pe facebook, sau chiar să răspund cuiva sarcastic. Trebuie voință. Dar încotro s-o canalizezi? A munci orbește până îmi ating un scop nu mă caracterizează, consider că atât timp cât inteligență este suficientă, există o altă cale, mai greu de găsit, dar, în principiu, mai ușoară, mai deșteaptă. Work smart, not hard, se spune. Dar cine poate pune pe cântar și decide câtă inteligență este suficientă? Prostie. Un timp am fost preocupată și de acest aspect. Cunosc o mulțime de oameni proști, dar sunt toți diferiți, în felul lor de a fi proști. Care sunt diferențele dintre ei, până astăzi nu sunt sigură că am înțeles, însă am reușit, în schimb, să-mi elaborez o mică clasificare. Există ignoranți, există lipsiți de inteligență, există dezinformați, există dogmatizați. În felul lor, fiecare dintre ei poate fi numit prost, și totuși, problema fiecăruia provine de la ceva diferit. Părinți. Minunate sunt aceste ființe. Mama, chiar în acest moment, îmi spune să-mi fac tema la matematică pentru ca ea să nu se simtă prost în fața profesoarei mele. Așa și mi-a argumentat, pe un ton melancolic și mustrător. Fă-ți tema, nu mă da de rușine. Nu-ți alegi părinții. Pe cât de recunoscătoare sunt uneori pentru că-i am anume pe aceștia, pe atât de mult mă enervează alteori. Sună firesc. Dar problema rezidă în ceva mult mai profund decât banalele certuri între copii și părinți. Pentru că eu, de fapt, nu mă cert cu părinții mei, dar în interior fierb nervi reprimați întru scutirea lor de a avea un copil răzvrătit. Educația pe care mi-au dat-o mai marii mei a fost și este un cuțit cu două tăișuri. Pe de o parte proliferează imaginea cutivată a copilului cuminte, respectuos, cu note bune (mai mult sau mai puțin), cu o inteligență un pic mai mult decât mediocră, iar pe de alta se macină conștiința unei firi reprimate, lipsite de libertate și independență în gândire. Sună grav, iar cineva care mă cunoaște, citind asta, ar spune că mi-am ieșit din minți. Respectivele goluri nu e manifestă direct și activ. Nu mi se interzice nimic în mod autoritar. În schimb, din cauza felului în care am fost crescută, de-a lungul anilor, mi s-a infiltrat o auto-cenzură mai puternică decât orice interdicție sau pedeapsă curentă. Consecința funcționează ca un antivirus. În momentul în care vreau să fac ceva ce necesită autorizație, fără ca măcar să mă fi confruntat cu părerea unuia din mai marii mei, mă blochez singură. Teoretic, îmi interzic singură lucruri la care știu că ar trebui să duc tratative. Nu m-am simțit niciodată suficient de liberă ca să ies pur și simplu la o plimbare în parc, de una singură. Prefer să rămân în casă decât să explic unde plec, de ce anume acum, de ce singură. Nu m-am simțit niciodată suficient de motivată să mă apuc să gătesc. Pe lângă faptul că nu a fost niciodată nevoie, ar trebui, în momentul în care inițiez procesul, să răspund la o serie de întrebări, din nou, gen: de ce vrei să faci asta, de ce acum, de ce în acest mod. Vreau să particip într-un proiect în afara școlii, respectiv: de ce, de ce îți trebuie, care-i sensul, de ce pierzi timpul. Merg să ajut la pregătirile pentru o petrecere: de ce anume tu, de ce nu altcineva, de ce îți trebuie, hai mai bine nu. Am menționat că mama e profesoară în liceul meu? Aceste întrebări, aparent inocente, fiind prezente din fragedă copilărie, când singurele întrebări erau referitoare la necesitatea mea de a ieși afară și a zburda, au format o barieră de-a lungul timpului. Acest presupus cuțit cu două tăișuri mă face uneori să vreau libertate totală și necondiționată, iar alteori mă face să mă simt dependentă până la moarte. Reprim, pentru că a exprima nu are sens. Nu aș fi înțeleasă, și s-ar începe: ce ai? așa te-am crescut? așa ne respecți? așa ești? așa vei fi? A mă răzvrăti pe deplin nu pot. Aș răni, și nu vreau. Manipulare. A dori binele aproapelui este firesc și corect din punct de vedere etico-moral. Uneori, în dorința orbească de a face ceea ce, în opinia ta, este bine, încerci să-l îndrepți pe aproape pe o anumită cale. Una pe care o consideri tu cea mai bună. Rupi din oțel cu dinții și ții discursuri moralizatoare cât de des poți, cu convingerea că ceea ce faci e cel mai bine pentru dânsul, deoarece ai experiență. Amintește-ți însă, cum ai căpătat tu acea experiență. Dacă-ți forțezi suficient de mult neuronii, afli că ai câștigat-o numai din propriile greșeli. A învăța mai apoi pe cineva anticipat ceea ce urmează să trăiască, pentru a nu comite o eroare, este cea mai mare tâmpenie. Neg. Unica salvare, introvertirea. O aglomerare de dualisme în așteptarea răsăritului. Prea mult durează această noapte...

