Bilanţul Anului 2011

S-a mai dus un an... mă apucă nostalgiile.
Dar NU, nici un fel de nostalgii, de melancolie, de regrete referitoare la trecerea timpului. Începe un nou an şi urmează numai bine! Şi, cu toate că n-am nici un chef să fac un review al anului ce se finalizează, o voi face, pentru că e ceva tradiţional, la fel cum e şi vâibeala de pe făisbuci de pe 25 decembrie. Deci, 2011 în retrospectivă:

• Finalul lui 2010 părea promiţător, începutul lui 2011, la fel, promitea ca anul ce venea să fie unul deosebit, dar nu neapărat în sens bun.
• Cel puţin iarna trecută am avut zăpadă...
• Blogşorul meu, după ce a împlinit un an, a trecut prin nişte schimbări drastice. După cum visasem, mi-am schimbat URL-ul, şi am mai adăugat un autor, dar n-a durat... În scurt timp că am revenit la Sufletista, la Virtual Home Sweet Home, regretând că am încercat să-mi trădez Dulcea Casă.
• Februarie, vai, ce mai lună. Imediat ce s-a sfârşit ianuarie, am "decolat" brusc. Cât entuziasm izvora din mine, câtă speranţă.... Câtă naivitate. Continuam, din păcate, anul 2010, fără să-mi dau seama.
• Martie îl începusem la fel, doar că speranţa se stingea cu încetul. Coboram încet, dar sigur, din nori.
• La începutul lui aprilie, am revenit cu picioarele pe pământ. Aterizarea forţată m-a trezit complet şi m-a determinat să o iau de la capăt. Aş putea spune că Anul Meu Nou a început abia în aprilie.
• Mai a fost o lună plină, marcată, în special, de iniţierea mea mai serioasă în arta fotografică, şi anume prin documentarea dar şi antrenarea mea în acest domeniu. Deşi de mult timp îmi plăcea şi mă interesa fotografia, abia în mai m-am determinat şi am împrumutat pentru prima dată un aparat mai serios (mai serios decât Sony al meu micuţ şi roz) şi am încercat şi eu câte ceva. De fapt, de atunci tot continui să împrumut periodic... Sper la anul să încetez cu cerşitul, şi să-mi iau şi eu ceva al meu, cât de cât...
• Sfârşitul clasei a X-a a fost unul frumos, semn bun pentru vara ce urma.
• Vara, întradevăr, a fost una deosebită. Pe 17 iunie a revenit BFF de la Italea, de la aeroport am mers direct la zi de naştere, şi a doua zi diminează deja nu mai eram în oraş.
• Vara mi-am revonat camera, în sfârşit... două săptămâni de chin şi de mutat mobilă dintr-o cameră în alta şi-au spus cuvântul, însă, rezultatul a fost pe măsură.
• August, ca de obicei, cireaşa de pe tort. Două săptămâni în România, în munţi, printre maghiari.. Cred ca a fost cea mai frumoasa vacanta din ultimii 10 ani. Totul datorita luuui... o să priceapă el când va citi, nu vă mai spun.
• După 2 ani, în septembrie, mi-am reparat în sfârşit micul meu Sony Roz. Rămân veşnic recunoscătoare americanului meu nepatriot, o să-şi dea seama el când va citi că despre el e vorba.
• Tadadadaaam... clasa a XI-a, primul semestru a fost foarte activ, plin de evenimente extra-şcolare, evenimente, organizări eşuate de excursii, etc.
• Toamna aceasta n-a prea fost una reuşită din punct de vedere meteorlogic, însă, am cunoscut foarte multe persoane noi... ca niciodată chiar. Nu vreau să le spun pe nume, pentru că Bilanţul îl scriu de obicei la general, fără să menţionez nume sau evenimente concrete.
• Decembrie a fost, probabil, cu mici excepţii, cea mai reuşită lună din a doua jumătate a anului 2011.
• Abia azi mi-am instalat bradul şi am stricat globul meu preferat de sticlă... Globul care are (avea) 17 ani... Roz pal cu un strugure desenat pe centru. Mi-a alunecat din mână şi s-a făcut ţăndări. Un moment de reculegere, vă rog... 

