Trebu de scris, tradițional, Bilanțul Anului, la fel ca anii trecuți, el fiind ultimul articol din an.
Trebu, dar posibil să nu reușesc. Am de făcut și asta, și aia, și cealaltă, și apoi încă ceva.
Anunț și eu, de parcă îi pasă cuiva. :)
Nu beți prea mult și aveți grijă la gheață!
Bilanțul va fi, promit, mai târziu un pic.
La mulți ani!
31 December 2012
23 December 2012
Moldovenii în lumina reflectoarelor
De câte ori văd la știri vreun moldovean intervievat spontan, mi se face o jale incredibilă. De ce? Moldovenii, cu atît mai mult luați prin surprindere, nu se descurcă în asemenea situații. Încep bâlbâieli, emoții, jenă...
Or... dacă nu se emoționează, oricum le vine foarte greu să îngâne două propoziții coerente.
Spreeee exemplu:
Avem pe ProTV știrea:
http://m.protv.md/stiri/social/decoreaza-ti-casa-cu-un-brad-in-ghiveci-vezi-cat-costa-si-ce-spun.html#
Pe scurt, cică...
Veaceslav Pintea s-a apucat de afacerea brazilor in ghiveci, acum sase ani. Ii ia de la o pepiniera din nordul tarii si ii planteaza in ghivece.
Daca anii trecuti, brazii in ghiveci puteau fi luati si in chirie, in acest an, s-a renuntat la idee.
În continuare, domnul Pintea explică de ce s-a renunțat la idee:
"Nu-i posibil fincăăă, clineții sa-.. nu fiecare se atârnă de dee plantă așa cum trebuie ssf să se atârne pentru ca să pot peurmă îî ăă să propun la a doilea an".
Morala?
Atârnați-vă de plante cum se cuvine, vă rog.
Or... dacă nu se emoționează, oricum le vine foarte greu să îngâne două propoziții coerente.
Spreeee exemplu:
Avem pe ProTV știrea:
http://m.protv.md/stiri/social/decoreaza-ti-casa-cu-un-brad-in-ghiveci-vezi-cat-costa-si-ce-spun.html#
Pe scurt, cică...
Veaceslav Pintea s-a apucat de afacerea brazilor in ghiveci, acum sase ani. Ii ia de la o pepiniera din nordul tarii si ii planteaza in ghivece.
Daca anii trecuti, brazii in ghiveci puteau fi luati si in chirie, in acest an, s-a renuntat la idee.
În continuare, domnul Pintea explică de ce s-a renunțat la idee:
"Nu-i posibil fincăăă, clineții sa-.. nu fiecare se atârnă de dee plantă așa cum trebuie ssf să se atârne pentru ca să pot peurmă îî ăă să propun la a doilea an".
Morala?
Atârnați-vă de plante cum se cuvine, vă rog.
20 December 2012
Claustrofobie
Mersul prin ceață... Un dualism tentant. Pe cât de liniștitoarea e senzația de orizont apropiat, pe atât de terifiantă e iluzia claustrării.
Mă trezesc din reflectări în mijlocul ceții. Merg. Caut ceva.
Frunzele se râncezesc văzând cu ochii, iar temperatura scade din ce în ce mai mult.
Vântul adie o frică inexplicabilă. Aerul este atât de umed încât mă tem să nu înghețe vaporii și să mă prindă-n capcană.
Între timp, merg prin ceață și caut în continuare. Aștept ceva. Nu știu exact ce.
Pe măsură ce înaintez, frica prinde contur, iar temperatura scade tot mai mult.
Aș putea să mă opresc. Să mă întorc, sau, cel puțin, să nu mai merg spre necunoscut.
Dar nu știu care frică e mai mare, cea de a înainta, sau cea de a da înapoi.
Sunt o prizonieră liberă. Nu sunt încătușată, dar sunt conștientă că am rămas blocată printre frunze putrezite și înconjurată de aer umed.
La orizont apar unele siluete, iar apoi dispar. Umbre se perindă în timp ce ceața se cristalizează.
Mă opresc. Privesc spre linia imaginară a orizontului.
Și ceasul stă în loc...
Mă trezesc din reflectări în mijlocul ceții. Merg. Caut ceva.
Frunzele se râncezesc văzând cu ochii, iar temperatura scade din ce în ce mai mult.
Vântul adie o frică inexplicabilă. Aerul este atât de umed încât mă tem să nu înghețe vaporii și să mă prindă-n capcană.
Între timp, merg prin ceață și caut în continuare. Aștept ceva. Nu știu exact ce.
Pe măsură ce înaintez, frica prinde contur, iar temperatura scade tot mai mult.
Aș putea să mă opresc. Să mă întorc, sau, cel puțin, să nu mai merg spre necunoscut.
Dar nu știu care frică e mai mare, cea de a înainta, sau cea de a da înapoi.
Sunt o prizonieră liberă. Nu sunt încătușată, dar sunt conștientă că am rămas blocată printre frunze putrezite și înconjurată de aer umed.
La orizont apar unele siluete, iar apoi dispar. Umbre se perindă în timp ce ceața se cristalizează.
Mă opresc. Privesc spre linia imaginară a orizontului.
Și ceasul stă în loc...
11 December 2012
Obligatiuni morale
Mă forțez de câteva zile să scriu ceva. Dar, ca întotdeauna, după ce scriu titlul și primele patru cuvinte, îmi bag piciorul și închid pagina blogger. Astăzi nu mă dau bătută.
Mă gândesc...
Se știe, momentele nefericite sunt cele care ne fac să prețuim ceea ce avem. Teoretic, și momentele fericite ne-ar putea determina să apreciem ceea ce avem, dacă suntem suficient de conștiincioși. Teoretic... Însă în realitate, niciodată nu se întâmplă așa. Omul, când e fericit, ralizează vag că ceva se întâmplă cu el și că acel ceva îi aduce satisfacție. Ba și mai mult, omul, când e sincer fericit, nu are timp și nici motivație să se gândească la consecințe, la viitor, la trecut, la o posibilă nefericire. Nu are timp să compare situații fericite și mai puțin fericite din viața sa, pentru a-și da seama că acum e mai fericit decât a fost odată. De ce? Pentru că pur și simplu. E firesc. De ce să-ți distrugi micul tău moment de bucurie sublimă cu presupuneri sinistre sau gânduri obscure despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla într-un moment nedefinit din existența ta?
Abia când te lovește în cap nefericirea, atunci începi să gândești. De ce? Păi, și asta e firesc. Creierașul tău caută o salvare, o explicație. Răscolește amintiri, analizează, caută cu radarul greșeala pe care ai comis-o și care ți-a schimbat cursul existenței. Apoi apar regretele, părerile de rău, înjurăturile, dorințele de a întoarce timpul înapoi, ruperile de podoabă capilară, amenințările, răzbunările, vinovați, nevinovați, depresiile, et cetera, et cetera, et cetera.
Pentru ca să eviți căderea din utopie, când te lovește soarta, unica soluție este să nu regreți. Ceea ce ți se poate părea inițial inuman, va surveni cu timpul în mod natural. Tot ce trăiești zi de zi a contribuit la ceea ce ești acum, iar excluderea celui mai mic eveniment te poate schimba pentru totdeauna.
Se știe...
Mă gândesc...
Se știe, momentele nefericite sunt cele care ne fac să prețuim ceea ce avem. Teoretic, și momentele fericite ne-ar putea determina să apreciem ceea ce avem, dacă suntem suficient de conștiincioși. Teoretic... Însă în realitate, niciodată nu se întâmplă așa. Omul, când e fericit, ralizează vag că ceva se întâmplă cu el și că acel ceva îi aduce satisfacție. Ba și mai mult, omul, când e sincer fericit, nu are timp și nici motivație să se gândească la consecințe, la viitor, la trecut, la o posibilă nefericire. Nu are timp să compare situații fericite și mai puțin fericite din viața sa, pentru a-și da seama că acum e mai fericit decât a fost odată. De ce? Pentru că pur și simplu. E firesc. De ce să-ți distrugi micul tău moment de bucurie sublimă cu presupuneri sinistre sau gânduri obscure despre ceea ce s-ar fi putut întâmpla într-un moment nedefinit din existența ta?
Abia când te lovește în cap nefericirea, atunci începi să gândești. De ce? Păi, și asta e firesc. Creierașul tău caută o salvare, o explicație. Răscolește amintiri, analizează, caută cu radarul greșeala pe care ai comis-o și care ți-a schimbat cursul existenței. Apoi apar regretele, părerile de rău, înjurăturile, dorințele de a întoarce timpul înapoi, ruperile de podoabă capilară, amenințările, răzbunările, vinovați, nevinovați, depresiile, et cetera, et cetera, et cetera.
Pentru ca să eviți căderea din utopie, când te lovește soarta, unica soluție este să nu regreți. Ceea ce ți se poate părea inițial inuman, va surveni cu timpul în mod natural. Tot ce trăiești zi de zi a contribuit la ceea ce ești acum, iar excluderea celui mai mic eveniment te poate schimba pentru totdeauna.
Se știe...
6 December 2012
Flux de gânduri
Ninge.
Ninge-n suflet cu fulgi mari și îndrăgostiți, iar noi ne plimbăm prin viscol ținându-ne strâns de mână.
Aș merge încontinuu. Aș savura la infinit momentele în care te simt aproape, și nu m-aș plictisi niciodată să te privesc în ochi, fără să spun nimic, minute în șir. M-aș întreba mereu la ce te gândești și mi s-ar strânge inima de fiecare dată când ai șopti ceva.
Te strâng de mână. Vreau să fiu sigură că ești aici, cu mine.
Să știți că fericirea arată așa cum vrea fiecare s-o vadă.
Dar cum știi când ai găsit-o?
Pur și simplu vei ști. Nu te vei mai întreba.
Fericirea își semnalează prezența cu un stol de fluturași. Fluturași mari și agitați. Uneori îmi pare că-s rândunele, și nu insecte. Iar când aceste entități, oricare ar fi ele, încep a bate din aripi, se cutremură tot corpul. Eu așa îmi dau seama când fericirea e aproape.
Ninge-n suflet cu fulgi mari și îndrăgostiți, iar noi ne plimbăm prin viscol ținându-ne strâns de mână.
Aș merge încontinuu. Aș savura la infinit momentele în care te simt aproape, și nu m-aș plictisi niciodată să te privesc în ochi, fără să spun nimic, minute în șir. M-aș întreba mereu la ce te gândești și mi s-ar strânge inima de fiecare dată când ai șopti ceva.
Te strâng de mână. Vreau să fiu sigură că ești aici, cu mine.
Să știți că fericirea arată așa cum vrea fiecare s-o vadă.
Dar cum știi când ai găsit-o?
Pur și simplu vei ști. Nu te vei mai întreba.
Fericirea își semnalează prezența cu un stol de fluturași. Fluturași mari și agitați. Uneori îmi pare că-s rândunele, și nu insecte. Iar când aceste entități, oricare ar fi ele, încep a bate din aripi, se cutremură tot corpul. Eu așa îmi dau seama când fericirea e aproape.
Se spune că fericirea este ceva strict spiritual. Dar, fericirea mea este palpabilă și concretă...
Fericirea mea ești tu.
22 November 2012
Se mai întâmplă...
Tocmai mă chinuiam să finisez o postare patetică cu tentă meditativă, despre ceață și despre senzația de claustrofobie, dar mi-am băgat piciorul și am apăsat din nou pe New Post. La moment am 40 de Drafts, toate din ultimele două luni.
Asta e dovada că mă chinui să scriu și nu se naște nimic. Dar eu sunt tot aici. Intru zilnic și-mi ascult propriul playlist și gândesc "blea, ce gusturi afighennîie am eu".
Apropo de muzică și gusturi afighennîie. Nu urâți când creierașul vostru neted care nu memorizează nimic atunci când trebuie, depozitează în schimb, automat, în neuronii voștri un cântec împreună cu o situație? Nu vă faceți că nu înțelegeți, vorbesc despre cazurile când o melodie anumită îți amintește de o perioadă din viața ta sau de un moment.
Înafară de cântecele penibile despre dragoste și suferință, care vă amintesc de fostul care v-a părăsit un secol în urmă, iar de câte ori sună melodia respectivă la radio Șanson, vă apucă nostalgia vremurilor frumoase precum pe bătrânii moldoveni - nostalgia vieții în URSS, există și melodii care se lipesc de creier pur și simplu, incidental.
Drept exemplu poate servi o întâmplare cât se poate de banală din viața mea.
Aveam vreo 12 ani. Priveam MCMtop, dacă mai știe cineva acest canal muzical, care acum nu mai sunt sigură că există... MCMtop era un fel de old-school MTv.
Mâncam biscuiți cu ciocolată "de la iepuraș", de la Bucuria, glazurați cu ciocolată făcută din untură de cățel când... a apărut Robbie Williams cu Rudebox. Nu mi-a plăcut niciodată cântecul acesta, dar, din cine-știe-ce motiv sau dintr-o oarecare manifestare a voinței universale, l-am privit până la sfârșit mâncând biscuiți de ciocolată. Acum, de câte ori văd biscuiți "de la iepuraș", îmi apare fața de drogat fericit a lui Robbie Williams și treningul negru lucios, dansând, în timp ce, pe fundal se aude un bariton: "Rudebox, why u so nasty?".
Creierul e un organ fascinant, nu-i așa? Uneori mă întreb, noi ne controlăm creierul, sau creierul ne controlează pe noi? Noi suntem cei care utilizăm creierul, sau el funcționează pe cont propriu (cu excepția reflexelor primare)?
Subconștientul mi-a jucat festa de foarte multe ori. Am încercat alcoolul ca soluție, dar etanolul nu face decât să-ți paralizeze conștiința primară și să-i dea libertate deplină subconștientului, pentru ca, mai apoi, tu să-ți freci mințile gândind că "treaz nu aș fi făcut niciodată așa ceva".
Așa că, aveți grijă de neuronii voștri și nu întrebuințați alcool. Încercați iarba.
Asta e dovada că mă chinui să scriu și nu se naște nimic. Dar eu sunt tot aici. Intru zilnic și-mi ascult propriul playlist și gândesc "blea, ce gusturi afighennîie am eu".
Apropo de muzică și gusturi afighennîie. Nu urâți când creierașul vostru neted care nu memorizează nimic atunci când trebuie, depozitează în schimb, automat, în neuronii voștri un cântec împreună cu o situație? Nu vă faceți că nu înțelegeți, vorbesc despre cazurile când o melodie anumită îți amintește de o perioadă din viața ta sau de un moment.
Înafară de cântecele penibile despre dragoste și suferință, care vă amintesc de fostul care v-a părăsit un secol în urmă, iar de câte ori sună melodia respectivă la radio Șanson, vă apucă nostalgia vremurilor frumoase precum pe bătrânii moldoveni - nostalgia vieții în URSS, există și melodii care se lipesc de creier pur și simplu, incidental.
Drept exemplu poate servi o întâmplare cât se poate de banală din viața mea.
Aveam vreo 12 ani. Priveam MCMtop, dacă mai știe cineva acest canal muzical, care acum nu mai sunt sigură că există... MCMtop era un fel de old-school MTv.
Mâncam biscuiți cu ciocolată "de la iepuraș", de la Bucuria, glazurați cu ciocolată făcută din untură de cățel când... a apărut Robbie Williams cu Rudebox. Nu mi-a plăcut niciodată cântecul acesta, dar, din cine-știe-ce motiv sau dintr-o oarecare manifestare a voinței universale, l-am privit până la sfârșit mâncând biscuiți de ciocolată. Acum, de câte ori văd biscuiți "de la iepuraș", îmi apare fața de drogat fericit a lui Robbie Williams și treningul negru lucios, dansând, în timp ce, pe fundal se aude un bariton: "Rudebox, why u so nasty?".
Creierul e un organ fascinant, nu-i așa? Uneori mă întreb, noi ne controlăm creierul, sau creierul ne controlează pe noi? Noi suntem cei care utilizăm creierul, sau el funcționează pe cont propriu (cu excepția reflexelor primare)?