Famous makes me haters

E vorba de echilibru - un echilibru foarte fin între a fi iubit la nebunie și urât de moarte, în ceea ce ține de celebritate.
Celebritățile mainstream, majoritatea mediocre, comerciale, sunt cele mai expuse unui asemenea risc. Din păcate sau din fericire, mulți dintre ei care au atins și apoi au trecut de apogeul carierei lor, își consumă gloria,  apoi își trăiesc restul vieții fiind mai mult urâți decât iubiți.
De ce?
Pentru că, oricât de prost n-ar fi Publicul, el simte, undeva în adânc, mediocritatea din cel excesiv de faimos. Atâta timp cât El este hrănit cu ceva care să-ți distragă atenția de la setea ta pentru bani, Publicul îți permite să exiști în pace și armonie cu restul lumii. Soluția perfectă pentru a menține acest sfânt echilibru ar fi să nu te schimbi niciodată. NEVĂR. Publicul urăște schimbările. Dacă l-ai uimit și l-ai întrăgostit din start, ferească sfântu să-ți modifici cumva formula.
Unde, mai exact, se află acea linie fatală care separă adorarea de ură?
De cele mai multe ori e destul de simplu. Nu forța nota. Asta e tot ce vrea Publicul. El oferă, dar și ia. Dacă îl nemulțumești cumva, ia imediat tot ce ți-a oferit, apoi te calcă în picioare, că nu te mai salvează nici un PR și nici o campanie de caritate.
Deseori, Publicul e egoist. Nu vrea să fii excesiv de celebru. El te va iubi mai mult dacă rămâne loc de un pic de mister, dacă nu te știe chiar tot globul, ci numai jumătate...
Iar dacă nemulțumești cât de puțin spectatorii, they'll immediately be like

FUCK YOU, BITCH!!!

Cele mai bune exemple sunt Gangnam Style si Justin Bieber.
Pe timpurile frumoase când Gangnam Style avea numai 30 de milioane de vizualizări și nu un miliard, videoclipul era privit ca o glumă bună, o melodie lipicioasă și veselă, având ca protagonist un coreean amuzant și original.
O dată ce a devenit viral, s-au înmulțit și hater-ii, și au început a vehicula atacuri la adresa rasei solistului, apoi la calitatea cântecului, apoi la mesajul ascuns inexistent al lui...
S-a întâmplat exact ceea despre ce vorbeam eu anterior. Publicul a luat tot ce a dat. L-a aruncat din modă și l-a clasat la categoria "cine dracu poate crede că așa ceva merită un miliard de vizualizări", când singur (Publicul, măria sa) câteva luni în urmă saliva ascultându-l și parodiindu-l.
Mindfuck sau nu?

P.S. Iar dacă Bieber rămânea pe youtube cu home videos, lumea avea să fie un loc mai bun.

La pas cu turma (part II)