Sfârşitul anului e plin de pesimism, ca de obicei. În afară de faptul că vremea e, nu mă feresc să spun, îngrozitoare, am mai avut parte, recent, şi de câteva eşecuri emoţionale.
DAR, cu toate acestea, sunt gata să încep un an nou, pentru că horoscopul a spus că anul care vine va aduce mulţi bani zodiei mele deja învăţ din greşeli, şi, la câte greşeli am făcut eu, aş fi cel mai mare înţelept dacă le-aş analiza corespunzător.
În fine, anul acesta nu a fost atât de rău. A fost, în orice caz, mult mai bun decât ratatul de 2010.

LA MULŢI ANI, DRAGI BLOGGERI, PRIETENI, COLEGI, etc.

Fie ca 2012 să vă aducă tot ce vă doriţi! Să piară duşmanii (atenţie, accentu pe prima silabă!), haterii, stalkerii şi bârfitorii. Răbdare, dragoste şi înţelepciune tuturor celor dragi!

Fie ca toate necazurile să se risipească, la fel ca globul meu preferat astăzi.. :'(

În fine, AM MAI SUPRAVIEŢUIT UN AN, şi pentru asta mă/vă felicit.

P.S. Fuck the Mayans, I'm too young to die.

Zăpadă fără apă...

Sărbători de iarnă fără iarnă, Crăciun fericit fără spirit de Crăciun şi Revelion fără băutură. Uite aşa pare să se încheie anul două mii unsprezece.

La finalul acestei săptămâni - Bilanţul Anului 2011!

CLICK AICI PENTRU A REVEDEA BILANŢUL ANULUI 2010.

P.S. Frumoasă pisică.

Crăciunul lor

A venit ziua cea mare. Toţi copiii sunt atât de entuziasmaţi... Aleargă pe coridoare, pregătesc sala de festivităţi, mătură scările, aduc în ordine curtea... Eu stau şi îi urmăresc dintr-o parte. Sunt nou aici, unica mea sarcină a fost să curăţ lavoarele şi am îndeplinit-o demult. Nu mai vreau să mai ajut la pregătiri. Pentru mine e o zi ca oricare alta,  habar n-am de ce se agită lumea atât de la nişte donaţii mizerabile ce urmează să sosească deseară.
La amiază deja toată curtea străluceşte, iar copiii montează o scenetă în sală. Eu continui să privesc agitaţia din jur şi nu scot un cuvânt. Nici n-ar avea rost, mi-ar sări toţi în cap dacă aş pune la îndoială maiestuozitatea venirii Străinilor cu daruri.
Afară înserează şi încă nimeni nu a venit, dar spiritele sunt din ce în ce mai aprinse. Cică Străinii au mai fost şi anul trecut...
În sfârşit apare un autocar uriaş la poartă. Toţi înnebunesc, le ies înainte, se oferă să-i ajute, îi îmbrăţişează. Eu mă retrag în sala de concerte şi aştept. Un grup de Domni şi Doamne încep a descărca ceva din autobus. Fraţii mei îi numesc "Domni". Eu n-am de gând să le dau prea multă atenţie. Vin ducând multe cutii de carton, unele dintre ele par destul de grele.
Am auzit că au şi un spectacol pentru noi, că l-au adus pe Moş Crăciun să ne împartă jucării. Sunt naivi, pentru că Moşul nu vine la cei ca noi.
Toţi aleargă grăbiţi şi se adună în sală, se îmbulzesc pe scaune, privesc admirativ Domnii, le zâmbesc, îi trag de haine... Când începe spectacolul, mă strecor pe uşă şi ies în curte. Fraţii sunt prea fericiţi ca să-mi observe lipsa.
După un timp, mi se face frig şi sunt nevoit să mă întorc. Scaunele sunt goale, toţi dansează în faţă împreună cu falsul Moş, Doamnele în rochii şi restul Străinilor. Mă aşez la margine. Îmi compătimesc Fraţii.