Subconștientul mi-a jucat festa de foarte multe ori. Am încercat alcoolul ca soluție, dar etanolul nu face decât să-ți paralizeze conștiința primară și să-i dea libertate deplină subconștientului, pentru ca, mai apoi, tu să-ți freci mințile gândind că "treaz nu aș fi făcut niciodată așa ceva".
Așa că, aveți grijă de neuronii voștri și nu întrebuințați alcool. Încercați iarba.
6 November 2012
Când poţi trece în Chisinău strada?
Răspuns corect: Niciodată.
Pentru că niciodată nu poţi şti după ce colţ stă de veghe vre-un djâp, vre-un marşutnic, vre-un taxi (u nas nikogda netu svobodnâh maşîn) gata-gata să-ţi demonstreze ce viteză poate dezvolta pe drumurile noastre cârpite anual cu pete proaspete de asfalt.
La semafor, vehiculele stau pe trecerea de pietoni, cu botul în limita intersecţiei, şi trebuiesc înconjurate. La trecerea de pietoni fără semafor, dacă e o stradă mai aglomerată, trebuie să aştepţi până se adună lume, pentru că până nu se bagă turma pe carosabil, şoferii nu simt necesitatea de a ceda trecerea.
Ca să elaborez şi să concretizez...
Ideea mi-a venit azi dimineaţă, în timp ce aşteptam cuminte (timp de cinci minute) la semafor, să-mi ajungă şi mie rândul să păşesc pe carosabil.
În zona mea există o singură intersecţie. Restul sunt la cel puţin jumătate de kilometru depărtare. Intersecţia mea, formată de Constituţiei şi Vasile Lupu, e în formă de T.
Pentru ca să fiu înţeleasă, am ilustrat situaţia în Paint.
Strada orizontală e Vasile Lupu, iar cea verticală e Constituţiei.
Acum, să vă explic. X-ul marchează poziţia mea. Pentru mine e verde, la fel şi pentru maşinile ce vin din sensul vertical. Săgeţile negre ilustrează circulaţia autovehiculelor în momentul în care pentru mine era verde. Săgeţile verzi de deasupra semafoarelor ilustrează PLĂCUŢELE INSTALATE DE DORIN CHIRTOACĂ, CE PERMIT CIRCULAŢIA LA DREAPTA ÎN PERMANENŢĂ, INDIFERENT DE CULOAREA SEMAFORULUI.
Înainte să existe aceste plăcuţe, dacă aceştia care vin de pe verticală cedau, nu era nici o problemă, deoarece cei ce veneau pe orizontal erau opriţi toţi.
Acum, dacă aceşti de pe vertical cedează, ajungi în mijlocul drumului şi mai departe nu ai ce face. Deoarece aceştia de pe orizontal care fac la dreapta, la care e roşu, dar care au plăcuţa cu săgeată verde, NU CEDEAZĂ. În nici o circumstanţă. Niciodată. Sub nici un pretext.
Traficul e destul de intens anume în poziţia desenată de mine, deoarece, pe orizontală, după acest punct de intersecţie, Vasile Lupu nu e atît de mult circulată.
Iată de ce în Chişinău nu poţi trece niciodată strada. Stau zilnic şi îmi aştept norocul, în speranţa că se va îndura de mine vre-un şofer mai puţin grăbit.
În orele de vârf e periculos să te aventurezi pe carosabil, iar acesta nu e unicul caz.
P. S. Şoferii moldoveni sunt periculoşi, se ştie, dar sunt şi foarte abili. Se descurcă fără semne de circulaţie, fără marcaje, fără indicatoare, fără ...drumuri. Respekt şoferilor noştri.
P. P. S. Apreciaţi talentul meu de ilustrator grafic.
Pentru că niciodată nu poţi şti după ce colţ stă de veghe vre-un djâp, vre-un marşutnic, vre-un taxi (u nas nikogda netu svobodnâh maşîn) gata-gata să-ţi demonstreze ce viteză poate dezvolta pe drumurile noastre cârpite anual cu pete proaspete de asfalt.
La semafor, vehiculele stau pe trecerea de pietoni, cu botul în limita intersecţiei, şi trebuiesc înconjurate. La trecerea de pietoni fără semafor, dacă e o stradă mai aglomerată, trebuie să aştepţi până se adună lume, pentru că până nu se bagă turma pe carosabil, şoferii nu simt necesitatea de a ceda trecerea.
Ca să elaborez şi să concretizez...
Ideea mi-a venit azi dimineaţă, în timp ce aşteptam cuminte (timp de cinci minute) la semafor, să-mi ajungă şi mie rândul să păşesc pe carosabil.
În zona mea există o singură intersecţie. Restul sunt la cel puţin jumătate de kilometru depărtare. Intersecţia mea, formată de Constituţiei şi Vasile Lupu, e în formă de T.
Pentru ca să fiu înţeleasă, am ilustrat situaţia în Paint.
Strada orizontală e Vasile Lupu, iar cea verticală e Constituţiei.
Înainte să existe aceste plăcuţe, dacă aceştia care vin de pe verticală cedau, nu era nici o problemă, deoarece cei ce veneau pe orizontal erau opriţi toţi.
Acum, dacă aceşti de pe vertical cedează, ajungi în mijlocul drumului şi mai departe nu ai ce face. Deoarece aceştia de pe orizontal care fac la dreapta, la care e roşu, dar care au plăcuţa cu săgeată verde, NU CEDEAZĂ. În nici o circumstanţă. Niciodată. Sub nici un pretext.
Traficul e destul de intens anume în poziţia desenată de mine, deoarece, pe orizontală, după acest punct de intersecţie, Vasile Lupu nu e atît de mult circulată.
Iată de ce în Chişinău nu poţi trece niciodată strada. Stau zilnic şi îmi aştept norocul, în speranţa că se va îndura de mine vre-un şofer mai puţin grăbit.
În orele de vârf e periculos să te aventurezi pe carosabil, iar acesta nu e unicul caz.
P. S. Şoferii moldoveni sunt periculoşi, se ştie, dar sunt şi foarte abili. Se descurcă fără semne de circulaţie, fără marcaje, fără indicatoare, fără ...drumuri. Respekt şoferilor noştri.
P. P. S. Apreciaţi talentul meu de ilustrator grafic.
27 October 2012
Un extrasens, doi extrasensi
Profesoara mea de limbă română mă tot învață să nu scriu ce-mi vine din prima. Insistă să analizez și răstră-analizez un text scris de mine și cu cât mai mult îl gândesc, cu atât e mai bine.
Blogul meu, pe de altă parte, mă învață și îmi dovedește zilnic exact contrariul.
Din când în când, apar și articole "gândite" la mine pe blog. Articole la care am stat câteva zile pentru a le scoate în capăt. Articole mai complicate poate, mai cu sens pentru mine. Articole pe care le-am citit de zeci de ori pentru a fi sigură că nu scap vreo eroare gramaticală sau vreo expresie neclară.
Păi uite exact acele articole sunt cele mai puțin citite. Lumea pur și simplu le ignoră. La început credeam că e o coincidență de subiecte plictisitoare, dar în timp m-am convins că puținele lor vizualizări nu sunt deloc incidentale.
Până și lungimea textului nu are relevanță. Am articole exprompt de sute de caractere citite dintr-o suflare și care se află în topul postărilor și am alte specimene de două ori mai scurte, dar la care am scris câteva zile, având câteva vizualizări jalnice.
Nici subiectul nu are relevanță. Poate să fie cea mai banală temă vreodată, dacă am scris-o în vâltoarea emoțiilor, în câteva minute, va avea comentarii și vizualizări, obligatoriu. Dacă încerc să abordez o temă mai profundă, mai greu de explicat, mai detaliată, care necestiă mai mult timp pentru a fi gândită și redată corect - nimic. Numai câțiva cititori mai fideli o accesează.
Micul meu public simte. Ce simte oare?
Ce-ar fi să-mi spuneți voi?
Blogul meu, pe de altă parte, mă învață și îmi dovedește zilnic exact contrariul.
Din când în când, apar și articole "gândite" la mine pe blog. Articole la care am stat câteva zile pentru a le scoate în capăt. Articole mai complicate poate, mai cu sens pentru mine. Articole pe care le-am citit de zeci de ori pentru a fi sigură că nu scap vreo eroare gramaticală sau vreo expresie neclară.
Păi uite exact acele articole sunt cele mai puțin citite. Lumea pur și simplu le ignoră. La început credeam că e o coincidență de subiecte plictisitoare, dar în timp m-am convins că puținele lor vizualizări nu sunt deloc incidentale.
Până și lungimea textului nu are relevanță. Am articole exprompt de sute de caractere citite dintr-o suflare și care se află în topul postărilor și am alte specimene de două ori mai scurte, dar la care am scris câteva zile, având câteva vizualizări jalnice.
Nici subiectul nu are relevanță. Poate să fie cea mai banală temă vreodată, dacă am scris-o în vâltoarea emoțiilor, în câteva minute, va avea comentarii și vizualizări, obligatoriu. Dacă încerc să abordez o temă mai profundă, mai greu de explicat, mai detaliată, care necestiă mai mult timp pentru a fi gândită și redată corect - nimic. Numai câțiva cititori mai fideli o accesează.
Micul meu public simte. Ce simte oare?
Ce-ar fi să-mi spuneți voi?
20 October 2012
Cliseul cliseelor. Basta!
M-am săturat de strigăte iraționale și de pierderi inutile de nervi.
M-am săturat de discuții fără sens și de senzația că interlocutorul tău este un perete.
Vreau să înțeleg și să mă resemnez cu așa-zisul decalaj / gol intre generații.
Lumea tot insistă că nu trebuie acordată prea multă atenție și încearcă să mă convingă că atunci când voi crește și voi fi părinte, voi înțelege, ba și mai mult (!!!), voi fi la fel.
Aici trag o linie. Nu vreau să fiu așa. Maturizarea în acest proces, da, e inevitabilă și e firească, o înțeleg. De la un timp pierzi pasul modernizării și rămâi la mentalitatea ta formată anterior, asta tot se înțelege. Dar ceea ce nicidecum nu încape în îngusta mea capacitate de a abstractiza este... în tot acest proces de maturizare și formare ca părinte, în ce punct, mult-stimată omenire, dispare rațiunea?
Nu vorbesc la general, pentru a nu ofensa pe nimeni. Vorbesc la concret, despre mai-marii mei.
Cică certurile la această vârstă sunt ceva firesc, iar mai târziu ar trebui să-mi dau seama că mama mea avea dreptate de fiecare dată.
Fie, să presupunem că mama mea are dreptate de fiecare dată când se agață de lucruri minore și începe să strige argumente fără sens. Da, să presupunem că întradevăr sunt de vină că am lăsat o haină pe pat sau că mi-a fost lene să mă târâi până în celălalt capăt al orașului să-mi cumpăr ceva inutil. Dar în momentul în care îi cer în cel mai pașnic mod să nu se enerveze, să mă lase să argumentez poziția mea, de ce nu mă lasă? Oare nu e irațonal și incorect? Experiența îndreptățește reacțiile radicale?
Da, da, știu ce ați zice acum. Toți părinții sunt așa. Uite eu nu aș vrea niciodată să fiu așa. De aceasta, las acest articol ca testament și mărturisire despre cum gândeam la vârsta de 18 ani și cum nu ar trebui să gândesc în calitate de părinte peste mulți ani.
În principiu, articolul acesta este cel mai mare clișeu care ar putea exista vreodată. Dar a trebuit să-l scriu. Este ceea ce simt, și, în ciuda faptului că pare ceva absolut tipic, am vrut să fac această mărturisire. Poate în viitor voi reveni cu detalii care să-mi particularizeze povestea, pentru că, la urma urmei, nu am chiar cei mai tipici părinți.
M-am săturat de discuții fără sens și de senzația că interlocutorul tău este un perete.
Vreau să înțeleg și să mă resemnez cu așa-zisul decalaj / gol intre generații.
Lumea tot insistă că nu trebuie acordată prea multă atenție și încearcă să mă convingă că atunci când voi crește și voi fi părinte, voi înțelege, ba și mai mult (!!!), voi fi la fel.
Aici trag o linie. Nu vreau să fiu așa. Maturizarea în acest proces, da, e inevitabilă și e firească, o înțeleg. De la un timp pierzi pasul modernizării și rămâi la mentalitatea ta formată anterior, asta tot se înțelege. Dar ceea ce nicidecum nu încape în îngusta mea capacitate de a abstractiza este... în tot acest proces de maturizare și formare ca părinte, în ce punct, mult-stimată omenire, dispare rațiunea?
Nu vorbesc la general, pentru a nu ofensa pe nimeni. Vorbesc la concret, despre mai-marii mei.
Cică certurile la această vârstă sunt ceva firesc, iar mai târziu ar trebui să-mi dau seama că mama mea avea dreptate de fiecare dată.
Fie, să presupunem că mama mea are dreptate de fiecare dată când se agață de lucruri minore și începe să strige argumente fără sens. Da, să presupunem că întradevăr sunt de vină că am lăsat o haină pe pat sau că mi-a fost lene să mă târâi până în celălalt capăt al orașului să-mi cumpăr ceva inutil. Dar în momentul în care îi cer în cel mai pașnic mod să nu se enerveze, să mă lase să argumentez poziția mea, de ce nu mă lasă? Oare nu e irațonal și incorect? Experiența îndreptățește reacțiile radicale?
Da, da, știu ce ați zice acum. Toți părinții sunt așa. Uite eu nu aș vrea niciodată să fiu așa. De aceasta, las acest articol ca testament și mărturisire despre cum gândeam la vârsta de 18 ani și cum nu ar trebui să gândesc în calitate de părinte peste mulți ani.
În principiu, articolul acesta este cel mai mare clișeu care ar putea exista vreodată. Dar a trebuit să-l scriu. Este ceea ce simt, și, în ciuda faptului că pare ceva absolut tipic, am vrut să fac această mărturisire. Poate în viitor voi reveni cu detalii care să-mi particularizeze povestea, pentru că, la urma urmei, nu am chiar cei mai tipici părinți.
10 October 2012
Why Dexter Sucks Balls Nowadays
Ar trebui să încep cu principalul motiv prin care "Dexter" m-a captivat, doi ani în urmă.
Personajul principal. Personajul lui Michael C. Hall era totul. Un bărbat cu o traumă sinistră din copilărie, care l-a lăsat cu sechele adânci pe viață. Mama lui a fost asasinată brutal chiar în fața ochilor săi, pe când avea numai trei ani. Polițistul care l-a găsit la locul crimei a decis să-l ia în grija sa și să-l crească alături de fiica lui. Cât de plauzibile sau banale ar fi astfel de detalii, nu mă interează absolut deloc. Cu timpul, în micul Dexter s-a trezit o dorință inexplicabilă de a ucide și a vedea sânge, iar tatăl, a.k.a. polițistul care l-a adoptat, știind că n-ar putea face nimic ca să-i reprime pornirile, a decis să-l învețe cum să-și ascundă adevărata față și să-și satisfacă doleanețe în același timp, pentru a avea o viață normală în viitor. Dexter urma să omoare numai criminalii care rămâneau nepedepsiți de sistemul justițiar, rămânând în aparență o persoană cât se poate de normală, cu un serviciu stabil și o viață de rutină. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, rezumatul motivului principal al acestui serial sună cam penibil.
Psihologia complexă a lui Dexter cel matur, care încearcă să fie un membru obișnuit al societății, dar, în același timp, asasinează în serie alți criminali fără a intra în atenția nimănui - aceasta mi-a plăcut.
Dexter Morgan este (era) un sociopat. Un bărbat fără sentimente. Nu din cauză că ar fost frustrat și iritat de viața pe care o ducea, ci dimpotrivă, pentru că, pur și simplu, nu putea simți nimic. Mima fericirea, se împăca bine cu colegii la Miami Metro Homicide, mima supărarea pentru un joc de fotbal ratat, făcea sport pentru a se mentine în formă și lucra sârguincios, toate acestea neproducându-i însă nici o emoție. Unicul lucru care îi aducea plăcere fiind omorurile pe care le săvârșea regulat. Chiar și momentul în care avea o prietenă, la fel, se purta rece, dar prietenos, totul în mod mecanic. Din când în când chiar Dexter menționa în monologurile sale interioare că nu știe ce ar trebui să simtă, nu cunoaște cum este să iubești, să fii supărat sau împăciuitor. El fusese învățat să mintă abil si să-și pună o mască de om normal, îndărătul căreia se ascundea asasinul dependent, nevinovat prin esență.