Vezi prima parte AICI.
Să continuăm rant-ul referitor la piața de desfacere a Moldovei. Vorbeam despre alegerea la vestimentație. S-ar putea ca unele fashioniste mai înrăite să mă atace (în gând, că de comentat nu comentează nimeni) cu replici de genul "dacă vrei, dacă cauți (da, ele așa vorbesc), dacă te strădui tare, găsești cu ce să te îmbraci". Aveți dreptate. Dar voința mea nestăvilită de a căuta până la paștele calului articole calitative de îmbrăcăminte nu are nimic cu tonele de marfă proastă adusă din Turcia la prețuri de nimic și vândută la prețuri astronomice moldovenilor proști, mie inclusiv; bla-bla-bla... Să trecem la ceva mai interesant.
A-LI-MEN-TE.
Să începem de la niște firme locale, despre marfa importată vom vorbi în episodul următor, probabil.
Bucuria și Franzeluța. Micii giganți ai pseudo-industriei noaste.
De câte ori am de-a face cu produsele respectivelor companii, starea mea de spirit poate oscila de la extaz la disperare, extazul fiind atunci când am marele noroc să nu îmi stric dinții într-o bucată de sâmbure de prună din bomboanele "Chișinău de seară".
Da, bomboanele de la S.A. Bucuria înseamnă copilărie, nostalgie, o picătură de patriotism, un strop minuscul de mândrie, pentru că nu-s chiar așa rele, la urma urmei... La urma urmei adică ignorând calitatea extrem de proastă a glazurii bomboanelor de ciocolată și fabricarea, literalmente, din resturi, a unora dintre cele mai ieftine scoase la vitrină. De tableta de ciocolată Dr.Stress chiar mi-e rușine, oameni buni. Au reprofilat DOR-ul și l-au făcut și mai prost decât era înainte.
Ca atare, ciocolata trebuie să se topească în gură. Aparent, S.A. Bucuria takes it to a whole new level. Ciocolata lor se topește un pic, apoi au loc o serie de reacții chimice dubioase, după care pasta din gură devine un clei neomogen, uleios și cu textură de plastilină.
Ar mai fi multe de spus, dar e rândul Franzeluței.
Pe lângă faptul că ambalează cam a lehamete uneori produsele, le mai stă în fire să păcălească lumea.
Spre exemplu, distribuirea aceluiași produs, dar în diferite ambalaje, sub diferite mărci. Mai concret vorbind, au ei un fel de pesudo-torturi din vafe. Într-o cutie ambalează patru napolitane deloc crocante glazurate cu ciocolată și nuci.
Alături vin batoanele din seria Zodiac, adică o vafă din aia deloc crocantă, ambalată separat, distribuită ca un produs cu totul diferit.
În principiu, schema e cam așa:
1. Faci o tonă de napolitane proaste
2. Inventezi trei ambalaje diferite (tort, baton de ciocolată, napolitane la kilogram)
3. ???
4. Multivalent profit
Din lene, din criză economică, din deficit... nu se știe din ce motiv, dar nici firmele noastre producătoare de dulciuri nu-și iau treaba în serios, la fel ca majoritatea afacerilor de la noi.

E posibil să continuăm, mai am multe de spus la secțiunea industriei alimentare.

Necotidianul [10]

Vă prezint, în ordine invers-cronologică, o serie de articole pe care nu le pot scrie și stau în drafts cu lunile, cel mai recent fiind de astăzi:

• High on
• LOST - de la genial la ridicol
• În pas cu lumea (part II)
• The fucking horoscope
• Când pici din nori
• Muligambia, in my humble opinion
• Panică
• Dor
• Explicații
• Există oameni
• Un strop de cruzime
• Două bunici
• Vendetta
• Personal, ce altceva?
• Ce nu pot eu
• Amnesia

et cetera.
Le-am notat pe cele mai relevante, imaginându-mi, în același timp, ce grozav ar fi fost să le pot finisa.
Acum, ceva apropo-uri...

• M-am săturat să tot aud de vânătorul de capete Valeriu Zubco și de gonașii lui. Presa trâmbițează de două săptămâni, șefu și-a luat concediu. Mai luați o pauză, oameni buni.
• E perioada mea preferată a iernii. Dacă îmi citești mai des blogul, trebuie să știi cât de mult ador Chișinăul la +10 C după zăpadă și zile întregi cu -11 C. Materialul anti-derapant mă însoțește peste tot și mă face să mă simt în siguranță în orice anturaj. Oriunde nu s-ar afla, pe cizme, pe pantaloni, pe covorul de la ușă, pe parchetul din casă, mă salvează de pericolul de a aluneca pe suprafețe dubioase!
• Îmi plac copiii pentru că nu filtrează ceea ce spun. Ei nu mint, nu menajează, nu sunt falși și nu au intenții ascunse. E amuzant când sunt mici. Simplitatea și inocența lor, totuși, nu-și au locul în viața matură; de aceea, ei cresc și se adaptează treptat la realitate. Sunt însă oameni, care au sărit peste etapa de maturizare, și au crescut predominant fizic și în defavoarea moralului. Atitudinea altor oameni față de astfel de indivizi este diversă... unii îi evită, altora le e milă de ei, iar alții îi consideră ca fiind oameni adevărați, integri și sinceri. Acești inși cu deficiențe nu sînt însă, neapărat tâmpiți... Ci doar niște copii captivi în corpuri mature, care nu-și dau seama că "pur(ul) și simplu(l)" au încetat să existe.

Ребята, давайте жить дружно!...