Cineva îmi întinde o mână. Ridic ochii, e o Doamnă frumoasă. Are părul despletit şi ochi calzi. Îmi spune zâmbind "Hai şi tu!". Încerc să eschivez, dar mă apucă şi mă ia imediat cu ea. Mâna ei este caldă şi fină... Nu mă pot împotrivi, am roşit. Suntem deja în mijlocul sălii unde toţi ţupăie şi zburdă. Mă întreabă câţi ani am, cum mă numesc, ce-mi doresc de Crăciun... După fiecare răspuns sfios îmi spune şi ea vârsta ei, numele. Are nouăsprezece ani şi mi-a promis că anul acesta sărbătorile de iarnă vor fi de neuitat. O cred pe cuvânt. Nu mai îndrăznesc să fiu sceptic în privinţa grupului ei. Pe neprins de veste mă ridică în braţe continuând să danseze împreună cu ceilalţi. De sus îi văd pe toţi... Feţele Domnilor zâmbesc de rând cu cele ale Fraţilor, se distrează ca o mare familie fericită... Doamna mea emană căldură şi mă priveşte în continuare cu un surâs larg pe buze.

După ce s-a terminat concertul, Doamna m-a lăsat jos şi s-a îndepărtat. Am simţit brusc cum îmi creşte un gol în stomac, dar s-a întors imediat îmrepună cu colegii ei şi ne-au împărţit tuturor dulciuri, rechizite şi haine. Cred că mai fericit n-am fost niciodată... Când au trebuit să plece, m-am întristat... eram afară şi le dădeam la revedere, mulţumindu-le pentru tot ce-au făcut pentru noi.
Înainte să urce în autobuz, Ea s-a apropiat de mine, m-a strâns în braţe şi mi-a şoptit... "Moş Crăciun vine la toţi copiii."

(c) momente imortalizate de Dan

Secretele Sufletistei (partea I)

Vă prezint ediţia I a seriei Secretele Sufletistei:
Ghid: Cum îşi scrie Sufletista postările ex-promt


Primul pas este titlul. Habar n-are despre ce urmează să scrie, dar alege din start un titlu, aşa, doar-doar o servi drept izvor de inspiraţie.
*opţional* În dependenţă de perioada anului, se va plânge în legătură cu starea vremii şi va învinui sinopticienii de toate nenoricirile ei.
Dacă afară deja e întuneric când începe să scrie, cel mai probabil va fi predispusă la chestii lacrimogene şi va descrie drama incredibilă a unei camere luminoase/ a unei plimbări/ a unor personaje complet irelevante, din care cititorul nu va înţelege nimic, dar va presupune că e ceva profund.
În caz că Sufletista dactilografiază când afară e încă soare, nici nu prea are rost să-i citeşti postarea. Sufletista n-are inspiraţie când e soare afară.
După un sfert de pagină de articol complex cu implicatii poetice/ critice/ dramatice/ sofisticate, ea va pune brusc capăt procesului scrierii, pentru a lăsa suspans.
*opţional* În loc de concluzie, va adresa o întrebare retorică în speranţa că va provoca nişte comentarii din partea cititorilor.
Va verifica dacă titlul se potriveşte cu ceea ce-a scris ulterior. Dacă e potrivit, îl lasă. Dacă n-are nici o legătură, oricum îl lasă.
*opţional* Va adăuga o fotografie care are/ n-are legătură cu textul.
În continuare, ea va publica ce-a scris, apoi îl va reciti şi va găsi greşeli.
Cu viteza luminii, va intra din nou în Editer şi va corecta, nu cumva să reuşească să citească cineva cu erori. Apoi va repeta acest ritual de cel puţin trei ori.
În final, când totul e gata, va spăm-ui pe toţi cunoscuţii cu link-ul postării.

Atenţie, aici sunt descrise doar postările "ex-prompt", scuipate în secunda când Sufletistei îi vine cheful să scrie.
Mai sunt şi acele din cealaltă extremă, supranumite "gândite", dar despre alea, data viitoare...

Pentru că e artă

VĂ ROG VIZIONAŢI ÎNAINTE SĂ CITIŢI ABERAŢIILE MELE!