Ajunge cu lirismul, să trecem la partea preferată a tuturor: critica.
Primele patru sezoane sunt preferatele mele. Nu, mint. Vreau să spun că primele patru sunt acceptabile. Preferatele mele sunt I și IV. I pentru că începuturile sunt mereu bune, menite să captiveze și să facă rating pentru 10 ani înainte. IV pentru că acolo, o dată cu punctul culminant, s-a terminat definiv tot ce era bun in serial.
Cât timp a existat această confruntare el - iubită/soție, el - copii, el - societate, el - persoane care-l suspectau, episoadele își aveau rostul. Acum nu a rămas decât confruntarea dintre el și criminali centrali per fiecare sezon. Și, chiar dacă mai apare vreo situație mai deosebită, personajul central, Dexterul de altă dată, a pălit... Acum Dexter e moale, compătimește, are dubii, e indecis, e măcinat, copleșit de probleme... e ca orice alt om, în principiu. Iar asta plictisește.
Mi-e dor de Dexter cel rece, calculat, care mimează orice sentiment, are principii indistructibile și nu greșește niciodată. Mi-e dor de monologurile lui interioare, în care punea sub semnul întrebării comportamenul firesc al oamenilor, reacțiile, emoțiile lor...
Da, să presupunem că regizorii vor să-l treacă printr-o criză, să-l pună la încercare. Dar sunt cam 99,99% sigură că Dexter din primele sezoane ar fi răspuns altfel la provocări.
Dexter Morgan e tot mai aproape de a deveni fie un om normal, fie un asasin ordinar. Și nici una din idei nu-mi surâde.
Asta e industria americană cinematografică. Întind subiectele până la refuz, de dragul banilor și al ratingului.
Reamintesc, House M.D., CSI: Miami, New York, Ungheni, etc., Two and a Half Men (fuck you, Ashton Kutcher!!!!!!!) și altele.
Voi ce credeți? Orice comentariu care nu va fi de acord cu părerea mea va fi blocat pe user, pe IP, pe stat, pe continent ș vobșe.
P.S. Observați cât e de reprezentativ wallpaper-ul primului sezon pentru personalitatea autentică personajului!
8 October 2012
Suntem omi
Da, omi, nu oameni. "Oamenii" sunt ăia din cărțile romantice. Cei cu principii, cu integritate, conștiință curată, destin demn și altele. Dar noi... noi suntem "omi". Cu vicii, dependențe, limite, secrete, minciuni, și altele.
Lăsând la o parte pesimismul, aș vrea să vă expun puțin din studiul meu legat de psihologia umană generală și reacția la factorii de stres, născocit acum două secunde.
Omul este o ființă extrem de fragilă, se știe. Orice om poate fi doborât, trebuie doar să știi care-i este pilonul central. De fapt, piloni au numai oamenii puternici. Restul îi dărâmă briza. Întind introducerea.
Toți acești omi, foarte vulnerabili fiind, în cazul unei căderi iminente, trebuie să se agațe de ceva. Și în sfârșit am ajuns la tema acestei postări de kkt.
Când începe a călca pe becuri și o dă în bară, omul trebuie cât mai repede să-și reîntregească confortul.
Omii se simt confortabil când găsesc pe cine/ce să dea vina.
Da, omii de aceasta au nevoie - confort psihologic.
Când te absolvești de o oarecare vină, totul devine simplu. Nu mai contează ce s-a întâmplat în continuare, nu contează ce a fost înainte, important e că tu te-ai spălat pe mâini și te poți refugia înapoi în colțișorul tău călduț din fundul casei.
Da, e foarte simplu. Iar în aceste cazuri, subconștientul și conștientul devin două instrumente incredibil de perspicace, care lucrează în perfectă armonie fără ca tu măcar să-ți dai seama. Viteza cu care creierul tău încearcă să reintre în starea normală de neutralitate este uimitoare!
Până prinzi tu ideea de ce ai fost învinuit, materia cenușie deja strigă din toate puterile "NU!!!".
E firesc, creierul încearcă să-și protejeze neuronii de factorii de stres.
Orice vină nu ai avea, dacă nu se găsește o explicație rațională, atunci se găsește o scuză. Orice, de la societatea bolnavă și sistemul corupt până la demenție temporară și amnezie. Circumvolunțiunile se încrețesc disperat și scornesc idei, una mai incredibilă ca alta. Uneori, până și acceptarea vinei, ipocrită fiind, poate fi clasificată drept o reacție defensivă, pentru a nu forța neuronii să mediteze și asupra altor soluții.
Dar... se întâmplă uneori că, după nenumărate analize și procesări ale informației, creierașul nu reușește să găsească o soluție. De ce? Pentru că soluția nu există. Exact, creierul nu te poate spăla pe mâini, vina există, e reală și ireversibilă. Ce se întâmplă atunci?
PANICĂ. Materia cenușie intră în stare de alertă și se începe bâlbâiala, scuzele fără sens, anxietatea și, într-un final, resemnarea și suportarea consecințelor.
Asta în cazul în care conștiința funcționează bine. Nu toți au fericirea dea a avea un conștient moral și total funcțional. Sau poate cei care nu-l au sunt mai fericiți?..
Suntem omi cu instincte defensive superioare. Homo sapiens care își protejează pe cât posibil sapiens-ul.
Iar aceasta este o altă scuză procesată și exprimată înscris de materia mea cenușie.
Lăsând la o parte pesimismul, aș vrea să vă expun puțin din studiul meu legat de psihologia umană generală și reacția la factorii de stres, născocit acum două secunde.
Omul este o ființă extrem de fragilă, se știe. Orice om poate fi doborât, trebuie doar să știi care-i este pilonul central. De fapt, piloni au numai oamenii puternici. Restul îi dărâmă briza. Întind introducerea.
Toți acești omi, foarte vulnerabili fiind, în cazul unei căderi iminente, trebuie să se agațe de ceva. Și în sfârșit am ajuns la tema acestei postări de kkt.
Când începe a călca pe becuri și o dă în bară, omul trebuie cât mai repede să-și reîntregească confortul.
Omii se simt confortabil când găsesc pe cine/ce să dea vina.
Da, omii de aceasta au nevoie - confort psihologic.
Când te absolvești de o oarecare vină, totul devine simplu. Nu mai contează ce s-a întâmplat în continuare, nu contează ce a fost înainte, important e că tu te-ai spălat pe mâini și te poți refugia înapoi în colțișorul tău călduț din fundul casei.
Da, e foarte simplu. Iar în aceste cazuri, subconștientul și conștientul devin două instrumente incredibil de perspicace, care lucrează în perfectă armonie fără ca tu măcar să-ți dai seama. Viteza cu care creierul tău încearcă să reintre în starea normală de neutralitate este uimitoare!
Până prinzi tu ideea de ce ai fost învinuit, materia cenușie deja strigă din toate puterile "NU!!!".
E firesc, creierul încearcă să-și protejeze neuronii de factorii de stres.
Orice vină nu ai avea, dacă nu se găsește o explicație rațională, atunci se găsește o scuză. Orice, de la societatea bolnavă și sistemul corupt până la demenție temporară și amnezie. Circumvolunțiunile se încrețesc disperat și scornesc idei, una mai incredibilă ca alta. Uneori, până și acceptarea vinei, ipocrită fiind, poate fi clasificată drept o reacție defensivă, pentru a nu forța neuronii să mediteze și asupra altor soluții.
Dar... se întâmplă uneori că, după nenumărate analize și procesări ale informației, creierașul nu reușește să găsească o soluție. De ce? Pentru că soluția nu există. Exact, creierul nu te poate spăla pe mâini, vina există, e reală și ireversibilă. Ce se întâmplă atunci?
PANICĂ. Materia cenușie intră în stare de alertă și se începe bâlbâiala, scuzele fără sens, anxietatea și, într-un final, resemnarea și suportarea consecințelor.
Asta în cazul în care conștiința funcționează bine. Nu toți au fericirea dea a avea un conștient moral și total funcțional. Sau poate cei care nu-l au sunt mai fericiți?..
Suntem omi cu instincte defensive superioare. Homo sapiens care își protejează pe cât posibil sapiens-ul.
Iar aceasta este o altă scuză procesată și exprimată înscris de materia mea cenușie.
6 October 2012
Exprompt
Pregătisem pentru astăzi un articol mai complicat, legat de niște fignea filozofică referitoare la firea omului. Dar am decis să-l las pentru altă zi.
Hai să vorbim despre gusturile muzicale ale vecinului meu, care sunt mai mult decât îngrozitoare. Vreo două ore în urmă și-a dat volumul la maxim și a decis să-mi demonstreze că IQ-ul lui este mai jos de 10.
Alexandra Stan, Taio Cruz, Sak Noel, EUVARANUDORM, remixuri și house electronic românesc/alogen de cea mai proastă calitate. Dacă triburile africane ar putea face muzică house, ar fi de o sută de ori mai cu sens și două sute de ori mai puțin repetitiv decât cel al românilor europenizați.
Se spune că gusturile nu se discută. Cei cu IQ-ul mai jos de 10 care ascultă One Direction la dejun și Taylor Swift la desert și-au asumat această afirmație care e menită să împace diferențele dintre muzofili. Mult stimați iubitori de singing gay boys și autotune, ceea ce aveți voi, nu se numește "gust". Gusturi au cei care ascultă muzică bună, iată între ei - gusturile nu se discută.
Nu pot decât să regret soarta creierului neted al vecinului meu și să-i doresc să-i ardă boxele și în genere să i se ia dreptul la a avea curent electric.
Iar chestia cu gusturile e valabilă în orice situație, nu numai când vine vorba de muzică. Așa că, dragi cititori, în momentul în care un cinefil se bate cu pumnul în piept că Twilight și Gossip Girl sunt două profunde istorii de dragoste și viață, și, pe deasupra, îți argumentează cu "gusturile nu se discută", nu te feri să-i dai un pumn în botișorul lui iubitor de ficțiune ieftină.
Hai să vorbim despre gusturile muzicale ale vecinului meu, care sunt mai mult decât îngrozitoare. Vreo două ore în urmă și-a dat volumul la maxim și a decis să-mi demonstreze că IQ-ul lui este mai jos de 10.
Alexandra Stan, Taio Cruz, Sak Noel, EUVARANUDORM, remixuri și house electronic românesc/alogen de cea mai proastă calitate. Dacă triburile africane ar putea face muzică house, ar fi de o sută de ori mai cu sens și două sute de ori mai puțin repetitiv decât cel al românilor europenizați.
Se spune că gusturile nu se discută. Cei cu IQ-ul mai jos de 10 care ascultă One Direction la dejun și Taylor Swift la desert și-au asumat această afirmație care e menită să împace diferențele dintre muzofili. Mult stimați iubitori de singing gay boys și autotune, ceea ce aveți voi, nu se numește "gust". Gusturi au cei care ascultă muzică bună, iată între ei - gusturile nu se discută.
Nu pot decât să regret soarta creierului neted al vecinului meu și să-i doresc să-i ardă boxele și în genere să i se ia dreptul la a avea curent electric.
Iar chestia cu gusturile e valabilă în orice situație, nu numai când vine vorba de muzică. Așa că, dragi cititori, în momentul în care un cinefil se bate cu pumnul în piept că Twilight și Gossip Girl sunt două profunde istorii de dragoste și viață, și, pe deasupra, îți argumentează cu "gusturile nu se discută", nu te feri să-i dai un pumn în botișorul lui iubitor de ficțiune ieftină.
30 September 2012
Deadline. Sufletista revine
Dacă ești un procastinator, ca mine, atunci cuvântul Deadline ar trebui să-ți dea câțiva fiori. Deadline-urile sunt ceva care-i sperie pe lenoșii cu soviste, ca mine, cărora le este prea lene să facă ceva la timp, dar totuși nu vor să admită că nu au făcut nimic.
Stiți ce poate fi mai grav decât un deadline?
Mai multe deadline-uri, toate în aceeași zi.
Iată asta am pățit eu.
Și, în loc să mă apuc de treabă, ce fac? Scriu pe blogul pe care nu l-am deschis de trei săptămâni și pe care nu aveam de gând să-l ating prea curând.
Ar trebui să-mi stabilesc un deadline și pentru blog.
Basta! 6 octombrie e ziua când sufletista revine.
Și acum, înapoi la procastination.
Stiți ce poate fi mai grav decât un deadline?
Mai multe deadline-uri, toate în aceeași zi.
Iată asta am pățit eu.
Și, în loc să mă apuc de treabă, ce fac? Scriu pe blogul pe care nu l-am deschis de trei săptămâni și pe care nu aveam de gând să-l ating prea curând.
Ar trebui să-mi stabilesc un deadline și pentru blog.
Basta! 6 octombrie e ziua când sufletista revine.
Și acum, înapoi la procastination.
10 September 2012
Punct de vedere sau egocentrism?
Ca să îi dovedesc contrariul, am decis să scriu un întreg articol despre sensul și simbolistica acestui desen în umila mea opinie.
Cioara/ corbul - simbolul morții, al Răului, ține în cioc o frânghie cu nod de spânzurătoare. Faptul că pasărea are ea însăși craniul dezgolit amplifică și accentuează semnificațiile simbolului pe care-l reprezintă.
Craniul are o vastă gamă de semnificații, de la simbolul funerar al aztecilor, până la mintea umană a lui Shakespeare. În acest caz el reprezintă partea întunecată unei conștiinți umane.
Un alt detaliu important prezent în imagine ar fi al treilea ochi. Al treilea ochi (cunoscut de asemenea ca ochiul interior) este un concept metafizic prin care se înțelege poarta care conduce către conștiința superioară. De asemenea, poate fi asociat cu profeția, clarviziunea și precogniția.
Acum, ce văd eu în ansamblu:
O minte profundă, o conștiință bolnavă, un subconștient periculos.
O gândire care a ajuns departe, dar n-a rezistat presiunii. Această prăbușire s-a lăsat cu efecte devastatoare, născându-se, în consecință, o minte capabilă să creeze monștri.
Răul înrădăcinat într-o minte umană, gata să răbufnească.
În final, o sclipire de rațiune care realizează pericolul și găsește ca unică soluție suicidul.
Din ochiul stâng nu sunt sigură ce stă să iasă, posibil să fie șobolanul, un alt simbol sinistru prevestitor al dezastrului, monstrul propriu-zis, produsul conștiinței bântuite de malefic.
Cioara, ca prevestitor al mortii prin excelență, este cea care ține spânzurătoarea, unica ieșire din situație pentru obsesia care a distrus seva unei minți sănătoase ce na rezistat puterii covârșitoare a conștiinței superioare.
În concluzie, are sau nu are sens această imagine?
Sunt oare aceste simboluri aruncate la nimereală, sau transmit, plasate împreună, un mesaj?
Și, cel mai important, scepticismul sau unghiul de vedere a fost cel care l-a împiedicat pe acel deosebit Cineva să descifreze acest desen?
31 July 2012
Eu vara nu... scriu
Bla, bla, bla.
Ştiţi ce îmi face plăcere?
Să recitesc periodic articolele mele cele mai inspirate şi să gândesc "ce deşteaptă îs eu" sau "wow, asta eu am scris?" sau "oiblea, ce inspirată eram atunci!".
De fapt, numai asta mi-a rămas de făcut, având în vedere că de aproape trei luni mă feresc să dau click pe dreptunghiul colorat în oranj din Google Chrome sub care scrie "Blogger: Virtual Home Sweet Home - Dashboard".