În pas cu lumea (part I)

Haideți să vorbim despre Moldova. Cred că nu există blogger în țara asta să nu se fi plâns cel puțin o dată de meleagul său natal. Inclusiv eu, în repetate rânduri.
Dar vouă vă place. Atât să citiți, cât și să trâmbițați despre cât de rău e aici (în țară). Așa că n-ar trebui să avem probleme la acest subiect, dragi cititori.

Astăzi vreau să-mi notez niște observații făcute în timpul unui studiu îndelungat, inventat, de-al meu.
E posibil să fie complet subiective și nefondate, așa că nu scoateți spume în caz că ceea ce voi spune nu coincide cu imensul dumneavoastră bagaj de cunoștințe referitoare la ceea ce voi spune.
Lăsând la o parte imaginea Moldovei în lume, vreau să vorbim despre imaginea tării în ochii propriilor ei cetățeni.
Să începem de la ceva ce mă preocupă de mult timp. În caz că nu ești pe jumătate cretin, trebuie să fi observat vestimentația deosebită a fiecărui civil al acestui oraș, cel puțin, dacă nu al întregului stat. Lăsând la o parte lipsa de gust, punem accent pe faptul că toți se îmbracă la fel, cam... Dar aceasta nu este o noutate. Mulți străini care au trecut pe la noi, ar fi de aceeași părere. Inclusiv "spuma" Chișinăului, tineretul nostru, cel care umple localurile noastre cele mai luxoase, o dată ce va fi ieșit ceva nou în modă, vor cădea și ei în ispita acelorași produse, rămânând la nivelul indivizilor-victime descriși mai sus.
Moldoveanul nu are educat elementarul simț estetic, se știe. De modă sau stil nici nu mai zic, că aș cere prea mult deja. Și pot să vă spun sigur că acest simț estetic nici nu o să-și arate fața în următorul secol. De ce?
Există anumiți factori care blochează și stopează ireversibil acest proces oarecum... natural, având în vedere că nu am fost chiar barbari pe parcursul istoriei. Nu știu cine deține monopolul pe importul de vestimentație și încălțăminte la noi, dar piața noastră, în sensul acesta, este, eufemistic spus, monocromă. Gemeni, Elat, Jumbo, Sun City, Piața Centrală, buticuri random cu haine, oriunde nu ai merge, vei găsi exact aceleași articole de îmbrăcăminte, și, dacă ești norocos, nu prea mari devieri de prețuri.
Eu, fiind genul de persoană care își alege o haină în timp de câteva luni, am avut suficiente ore la dispoziție să explorez cam toată marfa pusă la dispoziție consumatorilor într-un anumit sezon. Urmează eșecul irevocabil, adică, nu-mi procur nimic până la urmă, în schimb, mergând pe stradă, mă delectez privind la persoane îmbrăcate în haine pe care le cunosc la perfecție și le-am văzut sau chiar măsurat în repetate rânduri, de-a lungul călătoriilor mele în jungla tricotajelor turcești.

După cum observați, încep să intru în detalii... așa că voi continua data viitoare, în caz că această postare va intriga vre-un pic și voi crede că merită să mai bat câmpii pe această temă.

Aniversare

A fost o dată ca niciodată un blog... care astăzi e mai mult o epavă.
Încep anul cu o postare cât de poate de pesimistă.
La mulți ani, blogșor.
Îmi cer scuze că te ignor și că revin la tine prea rar.
Te-am conceput într-un an în care mi-a fost greu și aveam nevoie să mă plâng cuiva. Aveam nevoie de un interlocutor, chiar și imaginar. Prin intermediul tău, am cunoscut mulți oameni, și mulți oameni m-au cunoscut pe mine.
Pic în clișee din ce în ce mai des, de aceea mă strădui din răsputeri să-ți schimb destinul, dragă blog. Acum, cînd nu mai am nevoie de acest interlocutor imaginar, nu vreau să renunț la tine. Vreau să-mi revină inspirația, să-mi dispară lenea, să scriu!
Să nu transform miorlăiala mea în pseudo-articole numai ca să umplu spațiul și să mă mint în continuare că eu, chipurile, scriu pe blog.
Iartă-mă, blogșor.
Să trăiești!

Trebu'

Trebu de scris, tradițional, Bilanțul Anului, la fel ca anii trecuți, el fiind ultimul articol din an.
Trebu, dar posibil să nu reușesc. Am de făcut și asta, și aia, și cealaltă, și apoi încă ceva.

Anunț și eu, de parcă îi pasă cuiva. :)
Nu beți prea mult și aveți grijă la gheață!
Bilanțul va fi, promit, mai târziu un pic.
La mulți ani!