Văzusem mai demult acest videoclip undeva, dar, posibil, nu i-am dat atenţie. Astăzi am dat din nou peste el, întâmplător, şi am decis că totuşi ar trebui să-l analizez puţin. Acum, când încerc să scriu ce simt, nu reuşesc...
În mintea mea se îmbulzesc atâtea emoţii, atâtea culori... un amalgam de gânduri din care nu desluşesc decât "fugrhrrrrrrrrrrbloaaaarghwhahaaaa???"
Acum să clarificăm, rând pe rând, ce este de fapt această himeră care pretinde a fi un soi de artă contemporană.
First, patru bărbaţi pe jumătate dezbrăcaţi, cu corpuri ca ale lui David, singuri, împreună într-un video-clip. Până aici e bine, dar un "bine" aflat la limită, boţit şi păros ca hainele mele de şcoală după ce mi-a dormit pisicul în dulap. Second, aceşti patru tipi sunt îmbrăcaţi în colanţi de piele şi, după cum se observă din coregrafie, sunt şi foarte elastici, dansează bine o coregrafie cu mişcări mai mult sau mai puţin senzuale, pe care eu nu le-aş putea face nici după 100 de ani de antrenament. Third, aceşti patru inşi dansează pe tocuri de 15 cm şi, permiteţi-mi vă rog, să vă scriu câteva din versurile cântecului:

You want me
You love me
You hate me
I don't care
I wanna f**king you
Money, trend, fame, sex,
"B.M" club, fashion new
You and you and Gareth Pugh.

Deci, cam astea sunt toate cuvintele rostite în decursul a 3 minute de strip dance pedegeaba.

Acum, umila mea opinie: ăăăă.. îîîî...Nu, nu pot. Mă blochez şi basta! Nici nu pot înţelege ce opinie am eu despre această capodoperă. Mi-a spălat creierul...

Oh my god! Asta nu e muzică! Ăştia nu sunt bărbaţi! (cel puţin în concepţia mea limitată despre artă)

Hai că-s şi eu liberală şi cu idei moderne, nu sunt feministă, nici rasistă, nici xenofobă, înţeleg trendurile actuale care sunt din ce în ce mai nebune, că nu sunt născută în epoca medievală, dar există nişte limite impuse de .. GUST, dacă nu de moralitate.

Şi băieţii ăştia fac milioane pentru o singură "vâstuplenie". Sunt originali? De ce? Pe Lady Gaga nu o întrece nimeni oricum. Doar pederaşti băieţi de acest gen mai sunt în lume şi nu au câte 5,000,000 de vizualizări pe youtube şi nu sunt invitaţi la fashion show-uri. De ce vă impresionează şi de ce eu nu pot vedea nimic valoros în acest videoclip? (cu excepţia fizicului lor perfect)

Îmi provoacă...  nu ştiu ce-mi provoacă.

Da, ei sunt genul ălora de pe catwalk, înalţi, slabi, ce să mai... dar...

Ăsta nu e metrosexualism, nici nu sunt sigură că e homosexualism, e ceva beyond my undestanding...

Dacă se găseşte cineva care să-mi explice şi mie ce se твареште în videoclip şi de ce lumea astăzi apreciază această artă "contemporanistă", îl încoronez.

P.S. Mi s-a alterat materia cenuşie.
P.P.S. Le invidiez fizicul.

Necotidianul [9]

Felicitări cu ziua Marii Uniri de la 1918, felicitări cu prima zi de iarnă, felicitări cu ziua mondială a combaterii SIDA, felicitări cu ocazia zilei de nastere a profei noastre de mate, felicitări cu sfârşitul toamnei, felicitări cu inaugurarea bradului şi conectarea decoraţiunilor de sărbători, felicitări facturilor de electricitate pe care urmează să le plătească primăria generală Chişinău...şi aşa mai departe :)
Şi acum, câteva date stastististisce şi gânduri care nu şi-au găsit locul în alte postări.