De fapt x2, de tot cam atâta timp îmi tot caut atmăzci (o atmazcă, două atmăzci), deci, atmăzci, care ar atmăzui sau ar motiva lipsa mea de solidaritate, integritate, echitate şi alte cuvinte complicate faţă de micuţul meu blog.
Iaca atmăzcile:
1. Compul meu e de rahat. Ca să explic ce înseamnă exact "de rahat" fără prea multe detalii tehnice, iată ce se întâmplă: După întrebuinţarea click-ului pe icon-ul cutărică, Google Chome se deschide în două minute, Skype în patru, restartul durează în medie şase minute, My Computer sau orice alt folder ia în medie un minut, Photoshop CS4 se porneşte în zece minute dacă nu am nimic altceva deschis, iar dacă în paralel lucrează şi Skype, atunci mă rotesc 45 de grade spre est şi încep să mă rog să nu moară hard drive-ul.
Acum probabil vă întrebaţi... Ce legătură are viteza ta super-vitezoasă de deschidere a diferitor software-uri cu faptul că tie ţii vpadlu să scrii? Păi, dragii mei, inspiraţia e chestie sensibilă, trei secunde întârziere şi ai pierdut-o. Iar când subconştientul tău ştie că va dura trei sute de secunde ca să deschidă pagina Blogger, nici nu mai trimite inspiraţie.
2. Mi-i vpadlu. Apropo de vpadlu. Nu am luat alt computer. Tot dactilografiez la tastiera mea lipicioasă şi zgomotoasă, datele sunt tot procesate de AMD Sempron-ul meu de 1 GHz, se aude acelaşi bzzzzzzzzzzzzzzîîîîzzz de la ventilatoarele vechi şi pline de praf. Ceea ce înseamnă că prima mea atmazcă pică. Şi în genere toate atmăzcile pică.
De vină era lenea şi lipsa de inspiraţie. Poate şi compul. Nu ştiu de ce acum scriu. Pur şi simplu mi-i a scrie şi gata.
3. Aceasta nu e atmazcă. Pur şi simplu încerc să îi dau formă şi continuitate textului.
Am primit de majoratul meu bani pentru achiziţionarea unui PC nou, teafăr, cu W7, frumuşel, puternic. De la ziua mea au trecut, staţi să număr pe degete... amuş... aproape cinci luni. Încă nu l-am cumpărat. De ce?
Pentru că is moldovan şi mă gândesc că dacă ţin banii în şcatulcă suficient timp, un miracol miraculos se va întâmpla peste o perioadă nedeterminată de legile universului, povestea rezultând cu ceva din următoarele:
a. banii se vor înmulţi
b. compurile vor deveni brusc super-ieftine şi super-calitative
c. îmi va pica unul la negru adus de la Italea sau Germania la preţ bun
c. alţi cai verzi pe pereţi. Gândiţi-vă voi, că tot sunteţi moldoveni.
Post Scriptum sau Alte ştiri din lume:
Cabinetele stomatologice private îs capeţ ce scumpe.
Vecinii mei din împrejurimi mereu dau foc la ceva şi seara nu pot deschide geamul că mă înăduş cu CO2, CO, CaCO3, CO99 caroce FUM.
Încazdemanifestărineplăcuteadresaţi-vămediculuisaufarmacistului.
Ştiţi ce îmi face plăcere?
Să recitesc periodic articolele mele cele mai inspirate şi să gândesc "ce deşteaptă îs eu" sau "wow, asta eu am scris?" sau "oiblea, ce inspirată eram atunci!".
De fapt, numai asta mi-a rămas de făcut, având în vedere că de aproape trei luni mă feresc să dau click pe dreptunghiul colorat în oranj din Google Chrome sub care scrie "Blogger: Virtual Home Sweet Home - Dashboard".
De fapt x2, de tot cam atâta timp îmi tot caut atmăzci (o atmazcă, două atmăzci), deci, atmăzci, care ar atmăzui sau ar motiva lipsa mea de solidaritate, integritate, echitate şi alte cuvinte complicate faţă de micuţul meu blog.
Iaca atmăzcile:
1. Compul meu e de rahat. Ca să explic ce înseamnă exact "de rahat" fără prea multe detalii tehnice, iată ce se întâmplă: După întrebuinţarea click-ului pe icon-ul cutărică, Google Chome se deschide în două minute, Skype în patru, restartul durează în medie şase minute, My Computer sau orice alt folder ia în medie un minut, Photoshop CS4 se porneşte în zece minute dacă nu am nimic altceva deschis, iar dacă în paralel lucrează şi Skype, atunci mă rotesc 45 de grade spre est şi încep să mă rog să nu moară hard drive-ul.
Acum probabil vă întrebaţi... Ce legătură are viteza ta super-vitezoasă de deschidere a diferitor software-uri cu faptul că tie ţii vpadlu să scrii? Păi, dragii mei, inspiraţia e chestie sensibilă, trei secunde întârziere şi ai pierdut-o. Iar când subconştientul tău ştie că va dura trei sute de secunde ca să deschidă pagina Blogger, nici nu mai trimite inspiraţie.
2. Mi-i vpadlu. Apropo de vpadlu. Nu am luat alt computer. Tot dactilografiez la tastiera mea lipicioasă şi zgomotoasă, datele sunt tot procesate de AMD Sempron-ul meu de 1 GHz, se aude acelaşi bzzzzzzzzzzzzzzîîîîzzz de la ventilatoarele vechi şi pline de praf. Ceea ce înseamnă că prima mea atmazcă pică. Şi în genere toate atmăzcile pică.
De vină era lenea şi lipsa de inspiraţie. Poate şi compul. Nu ştiu de ce acum scriu. Pur şi simplu mi-i a scrie şi gata.
3. Aceasta nu e atmazcă. Pur şi simplu încerc să îi dau formă şi continuitate textului.
Am primit de majoratul meu bani pentru achiziţionarea unui PC nou, teafăr, cu W7, frumuşel, puternic. De la ziua mea au trecut, staţi să număr pe degete... amuş... aproape cinci luni. Încă nu l-am cumpărat. De ce?
Pentru că is moldovan şi mă gândesc că dacă ţin banii în şcatulcă suficient timp, un miracol miraculos se va întâmpla peste o perioadă nedeterminată de legile universului, povestea rezultând cu ceva din următoarele:
a. banii se vor înmulţi
b. compurile vor deveni brusc super-ieftine şi super-calitative
c. îmi va pica unul la negru adus de la Italea sau Germania la preţ bun
c. alţi cai verzi pe pereţi. Gândiţi-vă voi, că tot sunteţi moldoveni.
Post Scriptum sau Alte ştiri din lume:
Cabinetele stomatologice private îs capeţ ce scumpe.
Vecinii mei din împrejurimi mereu dau foc la ceva şi seara nu pot deschide geamul că mă înăduş cu CO2, CO, CaCO3, CO99 caroce FUM.
Încazdemanifestărineplăcuteadresaţi-vămediculuisaufarmacistului.
29 July 2012
Compulsiv
Ea stătea pe scările de lemn, el pe sofa, în sufragerie. Îşi aruncau priviri furişe, pline de înţelesuri.
În jurul lor - haos. Bucăţi de ceramică, haine, perne, foi din reviste.
În aer plutea praful şi tensiunea.
El feri privirea şi nu o mai întoarse spre dânsa.
Pe faţa ei se citea indignarea.
Lumina orbitoare care iluminase toată casa era deranjantă. Încorda şi mai mult atmosfera. Te făcea să te simţi dezgolit şi dezolat, te judeca şi te condamna.
Dându-şi seama, el s-a ridicat şi a tras draperiile. În întuneric se simţeau ambii mai bine. Erau în siguranţă, nu erau presaţi de nimic, negrul moale îi învăluia şi le vindeca sufletele.
Cu o mişcare bruscă, ea s-a ridicat şi a mers direct spre draperii, lăsând din nou albul strident să invadeze până şi cel mai ascuns colţişor din casă.
Nedumerit, o privi îndelung în căutarea unui răspuns. Dar ea se întoarse cu spatele.
Pe faţa ei s-ar fi putut citi durerea.
Soarele ardea.
Câtă stupiditate. În zadar s-a aşezat pe scări, în zadar a deschis draperiile, în zadar s-a întors cu faţa spre soarele necruţător...
...pentru că el s-a ridicat şi a ieşit.
Rămasă singură, lacrimi au izvorât şi ar fi format râuri pe obraji, dar soarele nemilos le ştergea înainte de a se naşte.
În jurul lor - haos. Bucăţi de ceramică, haine, perne, foi din reviste.
În aer plutea praful şi tensiunea.
El feri privirea şi nu o mai întoarse spre dânsa.
Pe faţa ei se citea indignarea.
Lumina orbitoare care iluminase toată casa era deranjantă. Încorda şi mai mult atmosfera. Te făcea să te simţi dezgolit şi dezolat, te judeca şi te condamna.
Dându-şi seama, el s-a ridicat şi a tras draperiile. În întuneric se simţeau ambii mai bine. Erau în siguranţă, nu erau presaţi de nimic, negrul moale îi învăluia şi le vindeca sufletele.
Cu o mişcare bruscă, ea s-a ridicat şi a mers direct spre draperii, lăsând din nou albul strident să invadeze până şi cel mai ascuns colţişor din casă.
Nedumerit, o privi îndelung în căutarea unui răspuns. Dar ea se întoarse cu spatele.
Pe faţa ei s-ar fi putut citi durerea.
Soarele ardea.
Câtă stupiditate. În zadar s-a aşezat pe scări, în zadar a deschis draperiile, în zadar s-a întors cu faţa spre soarele necruţător...
...pentru că el s-a ridicat şi a ieşit.
Rămasă singură, lacrimi au izvorât şi ar fi format râuri pe obraji, dar soarele nemilos le ştergea înainte de a se naşte.
1 June 2012
*loves* part IV
În caz că-şi mai aminteşte cineva, am o pagină cu poze, *loves*.
Şi dacă tot nu scriu nimic, am decis să-i fac un update, că a trecut vreo jumătate de când n-am adăugat fotografii acolo.
Deci, vă prezint o bucată din partea a IV-a.
Cealaltă bucată din part IV urmează ceva mai târziu.
S-ar putea să le mai fi văzut, deoarece sunt pe flickr-ul/ facebook-ul meu şi apar mereu la mini-photostream-ul acesta din dreapta. În caz că le vedeţi prima dată, enjoy!
Şi dacă tot nu scriu nimic, am decis să-i fac un update, că a trecut vreo jumătate de când n-am adăugat fotografii acolo.
Deci, vă prezint o bucată din partea a IV-a.
Cealaltă bucată din part IV urmează ceva mai târziu.
S-ar putea să le mai fi văzut, deoarece sunt pe flickr-ul/ facebook-ul meu şi apar mereu la mini-photostream-ul acesta din dreapta. În caz că le vedeţi prima dată, enjoy!
20 May 2012
Dor de frig
Sufletista intră în vacanţă cronică de vară până îşi recuperează abilităţile de a scrie.
Dacă puteţi, propuneţi-mi vreo soluţie sau scrieţi-mi vreo scrisoare de dragoste în comentarii.
Be safe.
Dacă puteţi, propuneţi-mi vreo soluţie sau scrieţi-mi vreo scrisoare de dragoste în comentarii.
Be safe.
13 May 2012
Zahăr amar
- Bună dimineaţa... îmi şoptise vântul la ora 14:37.
Ceasul digital cu cifre mari şi verzi mă mustra.
Afară ploua. În casă era linişte. Afară nu bătea vântul. Intrase înăuntru. Înăuntrul meu.
Am visat din nou.
De câte ori îmi visez viitorul, sunt mereu singură. Fie carieră de birou, fie prezentări în faţa unui public imens, fie o petrecere - mereu independentă şi fără însoţitori. Nu mă sperie chestia aceasta. Mă sperie numai faptul că nu mă sperie.
Mergeam prin hol, tălpile mi se dezlipeau uşor de podeaua din lemn. Ajungând la scară, am privit în jos. Vedeam dulapul, cărţile, măsuţa din sticlă pentru cafea, nişte reviste, o sofa din piele neagră artificială, un fotoliu crem, o noptieră modernă pentru plasmă, exact ca în filme...
Am coborât atent, câte o treaptă, cu senzaţia că cel mai mic pas necalculat ar surpa într-o clipă tot ce se află în jurul meu, iar eu aş cădea în abis. Aveam nevoie de cafea.
Am intrat în sufrageria rece, cu utilaje moderne, cu design metalic si culori respingător de îngheţate.
M-am aşezat la măsuţa mică pentru două persoane, cu picioare de inox. Am oftat din greu şi mi-am lăsat capul pe masă.
..mmm.. aromă de cafea. De unde vine?
Mi-am ridicat privirea si te-am văzut. Cu două ceşti albe şi mici în mână, m-ai întrebat zâmbind:
- Un cub de zahăr sau două?
- Două... am şoptit fără să-mi aud vocea.
Şi m-am topit o dată cu cristalele de zahăr în lichidul negru aburind.
Ceasul digital cu cifre mari şi verzi mă mustra.
Afară ploua. În casă era linişte. Afară nu bătea vântul. Intrase înăuntru. Înăuntrul meu.
Am visat din nou.
De câte ori îmi visez viitorul, sunt mereu singură. Fie carieră de birou, fie prezentări în faţa unui public imens, fie o petrecere - mereu independentă şi fără însoţitori. Nu mă sperie chestia aceasta. Mă sperie numai faptul că nu mă sperie.
Mergeam prin hol, tălpile mi se dezlipeau uşor de podeaua din lemn. Ajungând la scară, am privit în jos. Vedeam dulapul, cărţile, măsuţa din sticlă pentru cafea, nişte reviste, o sofa din piele neagră artificială, un fotoliu crem, o noptieră modernă pentru plasmă, exact ca în filme...
Am coborât atent, câte o treaptă, cu senzaţia că cel mai mic pas necalculat ar surpa într-o clipă tot ce se află în jurul meu, iar eu aş cădea în abis. Aveam nevoie de cafea.
Am intrat în sufrageria rece, cu utilaje moderne, cu design metalic si culori respingător de îngheţate.
M-am aşezat la măsuţa mică pentru două persoane, cu picioare de inox. Am oftat din greu şi mi-am lăsat capul pe masă.
..mmm.. aromă de cafea. De unde vine?
Mi-am ridicat privirea si te-am văzut. Cu două ceşti albe şi mici în mână, m-ai întrebat zâmbind:
- Un cub de zahăr sau două?
- Două... am şoptit fără să-mi aud vocea.
Şi m-am topit o dată cu cristalele de zahăr în lichidul negru aburind.
29 April 2012
Gala Laureatelor Blonde
După o lună întreagă în care pur şi simplu nu am vrut să deschid blogul să scriu ceva, revin astăzi cu o critică vulgară şi sarcastică, scrisă cu greseli gramaticale si exprimări incorecte, asa cum îmi place mie, aşa-i, doamnă Rotaru?
La insistenţa doamnei diriginte, patru elevi din clasă am fost de acord să mergem la un concert contra plată organizat la Filarmonică, unde urmau să presteze alde Ionel Istrati, Karizma, Cristofor Aldea Teodorovici, Nelly Ciobanu şi o mulţime de alte tinere talente numele cărora nu le-am reţinut. Pe scenă au mai prezentat/cântat corul şi fanfara MAI, un ucrainean, un belorus, o găgăuză şi un bulgar, primarul Dorin Chirtoacă, etc.
Concertul a fost organizat de UNESCO, un club sponsorizat cu siguranţă nu de stat, al cărui slogan e "Moldova şi minorităţile sale!".
Sărbătoarea a debutat cu un cantec al corului, însoţit de fanfară. Sala şi scena filarmonicii sunt foarte, dar FOARTE mici pentru un astfel de spectacol. Fanfara era înghesuită pe scenă împreună cu tot aparatajul pentru efecte speciale, iar corul, şi aşa nu prea strălucit, departe în spate. Acustica era îngrozitoare, sunetul instrumentelor - mult prea puternic, iar vocile nu se auzeau decât ca un zumzet îndepărtat de muscă.