Moldovenii în lumina reflectoarelor

De câte ori văd la știri vreun moldovean intervievat spontan, mi se face o jale incredibilă. De ce? Moldovenii,  cu atît mai mult luați prin surprindere, nu se descurcă în asemenea situații. Încep bâlbâieli, emoții, jenă...
Or... dacă nu se emoționează, oricum le vine foarte greu să îngâne două propoziții coerente.
Spreeee exemplu:
Avem pe ProTV știrea:
http://m.protv.md/stiri/social/decoreaza-ti-casa-cu-un-brad-in-ghiveci-vezi-cat-costa-si-ce-spun.html#
Pe scurt, cică...
Veaceslav Pintea s-a apucat de afacerea brazilor in ghiveci, acum sase ani. Ii ia de la o pepiniera din nordul tarii si ii planteaza in ghivece. 
Daca anii trecuti, brazii in ghiveci puteau fi luati si in chirie, in acest an, s-a renuntat la idee.

În continuare, domnul Pintea explică de ce s-a renunțat la idee:

"Nu-i posibil fincăăă, clineții sa-.. nu fiecare se atârnă de dee plantă așa cum trebuie ssf să se atârne pentru ca să pot peurmă îî ăă să propun la a doilea an".

Morala?
Atârnați-vă de plante cum se cuvine, vă rog.

Claustrofobie

Mersul prin ceață... Un dualism tentant. Pe cât de liniștitoarea e senzația de orizont apropiat, pe atât de terifiantă e iluzia claustrării.
Mă trezesc din reflectări în mijlocul ceții. Merg. Caut ceva.
Frunzele se râncezesc văzând cu ochii, iar temperatura scade din ce în ce mai mult.
Vântul adie o frică inexplicabilă. Aerul este atât de umed încât mă tem să nu înghețe vaporii și să mă prindă-n capcană.
Între timp, merg prin ceață și caut în continuare. Aștept ceva. Nu știu exact ce.
Pe măsură ce înaintez, frica prinde contur, iar temperatura scade tot mai mult.
Aș putea să mă opresc. Să mă întorc, sau, cel puțin, să nu mai merg spre necunoscut.
Dar nu știu care frică e mai mare, cea de a înainta, sau cea de a da înapoi.
Sunt o prizonieră liberă. Nu sunt încătușată, dar sunt conștientă că am rămas blocată printre frunze putrezite și înconjurată de aer umed.
La orizont apar unele siluete, iar apoi dispar. Umbre se perindă în timp ce ceața se cristalizează.
Mă opresc. Privesc spre linia imaginară a orizontului.
Și ceasul stă în loc...

Obligatiuni morale

Mă forțez de câteva zile să scriu ceva. Dar, ca întotdeauna, după ce scriu titlul și primele patru cuvinte, îmi bag piciorul și închid pagina blogger. Astăzi nu mă dau bătută.
Mă gândesc...
Se știe, momentele nefericite sunt cele care ne fac să prețuim ceea ce avem. Teoretic, și momentele fericite ne-ar putea determina să apreciem ceea ce avem, dacă suntem suficient de conștiincioși. Teoretic... Însă în realitate, niciodată nu se întâmplă așa. Omul, când e fericit, ralizează vag că ceva se întâmplă cu el și că acel ceva îi aduce satisfacție. Ba și mai mult, omul, când e sincer fericit, nu are timp și nici motivație să se gândească la consecințe, la viitor, la trecut, la o posibilă nefericire. Nu are timp să compare situații fericite și mai puțin fericite din viața sa, pentru a-și da seama că acum e mai fericit decât a fost odată. De ce? Pentru că pur și simplu. E firesc. De ce să-ți distrugi micul tău moment de bucurie sublimă cu presupuneri sinistre sau gânduri obscure despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla într-un moment nedefinit din existența ta?
Abia când te lovește în cap nefericirea, atunci începi să gândești. De ce? Păi, și asta e firesc. Creierașul tău caută o salvare, o explicație. Răscolește amintiri, analizează, caută cu radarul greșeala pe care ai comis-o și care ți-a schimbat cursul existenței. Apoi apar regretele, părerile de rău, înjurăturile, dorințele de a întoarce timpul înapoi, ruperile de podoabă capilară, amenințările, răzbunările, vinovați, nevinovați, depresiile, et cetera, et cetera, et cetera.
Pentru ca să eviți căderea din utopie, când te lovește soarta, unica soluție este să nu regreți. Ceea ce ți se poate părea inițial inuman, va surveni cu timpul în mod natural. Tot ce trăiești zi de zi a contribuit la ceea ce ești acum, iar excluderea celui mai mic eveniment te poate schimba pentru totdeauna.
Se știe...