• Ultimele 31 de zile din 2011! Vinerea lunilor!
• Deja simt spiritul sărbătorilor de iarnă şi sunt tentată să-mi fac new year resolutions.
• Urăsc ce se твареште pe străzile Chişinăului acum, mai ales după ce a plouat azi.
• Luminiţile arată superb în Buiucani, chiar nu mă aşteptam să împodobească şi acest sector, de obicei se limitau la Centru.
• Abia aştept să ies să fac poze noaptea în oraş, în weekend.
• Apropo de făcut poze, la moldoveni se atestă un fenomen foarte interesant referitor la aparatele de fotografiat "prafesianalinie", care de fapt nici nu-s "prafesianalinie" da-s "semi-prafesianalinie"; aici mă refer la reacţia trecătorilor la vederea unui astfel de aparat. Eu, spre exemplu, fotografiez acum cu un Canon pe film (care nici nu e al meu), iar el, din faţă, arată exact ca un digital (cel puţin la prima vedere). Hoinărind pe străzile oraşului cu aparatul la vedere, observ atent privirile trecătorilor. Evident, toate se îndreaptă spre vedeta care atârnă la gâtul meu şi n-o slăbesc nici după ce au trecut deja de mine; întorcând capul după ei, observ că şi ei fac acelaşi lucru. Din această cauză... mă simt atât de artistă, atât de patetică! Ca un boem în căutarea inspiraţiei, captiv într-o lume surdă şi oarbă în pretenţa Frumosului! Maxer, îţi dai seama ce consecinţe are gestul tău sufletist?)))
• America, ţara tuturor posibilităţilor? Daaa' de unde?! Staţi să auziţi voi în Moldova ce se твареште la acest capitol! Aici oricine venit din orice colţ al lumii se poate angaja oriunde, neştiind nici limba de stat şi nici oraşul. Două săptămâni în urmă, după o cumătrie, am avut marele noroc să prindem un taxi la ora 3 dimineaţa care să ne aducă de la Ciocana în Buiucani. Deci, urcăm împreună cu tata şi îi zicem taxistului unde să nă ducă. El concretizează în limba rusă, apoi porneşte în direcţia Centrului. Când ajunge la Ştefan, îi cere tatei direcţii (în rusă), despre cam unde s-ar afla strada Vasile Lupu. Tatăl îi explică, iar acela habar n-are. Tatăl insistă, acela - nimic, de parcă îi explica teoria relativităţii în chineză. Până la urmă, s-a dovedit a fi că e nou în oraş, vine din Siberia, dintr-un oraş T... T...nu-ştiu-cum, am uitat. S-a angajat vreo lună în urmă, imediat ce s-a mutat în Chişinău şi fiind că ÎNCĂ nu cunoaşte limba şi nici oraşul, i-a luat aproape o oră să ne aducă acasă. Cum dom'le?! Nici acte moldoveneşti, nici limbă, nici oraş... NIMIC! CUM DRAGĂ TE-AI ANGAJAT LA O FIRMĂ DE TAXI?!
• De fapt, nu mă mai miră nimic.

Ne vedem la brad! :3

Când Karma e împotriva ta

Sunt zile din astea când văd numi pahare pe jumătate goale. Iar jumătatea plină e otravă.
În astfel de zile, critica constructivă nu foloseşte la nimic, vântul îţi ciufuleşte părul în orice direcţie nu te-ai întoarce, iar în maxi-taxi te calcă toate babele pe cizmele tale noi nouţe de iarnă de 3000 de lei de la Elat, pentru că nesimţiţii îmbrăcaţi în negru şi cu pantofi cu boturile ascuţite stau confortabil pe scaune şi se fac a se uita prin geamul murdar, periodic scot din buzunare când un telefon mobil, când altul...

Pesimism pur, pe care dacă nu-l depăşeşti, funcţionează ca un set de reacţii în lanţ. Dimineaţa te trezeşti cu întârziere şi simţi că parcă nici n-ai dormit, când te priveşti în oglindă te sperii, nu-ţi găseşti hainele potrivite, pantalonii negri puşi deoparte de cu seară sunt plini de puf de mâţă, părul nu-ţi stă nicicum, urmează să ai opt lecţii, în transport cântă Pugaciova, ţi-ai uitat banii de mâncare acasă, e.t.c. (end of thinking capacity).

Chiar acum, când încerc să scriu după o pauză de mai bine de două săptămâni...

Zile din astea în care până şi inspiraţie este, dar nu poţi să storci nimic util din ea. :|
Aştept iarna.