Pe lângă aceasta, succesiunea evenimentelor din care era compus concertul şi intrarea pe rând a artiştilor pe scenă era complet dezorganizată. Până şi copiii la "Adio, drag Abecedar" sunt mai odronaţi. Ieşiri grăbite din culise, intrări şi mai grăbite, puţin loc, pardoseală denivelată, cabluri încâlcite, aparataj care trebuie să se afle în spatele perdelelor dar stă pe scenă, lasere care te orbesc, microfoane ieşite din uz...
Tind să învinuiesc prezentatoarea, care era o toantă nemaipomenită. Cum, mă, un concert de aşa proporţii şi tu să stai să citeşti de pe foaie?? Să spui din 2 în 2 secunde "aplauze,aplauze" cu o voce piţigăiată? Să spui "emoţională" în loc de "emoţionantă"? Să te împiedici de interpreţi ? De cabluri? Să nu ştii să spui două cuvinte frumoase, de la tine, pentru Cristofor Aldea Teodorovici, fără să te uiţi pe foaie şi să zbieri tâmpit "aplauze,aplauze!"? Să greşeşti numele interpreţilor? Să le încurci ordinea ieşirii în scenă? Să uiţi că vorbeşti la microfon care e conectat la amplificatoare şi să urli cât te ţin coardele vocale??? CUM ?!
La fel şi şefa organizaţiei nuş-care, cineva important, bănuiesc, care era mereu aproape de scenă, a doua toantă, şi mai mare. Într-o rochie roz-neon şi părul blond-blond fără nici o altă reflexie de culoare, tuns scurt, a tronat mereu prin apropierea primeia. Tre să fi avut în jur la cinzeci de ani, o trăda corpul plinuţ, cu ţinuta aleasă deloc potrivit.
În timpul unui duet, unul din cele două microfoane s-a stricat, şi sărmanii tineri au trebuit să cânte la unul singur. Nimeni nu a intervenit.
Acum, faza cea mai penibilă a serii:
La un moment dat, toţi interpreţii au ieşit în scenă şi li s-a oferit câte un trandafir şi un "trofeu". S-a anunţat că fanfara şi corul urmau să interpreteze valsul lui Eugen Doga. Artiştii s-au îndreptat să intre înapoi după culise, când, brusc, înainte să plece toţi de pe scenă, orchestra începe să cânte. De la sfârşitul rândului, câţiva din ei se opresc pe loc, şi, nevrând să deranjeze dirijorul probabil, rămân în partea dreaptă a scenei. Orchestra cântă în continuare, iar ăia cinci au rămas acolo. Timp de şase minute, cât a durat melodia.
CUM, mă întreb în repetate rânduri, CUM poţi să faci lucrurile atât de grăbit, încât să pui oamenii în astfel de situaţii?
Unica parte salutabilă este faptul că s-a cântat live, şi s-a cântat bine, întradevăr. Avem totuşi voci tinere, frumoase, demne de tot respectul. Păcat că le-am uitat numele... Să sperăm că în viitor îi vom cunoaşte şi că vor dărâma stereotipurile legate de lipsa noastră de artişti veritabili.
Şi bravo, Chirtoacă, pentru simplitatea şi modestia de care dai dovadă mereu în apariţiile tale în public.
Ah, era să uit uit, RUŞINE, IONEL ISTRATI! Unicul care nu s-a încumetat să cânte live.
La insistenţa doamnei diriginte, patru elevi din clasă am fost de acord să mergem la un concert contra plată organizat la Filarmonică, unde urmau să presteze alde Ionel Istrati, Karizma, Cristofor Aldea Teodorovici, Nelly Ciobanu şi o mulţime de alte tinere talente numele cărora nu le-am reţinut. Pe scenă au mai prezentat/cântat corul şi fanfara MAI, un ucrainean, un belorus, o găgăuză şi un bulgar, primarul Dorin Chirtoacă, etc.
Concertul a fost organizat de UNESCO, un club sponsorizat cu siguranţă nu de stat, al cărui slogan e "Moldova şi minorităţile sale!".
Sărbătoarea a debutat cu un cantec al corului, însoţit de fanfară. Sala şi scena filarmonicii sunt foarte, dar FOARTE mici pentru un astfel de spectacol. Fanfara era înghesuită pe scenă împreună cu tot aparatajul pentru efecte speciale, iar corul, şi aşa nu prea strălucit, departe în spate. Acustica era îngrozitoare, sunetul instrumentelor - mult prea puternic, iar vocile nu se auzeau decât ca un zumzet îndepărtat de muscă.
Pe lângă aceasta, succesiunea evenimentelor din care era compus concertul şi intrarea pe rând a artiştilor pe scenă era complet dezorganizată. Până şi copiii la "Adio, drag Abecedar" sunt mai odronaţi. Ieşiri grăbite din culise, intrări şi mai grăbite, puţin loc, pardoseală denivelată, cabluri încâlcite, aparataj care trebuie să se afle în spatele perdelelor dar stă pe scenă, lasere care te orbesc, microfoane ieşite din uz...
Tind să învinuiesc prezentatoarea, care era o toantă nemaipomenită. Cum, mă, un concert de aşa proporţii şi tu să stai să citeşti de pe foaie?? Să spui din 2 în 2 secunde "aplauze,aplauze" cu o voce piţigăiată? Să spui "emoţională" în loc de "emoţionantă"? Să te împiedici de interpreţi ? De cabluri? Să nu ştii să spui două cuvinte frumoase, de la tine, pentru Cristofor Aldea Teodorovici, fără să te uiţi pe foaie şi să zbieri tâmpit "aplauze,aplauze!"? Să greşeşti numele interpreţilor? Să le încurci ordinea ieşirii în scenă? Să uiţi că vorbeşti la microfon care e conectat la amplificatoare şi să urli cât te ţin coardele vocale??? CUM ?!
La fel şi şefa organizaţiei nuş-care, cineva important, bănuiesc, care era mereu aproape de scenă, a doua toantă, şi mai mare. Într-o rochie roz-neon şi părul blond-blond fără nici o altă reflexie de culoare, tuns scurt, a tronat mereu prin apropierea primeia. Tre să fi avut în jur la cinzeci de ani, o trăda corpul plinuţ, cu ţinuta aleasă deloc potrivit.
În timpul unui duet, unul din cele două microfoane s-a stricat, şi sărmanii tineri au trebuit să cânte la unul singur. Nimeni nu a intervenit.
Acum, faza cea mai penibilă a serii:
La un moment dat, toţi interpreţii au ieşit în scenă şi li s-a oferit câte un trandafir şi un "trofeu". S-a anunţat că fanfara şi corul urmau să interpreteze valsul lui Eugen Doga. Artiştii s-au îndreptat să intre înapoi după culise, când, brusc, înainte să plece toţi de pe scenă, orchestra începe să cânte. De la sfârşitul rândului, câţiva din ei se opresc pe loc, şi, nevrând să deranjeze dirijorul probabil, rămân în partea dreaptă a scenei. Orchestra cântă în continuare, iar ăia cinci au rămas acolo. Timp de şase minute, cât a durat melodia.
CUM, mă întreb în repetate rânduri, CUM poţi să faci lucrurile atât de grăbit, încât să pui oamenii în astfel de situaţii?
Unica parte salutabilă este faptul că s-a cântat live, şi s-a cântat bine, întradevăr. Avem totuşi voci tinere, frumoase, demne de tot respectul. Păcat că le-am uitat numele... Să sperăm că în viitor îi vom cunoaşte şi că vor dărâma stereotipurile legate de lipsa noastră de artişti veritabili.
Şi bravo, Chirtoacă, pentru simplitatea şi modestia de care dai dovadă mereu în apariţiile tale în public.
Ah, era să uit uit, RUŞINE, IONEL ISTRATI! Unicul care nu s-a încumetat să cânte live.
6 April 2012
Şi dacă TIMPUL este REVERSIBIL?
Sa presupunem ca timpul este un cerc ce se inchide pe sine. Lumea se repeta, precis, fara sfirsit.
Cei mai multi oameni nu stiu ca isi vor trai vietile iar si iar.
Negustorii nu stiu ca vor face iar si iar aceeasi tranzactie. Politicienii nu stiu ca vor striga de la aceeasi tribuna de un infinit numar de ori in ciclurile timpului. Parintii se bucura de primul ris al copilului ca si cum nu l-ar mai auzi niciodata. Indragostitii ce fac dragoste prima oara, se dezbraca sfiosi, surprinsi de coapsa supla, de fragilul mamelon. CUM SA STIE EI ca fiecare privire ascunsa, fiecare atingere, va fi repetata iar si iar si iar, exact ca mai inainte?
CUM AR PUTEA vinzatorii sa stie ca fiecare pulover tricotat de mina, fiecare batista brodata, fiecare bomboana de ciocolata, fiecare ceas se vor intoarce in rafturile lor?
In amurg, oamenii se duc acasa la familiile lor sau beau suc in cafenele, strigindu-i veseli pe prietenii din aleile boltite, bucurindu-se de fiecare clipa ca de un smarald care se afla vremelnic in grija lor. CUM SA STIE EI ca nimic nu este trecator, ca se va intimpla iarasi? La fel ca o furnica ce se tiraste pe buza unui pahar de cristal, pentru a ajunge in acelasi loc de unde a plecat.
In spital, o femeie isi ia ramas-bun de la sotul sau. Cei doi copii stau intr-un scaun din coltul incaperii, fara a indrazni sa-si priveasca tatal cu obrajii supti, cu pielea uscata. Femeia se indreapta spre pat, isi saruta usor sotul pe frunte, ii sopteste la revedere, apoi pleaca repede cu copiii. Era sigura ca acesta era ultimul sarut. CUM SA STIE ea ca timpul va reincepe, ca se va naste din nou, va studia iarasi la gimnaziu, isi va expune picturile in galerii de arta, isi va reintilni sotul in biblioteca nationala, ca din nou va merge alaturi de el intr-o parca, ca sotul ei va lucra iarasi opt ani intr-o farmacie, ca intr-o seara va veni cu o gylma la git, ca din nou va voma si va slabi, sfirsind in acest spital, in aceasta incapere, in acest pat, in aceasta clipa? CUM SA STIE ea toate acestea?
In lumea in care timpul este un cerc, fiecare stringere de mina, fiecare sarut, fiecare nastere, fiecare vorba vor fi cu precizie repetate. Tot astfel fiecare moment in care doi prieteni inceteaza sa mai fie prieteni, fiecare moment in care o familie se desparte din cauza banilor, fiecare remarca vicioasa dintr-o disputa intre soti, fiecare ocazie negata din cauza unei gelozii superioare, fiecare promisiune nerespectata…
Asa cum toate lucrurile se vor repeta in viitor, toate lucrurile care se intimpla acum s-au intimplat de un milion de ori inainte. CITIVA OAMENI DIN FIECARE ORAS, in visele lor, sunt vag constienti ca totul s-a intimplat in trecut. Acestia sunt oameni cu vieti nefericite, ei simt ca judecatile lor pripite si faptele lor necuvenite si ghinionul s-au petrecut toate in cercul precedent al timpului.
In intunericul cel mai adinc al noptii, acesti cetateni blestemati se zvyrcolesc in asternut, incapabili sa se odihneasca, constienti de faptul ca NU POT SCHIMBA NICI O ACTIUNE, nici un gest. Greselile lor vor fi repetate cu exactitate in aceasta viata, ca si in viata de dinainte. Iar acesti oameni indoit nefericiti, NUMAI EI, sunt cei care dau dovada ca TIMPUL ESTE UN CERC.
Caci in fiecare oras, noaptea tirziu, strazile pustii si balcoanele se umplu de gemetele lor.
©
27 March 2012
Reflexe
Ploua. Mă întorceam de la servici pe jos, pe ruta obişnuită. Deşi îmi uitasem umbrela acasă, nu mă grăbeam. Picura mărunt, iar în jur - blur. Maşinile goneau şi stropeau trecătorii care s-au încumetat să stea prea aproape de carosabil.
O mamă şi un copil aşteptau în staţie. Ea îl ţinea protectiv alături, iar el se zmuncea din mâna maică-sii.
Mai la vale, un şofer înjura pietonii şi îi îndemna furios să grăbească pasul.
Din supermarket ieşeau femei şi bărbaţi cărând sacoşe încărcate cu semi-preparate şi mâncare gătită, separată în cutiuţe de plastic.
Ploaia se înteţea. Blur-ul părea să grăbească pasul.
Atunci te-am observat. Mergeai pe partea celalată a drumului, apatic, cu mâinile în buzunar, cu fruntea încruntată, ca de obicei, exact cum mi te aminteam. Te-am privit câteva secunde, ca să mă asigur că nu visez, apoi, ca din reflex, m-am pornit spre tine.
Imediat şi fără să ezit, am părăsit blur-ul şi trotuarul, mergând orbeşte în direcţia ta. Nu mă vedeai încă. Nici nu-mi doream să mă vezi. Probabil aveam şi gura căscată.
În secunda în care privirile noastre s-au întâlnit, am simţit instantaneu cum mi s-a luat o piatră de pe inimă. Am vrut să zâmbesc, dar în clipa imediat următoare ai ferit privirea şi am simţit cum mi se prăbuşeşte lumea în cap. Literalmente.
Ceva m-a lovit frontal, tâmplele mi-au zvâcnit şi vedeam cum orizontul devine vertical; pământul s-a lovit de spatele meu şi am putut vedea cerul.
Blur-ul m-a învăluit gălăgios şi am auzit cuvântul "ambulanţă".
Cu o ultimă sforţate, am privit în direcţia ta.
Mergeai în continuare...
...cu mâinile în buzunar, apatic, încruntat, păşind larg şi uşor.
O mamă şi un copil aşteptau în staţie. Ea îl ţinea protectiv alături, iar el se zmuncea din mâna maică-sii.
Mai la vale, un şofer înjura pietonii şi îi îndemna furios să grăbească pasul.
Din supermarket ieşeau femei şi bărbaţi cărând sacoşe încărcate cu semi-preparate şi mâncare gătită, separată în cutiuţe de plastic.
Ploaia se înteţea. Blur-ul părea să grăbească pasul.
Atunci te-am observat. Mergeai pe partea celalată a drumului, apatic, cu mâinile în buzunar, cu fruntea încruntată, ca de obicei, exact cum mi te aminteam. Te-am privit câteva secunde, ca să mă asigur că nu visez, apoi, ca din reflex, m-am pornit spre tine.
Imediat şi fără să ezit, am părăsit blur-ul şi trotuarul, mergând orbeşte în direcţia ta. Nu mă vedeai încă. Nici nu-mi doream să mă vezi. Probabil aveam şi gura căscată.
În secunda în care privirile noastre s-au întâlnit, am simţit instantaneu cum mi s-a luat o piatră de pe inimă. Am vrut să zâmbesc, dar în clipa imediat următoare ai ferit privirea şi am simţit cum mi se prăbuşeşte lumea în cap. Literalmente.
Ceva m-a lovit frontal, tâmplele mi-au zvâcnit şi vedeam cum orizontul devine vertical; pământul s-a lovit de spatele meu şi am putut vedea cerul.
Blur-ul m-a învăluit gălăgios şi am auzit cuvântul "ambulanţă".
Cu o ultimă sforţate, am privit în direcţia ta.
Mergeai în continuare...
...cu mâinile în buzunar, apatic, încruntat, păşind larg şi uşor.
17 March 2012
Fără gust
Pentru că oricum avea să fie o zi frumoasă.
Mai oribilă cafea în viaţa mea n-am băut. Avea un gust ars şi era slabă de tot. Prăjitura părea să fi stat câteva secole în frigiderul zomotos şi vechi. Crema era întărită, iar blatul cândva pufos preluase nu numai mirosul tuturor celorlale bucate din frigider, dar şi aroma de fier oxidat al aparatului uzat în care a fost păstrată. Prima dată în viaţă gustam aşa grozăvie. Şi totuşi nu mă plâng. E mai bine aşa, decât să fi primit o cafea bună şi fierbinte, iar desertul să se fi topit în gură, la fel ca la restaurantele bune pe unde pierd după-amiezile de obicei. Aş fi savurat câteva secunde, apoi aş fi uitat. Ar fi fost încă o piesă la puzzle-ul de activităţi rutină care se numeşte Viaţa Mea. Ce e bun, în scurt timp devine banal.
Toate cărţile bune sunt tragice. Toate filmele bune sunt dramatice. Nimeni nu vede excepţionalul în viaţa unui om fericit pur şi simplu. Îl acuză de banalitate, de lipsă de originalitate, de ipocrizie. Oamenii adoră intriga, acesta este sensul vieţii. Să vezi cum intriga schimbă cursul destinelor şi cum rezistă homunculii la provocări. E incintant să vezi cum o minte dementă face planuri malefice de a distruge viaţa vecinului său. Pe omul fericit de lângă maniac îl clasăm, în schimb, drept fie ignorant, fie fals. În cel mai bun caz îl admirăm puţin, iar dacă nimic nu se schimbă, ne plictisim de el şi ne dorim ca maniacul să-l tortureze.
Studiem probleme. Asta suntem învăţaţi de mici. Să rezolvăm, să analizăm, să reconsituim, să pătrundem. Nu le soluţionăm. Doar acumulăm, pentru ca mai târziu să putem rezolva alte probleme şi mai complicate, care la rândul lor, nu au o soluţie finală... În rezultat, nu facem decât să acumulăm. Toată viaţa acumulăm, dintr-un eveniment în altul, dintr-o experienţă în alta. Asta şi înseamnă a-ţi trăi viaţa. Altceva nu ai ce face pe Pâmânt. Fie parazitezi până te mănâncă viermii, fie acumulezi până îţi asiguri un loc de putrezire demn.
Am chemat chelneriţa, i-am plătit, m-am ridicat şi am ieşit în stradă. Soarele strălucea pe cerul translucid. Aveai impresia că dacă priveşti suficient de mult albastrul cerului, ajungi să-i simţi adâncimea.
Ansamblurile de evenimente nu au valoare, contează doar momentele care nu se omogenizează niciodată în oceanul vieţii.
De asta merită să bei cafea proastă uneori.
Mai oribilă cafea în viaţa mea n-am băut. Avea un gust ars şi era slabă de tot. Prăjitura părea să fi stat câteva secole în frigiderul zomotos şi vechi. Crema era întărită, iar blatul cândva pufos preluase nu numai mirosul tuturor celorlale bucate din frigider, dar şi aroma de fier oxidat al aparatului uzat în care a fost păstrată. Prima dată în viaţă gustam aşa grozăvie. Şi totuşi nu mă plâng. E mai bine aşa, decât să fi primit o cafea bună şi fierbinte, iar desertul să se fi topit în gură, la fel ca la restaurantele bune pe unde pierd după-amiezile de obicei. Aş fi savurat câteva secunde, apoi aş fi uitat. Ar fi fost încă o piesă la puzzle-ul de activităţi rutină care se numeşte Viaţa Mea. Ce e bun, în scurt timp devine banal.
Toate cărţile bune sunt tragice. Toate filmele bune sunt dramatice. Nimeni nu vede excepţionalul în viaţa unui om fericit pur şi simplu. Îl acuză de banalitate, de lipsă de originalitate, de ipocrizie. Oamenii adoră intriga, acesta este sensul vieţii. Să vezi cum intriga schimbă cursul destinelor şi cum rezistă homunculii la provocări. E incintant să vezi cum o minte dementă face planuri malefice de a distruge viaţa vecinului său. Pe omul fericit de lângă maniac îl clasăm, în schimb, drept fie ignorant, fie fals. În cel mai bun caz îl admirăm puţin, iar dacă nimic nu se schimbă, ne plictisim de el şi ne dorim ca maniacul să-l tortureze.
Studiem probleme. Asta suntem învăţaţi de mici. Să rezolvăm, să analizăm, să reconsituim, să pătrundem. Nu le soluţionăm. Doar acumulăm, pentru ca mai târziu să putem rezolva alte probleme şi mai complicate, care la rândul lor, nu au o soluţie finală... În rezultat, nu facem decât să acumulăm. Toată viaţa acumulăm, dintr-un eveniment în altul, dintr-o experienţă în alta. Asta şi înseamnă a-ţi trăi viaţa. Altceva nu ai ce face pe Pâmânt. Fie parazitezi până te mănâncă viermii, fie acumulezi până îţi asiguri un loc de putrezire demn.
Am chemat chelneriţa, i-am plătit, m-am ridicat şi am ieşit în stradă. Soarele strălucea pe cerul translucid. Aveai impresia că dacă priveşti suficient de mult albastrul cerului, ajungi să-i simţi adâncimea.
Ansamblurile de evenimente nu au valoare, contează doar momentele care nu se omogenizează niciodată în oceanul vieţii.
De asta merită să bei cafea proastă uneori.
10 March 2012
Tutorial: Machiaj pe timp de criză
Se termină banii, mai vine o criză, o depresiune economică, se scumpesc produsele cosmetice, rezervele tale de tonalcă sunt pe terminate.. Deh, câte se pot întâmpla. Dar nu trebuie să disperăm! Vă propun o serie de soluţii de urgenţă de pus în aplicare atunci când ţi se termină produsele cosmetice!
1. No rimmel? No problem!
S-a golit sticluţa de tuş? Trebuie să ieşi urgent în oraş, dar ochii nemachiaţi te ţin ca după gratii? Nici o problemă! Pune puţină apă în sticluţă, închide capacul, agită bine-bine, iar dacă periuţa are bule pe ea când o scoţi din tub, să ştii că rimmelul tău e ca şi nou!
2. Fondul de ten s-a terminat? Facem altu!
N-aţi auzit de home-made-tonalcă? Ia crema ta de faţă, rade nişte pudră minerală pe ea, amestecă bine şi voila! Nu are acelaşi efect de acoperire totală ca de şpacleovkă, dar e mai bine decât nimic! Pentru ten uscat, recomand să adăugaţi puţină făină de grâu, pentru efectul acela de pâine ca la mama acasă. Pentu ten gras, făina de porumb e cea mai potrivită.
3. Gloss natural şi sănătos.
S-a terminat gloss-ul tău preferat cu miros de căpşuni şi cu străluci, care făcea ca firele de păr să ţi se lipească de buze chiar şi când nu bătea vântul? Avem soluţia! Ia o sfeclă, (poţi s-o fiebri, la dorinţă, pentru ca apoi s-o mănânci, e păcat să iroseşti hrana) taie o felie şi freac-o de buze. Culoare garantată! Pentru efectul acela glossy-glossy, aplică puţină salivă şi ai grijă ca din 2 în 2 minute să aplici un strat nou, că se evaporă.
4. Piele deshidratată? H2Oeşte-o!
Crema ta preferată s-a terminat? Simţi cum îţi crapă porii şi ţi se cojeşte stratul superior al epidermei? Nu dispera! Intră în baie şi stropeşte-te cu apă. Nu o şterge cu prosopul. Senzaţie de prospeţime şi hidratare garantată de proprietăţile de bază ale apei! Ai grijă să repeţi acest ritual din 2 în 2 minute, pentru că se evaporă. Continuaţi procedura până cumpăraţi o cremă nouă.
Sper că v-au fost de folos aceste sfaturi extrem de practice în caz de criză de produse cosmetice!
Acesta este un pamflet, dacă ţi se pare offensive, foloseşte mai puţină tonalcă. ;)
1. No rimmel? No problem!
S-a golit sticluţa de tuş? Trebuie să ieşi urgent în oraş, dar ochii nemachiaţi te ţin ca după gratii? Nici o problemă! Pune puţină apă în sticluţă, închide capacul, agită bine-bine, iar dacă periuţa are bule pe ea când o scoţi din tub, să ştii că rimmelul tău e ca şi nou!
2. Fondul de ten s-a terminat? Facem altu!
N-aţi auzit de home-made-tonalcă? Ia crema ta de faţă, rade nişte pudră minerală pe ea, amestecă bine şi voila! Nu are acelaşi efect de acoperire totală ca de şpacleovkă, dar e mai bine decât nimic! Pentru ten uscat, recomand să adăugaţi puţină făină de grâu, pentru efectul acela de pâine ca la mama acasă. Pentu ten gras, făina de porumb e cea mai potrivită.
3. Gloss natural şi sănătos.
S-a terminat gloss-ul tău preferat cu miros de căpşuni şi cu străluci, care făcea ca firele de păr să ţi se lipească de buze chiar şi când nu bătea vântul? Avem soluţia! Ia o sfeclă, (poţi s-o fiebri, la dorinţă, pentru ca apoi s-o mănânci, e păcat să iroseşti hrana) taie o felie şi freac-o de buze. Culoare garantată! Pentru efectul acela glossy-glossy, aplică puţină salivă şi ai grijă ca din 2 în 2 minute să aplici un strat nou, că se evaporă.
4. Piele deshidratată? H2Oeşte-o!
Crema ta preferată s-a terminat? Simţi cum îţi crapă porii şi ţi se cojeşte stratul superior al epidermei? Nu dispera! Intră în baie şi stropeşte-te cu apă. Nu o şterge cu prosopul. Senzaţie de prospeţime şi hidratare garantată de proprietăţile de bază ale apei! Ai grijă să repeţi acest ritual din 2 în 2 minute, pentru că se evaporă. Continuaţi procedura până cumpăraţi o cremă nouă.
Sper că v-au fost de folos aceste sfaturi extrem de practice în caz de criză de produse cosmetice!
Acesta este un pamflet, dacă ţi se pare offensive, foloseşte mai puţină tonalcă. ;)
8 March 2012
Portraits
Având în vedere că mi-i prea lene să scriu, am decis să postez câteva portrete de-ale mele. Pozele sunt făcute pe peliculă si needitate.
*ultima-s eu, pentru cine nu ma cunoaste :]*
29 February 2012
All we need is horror
Unora li se pare că nu există pe lume metodă mai bună de "bonding" cu persoana dragă (a.k.a. iubit/iubită) decât un film romantic, privit doar în doi.
Permiteţi-mi să vă răstorn convingerile!
Nimic nu se compară cu un horror/thriller cât mai terifiant privit împreună cu iubitul/iubita.
Melodramele romantice sau comediile romantice, de obicei, te fac să plângi de bucurie sau de tristete pentru un alt cuplu, in locul căruia v-aţi putea afla şi voi doi. Astfel de filme vă prezintă nişte situaţii cotidiene, uneori forţate, alteori pur şi simplu fără sens, dar care vă umplu inima de emotii care aparent vă apropie şi mai mult. Şi asta în cel mai bun caz! De cele mai multe ori, unica ce simte ceva este iubita hipersensibilă la filme proaste, la a cărei insistenţă şi s-a ajuns la vizionarea unei miorlăieli ce pretinde a fi Romance.
Pe când la un horror, ambii parteneri vor experimenta aceleaşi sentimente de frică, teroare şi paranoie!
Ei vor fi uniţi de fiorii din spate şi senzaţia pantalonilor uzi, se vor încuraja reciproc şi-şi vor plânge la piept!
Aici garantez că ambii parteneri vor fi implicaţi emoţional, atât reciproc, cât şi individual, chiar dacă El îl va face pe durul şi pe curajosul, iar ea va tremura în braţele lui.
Deci, vă invit la un horror bun şi la un bol uriaş de popcorn!
Permiteţi-mi să vă răstorn convingerile!
Nimic nu se compară cu un horror/thriller cât mai terifiant privit împreună cu iubitul/iubita.
Melodramele romantice sau comediile romantice, de obicei, te fac să plângi de bucurie sau de tristete pentru un alt cuplu, in locul căruia v-aţi putea afla şi voi doi. Astfel de filme vă prezintă nişte situaţii cotidiene, uneori forţate, alteori pur şi simplu fără sens, dar care vă umplu inima de emotii care aparent vă apropie şi mai mult. Şi asta în cel mai bun caz! De cele mai multe ori, unica ce simte ceva este iubita hipersensibilă la filme proaste, la a cărei insistenţă şi s-a ajuns la vizionarea unei miorlăieli ce pretinde a fi Romance.
Ei vor fi uniţi de fiorii din spate şi senzaţia pantalonilor uzi, se vor încuraja reciproc şi-şi vor plânge la piept!
Aici garantez că ambii parteneri vor fi implicaţi emoţional, atât reciproc, cât şi individual, chiar dacă El îl va face pe durul şi pe curajosul, iar ea va tremura în braţele lui.
Deci, vă invit la un horror bun şi la un bol uriaş de popcorn!
25 February 2012
Şaptesprezece
Recent am sărbătorit majoratul unei prietene şi cineva mai pesimist a adus vorba de depăşirea vârstei de şaptesprezce ani şi atingerea celei de optsprezece ca fiind nu tocmai fericită... De ce?
Pentru că vârsta de şaptesprezece e, nu mă feresc să spun, perfectă.
Este apogeul adolescenţei, perioada de timp în care nu eşti nici major, dar nici minor.
Eşti undeva între tânăr şi copil.
La şaisprezece eşti încă mic, dar optsprezece e deja ceva prea "rotund".
Şaptespezece e impar, e fresh, e tineresc!
Şaptesprezece sună bine, mai mult ca atât, arată bine. Are două cifre foarte frumoase, 1 şi 7. Şapte e cifra mea preferată, iar unu înseamnă începutul, unicitatea.
Eu mai am două luni şi depăşesc şi eu această vârstă şi regret, pentru că am impresia că n-am trăit-o suficient.
Optsprezece e bătrân şi prăfuit, în comparaţie cu proaspătul şaptesprezece.
Nu prea pot explica de ce simt aşa, dar pentru mine, şaptespreceze ani este vârsta perfectă.
Nu spun, maturitatea şi tinereţea de după 20 are şi ea beneficiile, avantajele, frumuseţea ei.
Dar în adolescenţă, şaptesprezece e numărul pe care trebuie să-l preţuieşti.
Nu vreau să ating majoratul şi mi-i frică de îmbătrânire.
Poate sunt paranoică, dar când stau în camera de baie şi meditez referitor la viaţă, mă conving de fiecare dată că prea repede trece timpul...
P.S. observaţi ora postării.
Pentru că vârsta de şaptesprezece e, nu mă feresc să spun, perfectă.
Este apogeul adolescenţei, perioada de timp în care nu eşti nici major, dar nici minor.
Eşti undeva între tânăr şi copil.
La şaisprezece eşti încă mic, dar optsprezece e deja ceva prea "rotund".
Şaptespezece e impar, e fresh, e tineresc!
Şaptesprezece sună bine, mai mult ca atât, arată bine. Are două cifre foarte frumoase, 1 şi 7. Şapte e cifra mea preferată, iar unu înseamnă începutul, unicitatea.
Eu mai am două luni şi depăşesc şi eu această vârstă şi regret, pentru că am impresia că n-am trăit-o suficient.
Optsprezece e bătrân şi prăfuit, în comparaţie cu proaspătul şaptesprezece.
Nu prea pot explica de ce simt aşa, dar pentru mine, şaptespreceze ani este vârsta perfectă.
Nu spun, maturitatea şi tinereţea de după 20 are şi ea beneficiile, avantajele, frumuseţea ei.
Dar în adolescenţă, şaptesprezece e numărul pe care trebuie să-l preţuieşti.
Nu vreau să ating majoratul şi mi-i frică de îmbătrânire.
Poate sunt paranoică, dar când stau în camera de baie şi meditez referitor la viaţă, mă conving de fiecare dată că prea repede trece timpul...
20 February 2012
Paşii
Merg din nou prin câmp deschis. E soare, dar n-am umbră. Lumina vine de undeva de sus, dar nu-mi dau seama care-i sursa.
Urmăresc orizontul. E atât de departe şi totuşi se vede foarte clar linia unde cerul alb se uneşte cu iarba verde...
Obosesc, mă culc pe covorul moale. Închid ochii ca să mă odihnesc... nu trec nici cinci secunde şi aud nişte paşi. Mă scol ca electrocutată căutând cu privirea în jur, dar nu este nimeni. Probabil mi s-a părut, mă întind înapoi şi... iar se aud. Deschid instantaneu ochii, dar degeaba. Oricine ar fi, fie este foarte rapid, fie imaginaţia îmi joacă feste.
Mă întind încet pe iarbă, apoi foarte precaut şi fără a lăsa garda jos, închid ochii. Ce să crezi? Iarăşi îi aud. De data aceasta nu mă mai grăbesc să văd cine e, dar stau şi ascult... Vin parcă de pretutindeni. Mă ocolesc şi trec mai departe. Apoi disting altă pereche, care procedează la fel...
Într-un final, nu mai rezist şi mă ridic cât de repede pot... Iar în jur e iarnă. Zăpadă. Ninge. Linia orizontului a dispărut. Sunt singură, omătul e proaspăt şi neted. Oare...?
Închid ochii şi mă culc în zăpadă. Mă vizitează paşii, ca întotdeauna. Acum se aude scârţâind zăpada. Mă scol, şi privesc cu nerăbdare spre nea. Urme, zeci, sute, mii! Se întind de jur împrejur, dar nu pot urma o singură pereche, sunt pretutindeni!
Repet procedura, dar brusc simt o moleşeală dulce şi adorm...
Tresar din somn, speriată şi, ca din reflex, privesc la dreapta, apoi în spate... Uscat. Pământ uscat şi praf la orizont. Îmi îndrept privirea înainte şi te văd pe tine, stând aşezat în faţa mea, la nici zece centimetri, zâmbindu-mi moale.
- Ce-...
- Şşşş... Nu te agita, o să te trezeşti. Hai cu mine.
Şi m-ai luat uşor de mână şi am zburat.
- Dar und-...
- Şşşş... Nu te forţa, te vei trezi şi înapoi nu mai poţi reveni...
Am tăcut şi m-am lăsat dusă de val. Nu voiam să mă trezesc. Dar îmi puneam prea multe întrebări în gând....
- Eh, nu reuşeşti, nu-i aşa? m-a întrebat cu acelaşi zâmbet moale.
- Eu-...
Şi m-am trezit.
Soarele bătea prin geam, iar lângă mine trona umbra mea.
14 February 2012
O doză de sirop plauzibil
În sfârşit am simţit şi eu că e iarnă.
Mă întorceam astăzi seara de la şcoala auto, mergeam pe Strada Fără Nume, pe partea stângă, pe aleea cu tei goi.
Frigul mă dezmierda. Îngheţul dulce se răspândea blând, trepat în tot corpul. Inspirând adânc din suflul iernii, pentru o clipă, m-am simţit fericită. (de fapt, când am inspirat adânc şi aerul rece mi-a pătruns în plâmâni, bronşita mi-a provocat o criză, a trebuit să mă opresc în mijlocul drumului şi am tuşit nebuneşte cinci minute că nu puteam să-mi trag sufletul; dar asta e partea pe care nu o scriu niciodată în postările mele siriopoase)
Miros de anti-derapant amestecat cu zăpadă proaspătă plutea discret în aer.
Fulgi mari de nea dansând în jur. (pe care nu-i puteam admira, deoarece mergeam contra vântului)
La picioare mi se aşterne covor moale ce scârţâie plăcut sub greutate. (şi cu fiecare pas pe care-l faci te aruncă cu zece centimetri înapoi)
Pentru câteva clipe mintea mi s-a golit, iar timpul s-a oprit în loc de dragul meu... nici o reflecţie, nici o grijă, nici o memorie, nici o persoană în jur, nici un pas... Parcă aş fi plutit în vid. Într-un vid cu decor de anotimp argintiu.
Exact ceea după ce am tânjit două luni: noapte, zăpadă, aer proaspăt şi rece, linişte.
Ecoul unui gând rătăcit răsuna vag din subconştient: "A venit iarna."
8 February 2012
WTF, fashion?
Referindu-mă la UGGs, există trei cuvinte care descriu perfect ceea ce simt: what. the. fuck.
Deci, dragă fashion, what the fuck?
Eu personal urăsc încălţămintea aceasta şi mă rog cu ardoare să iasă din modă cât mai curând.
Îmi amintesc când au apărut în Moldova pentru prima dată... Dacă stau să mă gândesc, chiar îmi amintesc perfect monologul meu interior combinat cu dialogul cu prietena mea din acea zi la Mall cu aproximativ doi ani în urmă.
Eram cam prin dreptul la Terranova, dacă nu mă înşel, sau Motivi... sau poate o fi fost altceva. Cert e că erau vreo douăzeci de perechi identice ca mărime şi urâţenie înşirate şi pe un stand, şi pe nişte rafturi, şi pe jos, ştiţi voi, ca la Mall.
Prietena mea, fiind mai "călătorită", mai "dată cu lumea din Europa", nu s-a mirat aşa tare, dar eu stăteam literalmente cu gura căscată întrebându-mă dacă e vreo glumă sau dacă astea chiar sunt încălţări de vânzare. Ea mi-a spus că "da, la Italea toţi poartă de ăştia deamu. Îs la modă acolo, toţi îi poartă". Deci, la momentul acela cel puţin, nu-mi puteam imagina cum poate lumea purta aşa ceva. Nişte pâsle uriaşe, fără formă, ca pentru Polul Nord, cu talpă de burete (jur că atunci aşa erau, acum s-o mai fi îmbunătăţit). Nu mă gândeam că vor avea succes la noi.
A mai trecut un an, şi, încetul cu încetul, toată Moldova a început să le poarte. Mergeau la orice: fustă, "losini", pantaloni, rochie, şorturi, se potriveau cu toată garderoba ta şi o făceau să pară şi mai "stylish".
Acum, o fată care nu are o pereche de UGG "foarte comode şi uşurele şi calde" nu se respectă.
Dar cum rămâne cu estetica?
Serios, de ce sunt UGG mai frumoase decât nişte cizmuliţe drăguţe de piele, cu blăniţă şi un mic tocşor pentru aderenţă şi susţinerea coloanei?
Mergi şîrîindu-le de pardoseală, că de "comode" ce-s nici nu mai ridici picioarele ca lumea. Mi-a argumentat cineva că cică "nu contează cum arată, contează că-s călduroase". Poftim, poftim?! Adică atunci când umbli toată iarna în "losini" şi scurtă pân deasupra frundului şi cu capul gol de-ţi îngheaţă măruntaiele la -10 grade "glavna" îi să arăţi sexy (pe orice anotimp), dar Yeti-Pâslele le porţi pentru că ţin cald??
Moldo-fashion-pe-timp-de-iarnă FTW! (n.r. "For the win", nu "fuck the what").
Şi punctum.
Deci, dragă fashion, what the fuck?
Eu personal urăsc încălţămintea aceasta şi mă rog cu ardoare să iasă din modă cât mai curând.
Îmi amintesc când au apărut în Moldova pentru prima dată... Dacă stau să mă gândesc, chiar îmi amintesc perfect monologul meu interior combinat cu dialogul cu prietena mea din acea zi la Mall cu aproximativ doi ani în urmă.
Eram cam prin dreptul la Terranova, dacă nu mă înşel, sau Motivi... sau poate o fi fost altceva. Cert e că erau vreo douăzeci de perechi identice ca mărime şi urâţenie înşirate şi pe un stand, şi pe nişte rafturi, şi pe jos, ştiţi voi, ca la Mall.
Prietena mea, fiind mai "călătorită", mai "dată cu lumea din Europa", nu s-a mirat aşa tare, dar eu stăteam literalmente cu gura căscată întrebându-mă dacă e vreo glumă sau dacă astea chiar sunt încălţări de vânzare. Ea mi-a spus că "da, la Italea toţi poartă de ăştia deamu. Îs la modă acolo, toţi îi poartă". Deci, la momentul acela cel puţin, nu-mi puteam imagina cum poate lumea purta aşa ceva. Nişte pâsle uriaşe, fără formă, ca pentru Polul Nord, cu talpă de burete (jur că atunci aşa erau, acum s-o mai fi îmbunătăţit). Nu mă gândeam că vor avea succes la noi.
A mai trecut un an, şi, încetul cu încetul, toată Moldova a început să le poarte. Mergeau la orice: fustă, "losini", pantaloni, rochie, şorturi, se potriveau cu toată garderoba ta şi o făceau să pară şi mai "stylish".
Acum, o fată care nu are o pereche de UGG "foarte comode şi uşurele şi calde" nu se respectă.
Dar cum rămâne cu estetica?
Serios, de ce sunt UGG mai frumoase decât nişte cizmuliţe drăguţe de piele, cu blăniţă şi un mic tocşor pentru aderenţă şi susţinerea coloanei?
Mergi şîrîindu-le de pardoseală, că de "comode" ce-s nici nu mai ridici picioarele ca lumea. Mi-a argumentat cineva că cică "nu contează cum arată, contează că-s călduroase". Poftim, poftim?! Adică atunci când umbli toată iarna în "losini" şi scurtă pân deasupra frundului şi cu capul gol de-ţi îngheaţă măruntaiele la -10 grade "glavna" îi să arăţi sexy (pe orice anotimp), dar Yeti-Pâslele le porţi pentru că ţin cald??
Moldo-fashion-pe-timp-de-iarnă FTW! (n.r. "For the win", nu "fuck the what").
Şi punctum.
4 February 2012
Tu şi cu tine
Când n-ai cu cine, cel mai bine e singur/ă.Cauţi în stânga, cauţi în dreapta. Ţi se pare că ai găsit, apoi vezi că te-ai înşelat. Mai cauţi, te mai dezamăgeşti. Repeţi ciclul de câteva ori. Apoi încerci altă metodă, aşteptarea. Aşepţi să vină din stânga, aştepţi să vină din dreapta. Aşepţi să pice din pod. Ceea ce pică se strică. Nu merge nici aşa.
Cauţi iar. Găseşti. Păstrezi. Apoi îţi dai seama că nu e ce trebuie. Mai găseşti, mai ţii. Aduni, dar fără rost. Totul se duce ca apa în nisip. Disimulezi, pentru a nu face vădite adevăratele tale sentimente.
Simţi cum căutările îşi pierd rostul, dar trebuie să continui oricum. Cauţi să te agaţi de ceva. Nu reuşeşti din prima, că unele suprafeţe sunt lunecoase. În sfârşit te prinzi de ceva; te prinzi cu toată forţa, ştiind cât te-ai chinuit să cauţi. Te ţii până oboseşti şi nu mai ai putere în mâini. Nu ai nici un suport pe care să-ţi odihneşti puţin braţele, aşa că nu ai altă soluţie decât să-ţi dai drumul. Cazi şi te loveşti, dar continui.
De la un timp, observi că degeaba cauţi factori externi de care să-ţi legi existenţa, şi nu-ţi mai rămâne decât să te refugiezi în interiorul tău. Cauţi în tine ceea ce ai nevoie, suport, putere, înţelegere. Cel puţin aşa n-ai cum să rămâi dezamăgit. Vorbeşti cu tine. Îţi explici ţie. Te compătimeşti. Îţi dai putere de a continua. Cazi, te plângi sieşi. Te ridici şi continui, tot cu tine.
Unii... găsesc. Şi au cu cine. Ferice de ei.
Alţii... caută şi aşteaptă. Până atunci, nu le rămâne decât propria lor persoană.
Nu e egoism, e reacţie defensivă.
Deci, asta e.
Capitulez.
1 February 2012
Inside Jokes
- Cum vă place temperatura de afară?
- Ei... Oh, fetelor, am dormit aşa bine aseară.
- Eii, Lena...
- Da temperatura din şcoală cum vă place?
- Măăăăi ştiu o cafeşcă superskaia, tre să mergem cândva acolo...
- Eiii, Alina, tu pastaianna aşa zici şi până la urmă toţi ne adunăm, dar tu nu mai apari.
- Blin da şi parcă eu-s de vină, astea-s coincidenţe.
- Da kaneshna...
- Blin, Vera, şini te-o întrebat? Pastaianna comentezi când nimeni nu te întreabă!
- "Nu e loc pentru poezie, când în lume sânt războaie..."
- Ahahahaha!..
- Haaa!
- Blin, Dan, iară tu cu pricoalele tale koncenîie.
- Totuşi...
- Măăi ş-o făcut cineva harta de contur la geografie?
- Esti masa, nu-i masa!
- Ahahahahaaa!..
- Hahaaaha!...
- DAN, BLIN!!!
- Şi??? Na, eu am făcut-o.
- O, să-ni dai şi mie după asta.
- Eu eram la rând!
- După ce termini, să-mi dai şi mie!
- Erica, da tu ştiai că- ..
- Închide gura, Stasik.
- Ahahahahahaha!!
- Măăăăăăi şi-am păţit aaaazi...
- Iarăşi??
- Ало? Да, привет, Толик...
- Cine vrea ceaaai?
- Pune multă apă la fiert, că vreau şi eu!
- Ei, Lena, iară tu cu căldarea ta de ceai! Amuş când a sî-..!!
- Mihai, închide gura.
- Iarăşi voi faceţi cantină aici?! Parcă v-am zis la lecţie s-nu vă văd cu căni.
- Eiii, doam-profesoară...
Bănuiesc că majoritatea citiţi, şi nu înţelegeţi "care-i pricolu", cum s-ar zice.
Acesta este o compilaţie de replici tipice ale unor personaje din clasa mea, în decurusul unei (unor) pauze.
Cred că ei se vor recunoaşte numaidecât. :)
Don't hate on me afterwards)
- Ei... Oh, fetelor, am dormit aşa bine aseară.
- Eii, Lena...
- Da temperatura din şcoală cum vă place?
- Măăăăi ştiu o cafeşcă superskaia, tre să mergem cândva acolo...
- Eiii, Alina, tu pastaianna aşa zici şi până la urmă toţi ne adunăm, dar tu nu mai apari.
- Blin da şi parcă eu-s de vină, astea-s coincidenţe.
- Da kaneshna...
- Blin, Vera, şini te-o întrebat? Pastaianna comentezi când nimeni nu te întreabă!
- "Nu e loc pentru poezie, când în lume sânt războaie..."
- Ahahahaha!..
- Haaa!
- Blin, Dan, iară tu cu pricoalele tale koncenîie.
- Totuşi...
- Măăi ş-o făcut cineva harta de contur la geografie?
- Esti masa, nu-i masa!
- Ahahahahaaa!..
- Hahaaaha!...
- DAN, BLIN!!!
- Şi??? Na, eu am făcut-o.
- O, să-ni dai şi mie după asta.
- Eu eram la rând!
- După ce termini, să-mi dai şi mie!
- Erica, da tu ştiai că- ..
- Închide gura, Stasik.
- Ahahahahahaha!!
- Măăăăăăi şi-am păţit aaaazi...
- Iarăşi??
- Ало? Да, привет, Толик...
- Cine vrea ceaaai?
- Pune multă apă la fiert, că vreau şi eu!
- Ei, Lena, iară tu cu căldarea ta de ceai! Amuş când a sî-..!!
- Mihai, închide gura.
- Iarăşi voi faceţi cantină aici?! Parcă v-am zis la lecţie s-nu vă văd cu căni.
- Eiii, doam-profesoară...
Bănuiesc că majoritatea citiţi, şi nu înţelegeţi "care-i pricolu", cum s-ar zice.
Acesta este o compilaţie de replici tipice ale unor personaje din clasa mea, în decurusul unei (unor) pauze.
Cred că ei se vor recunoaşte numaidecât. :)
Don't hate on me afterwards)
28 January 2012
20 January 2012
Spre Eurovision cu troleubuzu'!
Ca de obicei, pe la începutul anului, începe preselecţia pentru Eurovision. Nu am prea am urmărit cine pretinde anul acesta să cânte pe scena de la Baku, că sunt vreo 50 în total şi mi-a fost lene, DAR, fiţi atenţi aici, am dat peste acest fenomen...
Sasha Bognibov are deja ceva timp de când tot încearcă să ne "impresioneze", ba cu emocore miorlaială, ba cu mesaje extrem de profunde exprimate care îţi ajung direct la suflet, ba cu machiaj gay, ba cu maimuţăreală în videoclipuri, ba cu toate la un loc...
În fine, a ajuns la ProTV, uite că încearcă să ajungă şi la Eurovijăn, ba mai mult, a propus DOUĂ piese!
A doua nu mă interesează, uite-o prima. Să ascultăm!
Ieri am văzut-o,
Într-un troooleeeeeubuuuuuz... [ deci, versul meu preferat! ]
Am înţeles,
M-am îndăgostit. [ desigur, pentru asta şi există troleubuze ]
M-am îndrăgostit
De această fată
Dar ea nu observă,
Dar ea nu observă. [ oare de ce? ]
Refren:
Nu stiu de ce, [ cum nu ştii? troleubuzu are aşa proprietăţi, scrie în manualul de instrucţiuni ]
Eu o iubesc [ hoo, băiete, deja? bun trolic. ]
Nu stiu de ce
Singură ..desen? [ deci, chiar n-am înţeles ce spunea acolo ]
Nu ştiu de ce,
Lumea este rea [ ei hai. câţi ani ai, frate? ]
Nu ştiu de ce
Nu poţi fi a mea. [ pentru că n-a achitat la timp taxa, iaca de ce. ]
Prea multe minciuni,
Prea multe crime [ opaaa, filozofie... ]
Lumea este rea
Şe-ntunecată. [ parcă două minute în urmă erai îndrăgostit, deja te gândeşti la crime? ]
Prea multe străzi,
Prea multe-s drumuri, [ ne rătăcim, frate, de asta şi se anunţă staţiile ÎN TROOOLLEEEUBUUZ ]
Cum se aleg
Un singur drum... [ alege două, rute de troleu sunt cel puţin 20 ]
Refren:
Concluzia?
Atenţie, uşile se închid. Următoarea staţie, Eurovision. Stimaţi pasageri, achitaţi la timp taxa pentru călătorie. Împreună vom contribui la dezvoltarea Chişinăului ecologic!
Sasha Bognibov are deja ceva timp de când tot încearcă să ne "impresioneze", ba cu emocore miorlaială, ba cu mesaje extrem de profunde exprimate care îţi ajung direct la suflet, ba cu machiaj gay, ba cu maimuţăreală în videoclipuri, ba cu toate la un loc...
În fine, a ajuns la ProTV, uite că încearcă să ajungă şi la Eurovijăn, ba mai mult, a propus DOUĂ piese!
A doua nu mă interesează, uite-o prima. Să ascultăm!
Ieri am văzut-o,
Într-un troooleeeeeubuuuuuz... [ deci, versul meu preferat! ]
Am înţeles,
M-am îndăgostit. [ desigur, pentru asta şi există troleubuze ]
M-am îndrăgostit
De această fată
Dar ea nu observă,
Dar ea nu observă. [ oare de ce? ]
Refren:
Nu stiu de ce, [ cum nu ştii? troleubuzu are aşa proprietăţi, scrie în manualul de instrucţiuni ]
Eu o iubesc [ hoo, băiete, deja? bun trolic. ]
Nu stiu de ce
Singură ..desen? [ deci, chiar n-am înţeles ce spunea acolo ]
Nu ştiu de ce,
Lumea este rea [ ei hai. câţi ani ai, frate? ]
Nu ştiu de ce
Nu poţi fi a mea. [ pentru că n-a achitat la timp taxa, iaca de ce. ]
Prea multe minciuni,
Prea multe crime [ opaaa, filozofie... ]
Lumea este rea
Şe-ntunecată. [ parcă două minute în urmă erai îndrăgostit, deja te gândeşti la crime? ]
Prea multe străzi,
Prea multe-s drumuri, [ ne rătăcim, frate, de asta şi se anunţă staţiile ÎN TROOOLLEEEUBUUZ ]
Cum se aleg
Un singur drum... [ alege două, rute de troleu sunt cel puţin 20 ]
Refren:
Concluzia?
Atenţie, uşile se închid. Următoarea staţie, Eurovision. Stimaţi pasageri, achitaţi la timp taxa pentru călătorie. Împreună vom contribui la dezvoltarea Chişinăului ecologic!
16 January 2012
Aşa sunt eu, cretin.
Ştiţi ce urăsc eu, pe lângă alte mii de chestii mărunte?
Atunci când eu reproşez ceva cuiva şi mi se aruncă în faţă un "aşa sunt eu" imbecil. Deci aceasta este, în umila mea opinie, cea mai cretină justificare din câte există.
Nu, nu şi iar NU. În primul rând, cu există aşa ceva, simplemente "a fi"! Cel puţin nu în momentul în care eu îţi spun că tu ai făcut o greşeală, iar unica ta justificare este firea ta de cretin. Nu poţi pur şi simplu, să-mi zici că ai greşit pentru că AŞA EŞTI. NU! Nu eşti aşa! Toţi greşim, dar asta nu e scuză ca să ai cale liberă la cretinisme. Omul învaţă din greşeli, dar nu le comite în continuare având în apărarea sa justificarea că AŞA E.
Să vorbim la concret. Nu ne mai legăm de greşeli la general, ca să nu vă induc în eroare şi să scăpaţi uşor deja cu chestia că "toţi greşim".
Să vorbim de o anume greşeală. Cum ar fi, ţi-a fost lene să faci ceva, sau ai uitat, sau ţi-a fost în cot. Dacă "aşa eşti", înseamnă că ceea ce ai făcut ţine exclusiv de firea ta. Dacă ce ai făcut ţine exclusiv de firea ta, înseamnă că e ceva individual. Dacă e ceva individual, înseamnă că nu mai e greşeală, e doar ceva firesc cu care te ocupi tu de obicei. Deci pentru tine e ceva absolut normal să uiţi mereu, să-ţi fie în cot de alţii şi să-ţi fie lene să-ţi mişti fundu. Şi asta e adevărat doar în cazul în care eşti cretin. Deci, nu trebuie să-mi arunci cărămida în cap cică "aşa sunt eu" şi deal with it! NU! Dacă tot îmi faci mărturisiri justificatoare referitoare la firea ta, ai te rog frumos curajul şi concretizează-mi deja, "Aşa sunt eu, cretin!".
Dar nu o declara pur şi simplu. Nu te complace în firea ta de idiot! Recunoaşte-ţi greşelile pentru a te schimba în mai bine, nu pentru a-mi spune că eşti cretin doar ca să scapi.
Şi Punctum!
Atunci când eu reproşez ceva cuiva şi mi se aruncă în faţă un "aşa sunt eu" imbecil. Deci aceasta este, în umila mea opinie, cea mai cretină justificare din câte există.
Nu, nu şi iar NU. În primul rând, cu există aşa ceva, simplemente "a fi"! Cel puţin nu în momentul în care eu îţi spun că tu ai făcut o greşeală, iar unica ta justificare este firea ta de cretin. Nu poţi pur şi simplu, să-mi zici că ai greşit pentru că AŞA EŞTI. NU! Nu eşti aşa! Toţi greşim, dar asta nu e scuză ca să ai cale liberă la cretinisme. Omul învaţă din greşeli, dar nu le comite în continuare având în apărarea sa justificarea că AŞA E.
Să vorbim la concret. Nu ne mai legăm de greşeli la general, ca să nu vă induc în eroare şi să scăpaţi uşor deja cu chestia că "toţi greşim".
Să vorbim de o anume greşeală. Cum ar fi, ţi-a fost lene să faci ceva, sau ai uitat, sau ţi-a fost în cot. Dacă "aşa eşti", înseamnă că ceea ce ai făcut ţine exclusiv de firea ta. Dacă ce ai făcut ţine exclusiv de firea ta, înseamnă că e ceva individual. Dacă e ceva individual, înseamnă că nu mai e greşeală, e doar ceva firesc cu care te ocupi tu de obicei. Deci pentru tine e ceva absolut normal să uiţi mereu, să-ţi fie în cot de alţii şi să-ţi fie lene să-ţi mişti fundu. Şi asta e adevărat doar în cazul în care eşti cretin. Deci, nu trebuie să-mi arunci cărămida în cap cică "aşa sunt eu" şi deal with it! NU! Dacă tot îmi faci mărturisiri justificatoare referitoare la firea ta, ai te rog frumos curajul şi concretizează-mi deja, "Aşa sunt eu, cretin!".
Dar nu o declara pur şi simplu. Nu te complace în firea ta de idiot! Recunoaşte-ţi greşelile pentru a te schimba în mai bine, nu pentru a-mi spune că eşti cretin doar ca să scapi.
Şi Punctum!
9 January 2012
Ai fost acidul meu sulfuric
"...Croncănitul ciorilor. Acest sunet deprimant nu înseamnă absolut nimic pentru mine. Ba chiar mă face să mă simt mai confortabil.
Mereu mi-au plăcut ciorile. De câte ori auzeam lumea plângându-se referitor la "trilul" lor insuportabil, sau la penajul lor sumbru, de câte ori au fost ironizate, dispreţuite, temute... nu am fost de acord niciodată. Ciorile sunt cele mai inteligente păsări şi au o memorie uluitoare, proporţia creier - volum corporal fiind la fel ca cea a maimuţelor. Pe lângă asta, mie mi se par frumoase... chiar mai frumoase decât porumbeii. Penele negre, lucioase, sidefate, ciocul mare şi puternic sunt cu siguranţă mai impresionante decât, să zicem, exteriorul majorităţii păsărilor care mişună prin oraş, în dependenţă de perioada anului..."
Asta gândeam eu în timp ce înaintam prin câmpul deschis cu pământ bătătorit, nemărginit, care se unea în depărtare cu cerul sur. Simţeam o sete cumplită, dar inexplicabilă, pentru că băusem un pahar plin cu apă puţin timp în urmă. Sau mi s-a părut? Sau poate nu de apă îmi era sete? Sau poate nu băusem apă de care trebuia?
Tot mergând aşa, agale, prin câmpul meu bătătorit, uneori mai găsesc câte un pahar cu apă cristalină. Uite aşa, pe jos, pur şi simplu. Niciodată nu m-am forţat prea mult să le caut, erau mereu prin apropiere. Înainte obişnuiam să mă arunc şi imediat să-l beau, pentru că pe măsură ce mă apropiam de el, setea devenea din ce în ce mai puternică. Din păcate, se pare că mă grăbeam peste măsură; apa nu-mi potolea setea decât pentru foarte puţin timp şi îmi continuam plimbarea cu un nod în gât.
Odată, după o cale foarte lungă şi secetoasă, mi-a apărut la orizont un pahar superb, strălucitor, perfect transparent, cu picior ornat. Eram în extaz! M-am apropiat încetişor, mai întâi ca să admir puţin lichidul pur, pentru ca apoi să-l dau pe gât într-o secundă. Şi ce credeţi? Evident, prea frumos ca să fie adevărat. N-am simţit nimic decât când mi-a ajuns în stomac şi a început să ardă. Ah, dar ce durere, ce agonie! Am căzut ca secerată şi am zăcut ceva timp. Ce naiba se ascundea în interiorul pereţilor aparent transparenţi?
Dar n-a fost letal. Mi-a fost de învăţătură. Acum, în loc să umblu pe pământ cimentat şi aştept să dau de pahare cu apă, îmi ar solul şi.... cred că am dat de un izvor. :)
Mereu mi-au plăcut ciorile. De câte ori auzeam lumea plângându-se referitor la "trilul" lor insuportabil, sau la penajul lor sumbru, de câte ori au fost ironizate, dispreţuite, temute... nu am fost de acord niciodată. Ciorile sunt cele mai inteligente păsări şi au o memorie uluitoare, proporţia creier - volum corporal fiind la fel ca cea a maimuţelor. Pe lângă asta, mie mi se par frumoase... chiar mai frumoase decât porumbeii. Penele negre, lucioase, sidefate, ciocul mare şi puternic sunt cu siguranţă mai impresionante decât, să zicem, exteriorul majorităţii păsărilor care mişună prin oraş, în dependenţă de perioada anului..."
Asta gândeam eu în timp ce înaintam prin câmpul deschis cu pământ bătătorit, nemărginit, care se unea în depărtare cu cerul sur. Simţeam o sete cumplită, dar inexplicabilă, pentru că băusem un pahar plin cu apă puţin timp în urmă. Sau mi s-a părut? Sau poate nu de apă îmi era sete? Sau poate nu băusem apă de care trebuia?
Tot mergând aşa, agale, prin câmpul meu bătătorit, uneori mai găsesc câte un pahar cu apă cristalină. Uite aşa, pe jos, pur şi simplu. Niciodată nu m-am forţat prea mult să le caut, erau mereu prin apropiere. Înainte obişnuiam să mă arunc şi imediat să-l beau, pentru că pe măsură ce mă apropiam de el, setea devenea din ce în ce mai puternică. Din păcate, se pare că mă grăbeam peste măsură; apa nu-mi potolea setea decât pentru foarte puţin timp şi îmi continuam plimbarea cu un nod în gât.
Odată, după o cale foarte lungă şi secetoasă, mi-a apărut la orizont un pahar superb, strălucitor, perfect transparent, cu picior ornat. Eram în extaz! M-am apropiat încetişor, mai întâi ca să admir puţin lichidul pur, pentru ca apoi să-l dau pe gât într-o secundă. Şi ce credeţi? Evident, prea frumos ca să fie adevărat. N-am simţit nimic decât când mi-a ajuns în stomac şi a început să ardă. Ah, dar ce durere, ce agonie! Am căzut ca secerată şi am zăcut ceva timp. Ce naiba se ascundea în interiorul pereţilor aparent transparenţi?
Dar n-a fost letal. Mi-a fost de învăţătură. Acum, în loc să umblu pe pământ cimentat şi aştept să dau de pahare cu apă, îmi ar solul şi.... cred că am dat de un izvor. :)
2 January 2012
Sufletista are doi...
...anişori. Uraaaa, tovarăşi!
N-am chef să scriu despre asta. În schimb, am găsit ceva foarte relevant pe site-ul reţelei de farmacii Felicia.
Deci, voiam să mă informez referitor la ramele disponibile pentru ochelari la comandă. Aşteptam să văd nişte modele, preţuri aproximative, detalii... În schimb, găsesc doar descrierea aceasta, scrisă în Times New Roman.
N-am chef să scriu despre asta. În schimb, am găsit ceva foarte relevant pe site-ul reţelei de farmacii Felicia.
Deci, voiam să mă informez referitor la ramele disponibile pentru ochelari la comandă. Aşteptam să văd nişte modele, preţuri aproximative, detalii... În schimb, găsesc doar descrierea aceasta, scrisă în Times New Roman.
Mă duc fuguţa să-mi cumpăr nişte rame cu strase şi în ansambu cu ochelari, bineînţeles.Rame Optica FeliciaModelele moderne de rame sunt produsul creaţiei comune [oho!] a designerului şi constructorului [come on, really? constructor??], o combinaţie de cea mai avansată tehnologie cu artă [tehnologie cu artă avansată?], linii perfecte cu stil provocator, aur [fuck sentence logic], platină şi titan cu pietre preţioase şi strase [strase?? seriously?], materiale plastice de peste 2000 [CÂTE, MĂ?!] culori cu mătase naturală [aham..], specii preţioase de lemn, corn de bivol şi altele [corn de bivol, corn de capră, corn de vacă şi de altele dobitoace]. În funcţie de forma, stilul şi materialul ramei Dvs puteţi arăta mai degajată sau mai sobru [mhm], mai tânără sau mai vârstnică [să arăt mai bătrână e tot ce mi-am dorit vreodată]; rama (bineînţeles, şi ochelarii în ansamblu) [BINEÎNŢELES!] poate accentua individualitatea Dvs. De aceea alegerea unei rame este un lucru de răspundere [oh, come on, really??] şi poate fi făcut calificat [fo' sure] doar de consultanţii salonului Optica, care au urmat un curs special de instruire şi posedă un complex de cunoştinţe şi deprinderi [complex de deprinderi? oare ce deprinderi sunt necesare pentru a vinde ochelari cu strase?] necesare pentru astfel de lucru [de ce fel de lucru, mah?].
Subscribe to:
Posts (Atom)