Flori de smog

Uite că a sosit perioada mea preferată a anului.
Fiind lipită de inspiraţie şi ocupată până peste cap cu treburi incredibil de importante, am decis până pe 1 decembrie să-mi iau vacanţă pe blog.
Am nevoie să mă reculeg. Cică am un stil plictisitor şi degradez. Cică înainte scriam mai bine.
Ciao, până data viitoare. Promit să mă revanşez.
Vă urez un sfârşit de toamnă prăfuit şi afumat!

Bloodstream

Cântecul e perfect pentru ultima mea postare. Dacă aş fi început a cânta în momentul în care am intrat în camera lui, asta aş fi cântat, la sigur...

Wake up...

Look me in the eyes again...
I need to feel your hands upon my face....
Words cand reline eyes
They can cut you open...
And then... the silence surrounds you and haunts you...

You've gotten into my bloodstream...
I can still feel you floating in me...

P.S. Nu privesc Vamprie Diaries. Soundtrackul e Stateless - Bloodstream; l-aş fi pus la player, dar ştiind viteza cu care lumea îl opreşte imediat ce intră şi mai ales că versiunea din serial (unica şi care se găseşte numai pe youtube la acest link) e mai frumoasă decât cea originală, am decis să-l postez aparte. Enjoy.

Soare din tavan

Ziua plouă, iar noaptea e soare. Îmi bate în ochi şi nu mă lasă să dorm. Încerc să mă obişnuiesc cu lumina abundentă care mă invadează, dar nu pot, pentru că e rece.
Mă scol şi-mi dau seama că mă aflu pe canapea. Am şi uitat că am rămas în sufragerie. Urc la etaj, îmi amintesc că am jaluzele în dormitor; poate voi putea să pun geană pe geană măcar în această noapte.
Trec pe lângă camera lui; doarme buştean, ca de obicei. Oare cum reuşeşte? Mai fac un pas, apoi mă răzgândesc şi intru la el. Îl privesc de sus, apoi mă învârt prin jurul patului, examinându-l din diferite unghiuri. Parcă e de porţelan, nici un muşchi încordat, nici un rid, nici o emoţie, nici un vis. Chipul - calm absolut.
Doarme pe partea dreaptă, inert, nemişcat; respiră rar şi aproape nesimţit, ai zice că e fotografie, nu om viu. Razele reci îi inundă trupul îngheţat. Ora două, noaptea. Cum naiba doarme aşa!?
Ies şi mă îndrept spre camera mea. Trec pe lângă baie. Mai fac un pas, apoi mă răzgândesc şi intru, gresia rece îmi face pielea de găină. Mă privesc în oglindă, dar nu mă văd. Îmi ating obrajii, îmi palpez gâtul - nimic. Oglinda nu colaborează. Renunţ. Merg agale spre dormitor.
Cearşafurile albe, scrobite, reflectă lumina ca nişte suprafeţe proaspăt lustruite. Mă aşez pe marginea patului şi privesc pe geam, dar nu văd nimic, e mult prea însorit şi simt un fel de agitaţie mută, estompată parcă de atmosfera din casă. Mă întind, patul nu e moale şi primitor ca în filme. E rece, iar plapuma se ondulează crispat sub greutatea corpului meu.
Mă ridic şi-mi închid încet jaluzelele. Se face beznă şi anxietatea dispare imediat. Mă simt ca atunci când abia după ce se face linişte completă, îţi dai seama că se auzea de fapt ceva, un zgomot de fundal imperceptibil.
Închid ochii. Căldura întunericului mi se răspândeşte prin trup...
Se aud paşi, deschid ochii, şi din nou mă orbeşte soarele. Ce s-a întâmplat?!
El stă lângă uşă, rezemat de perete, şi îmi zâmbeşte.

I Heart Dogs

Dacă m-ar întreba cineva ce aş alege între câine şi pisică, în absolut toate cazurile aş răspunde câine.
Deşi am motan acasă, prefer câinii, pentru că sunt mai entertaining.
Totuşi, preferinţele mele în raport cu alegerea animalelor de companie, nu au absolut nimic în comun cu frica obsesivă pe care mi-o provoacă caninele. De la maidanezi până la pekinezi. (doar pentru că rimează)
Pentru a evita eventualele "conflicte" când sunt nevoită să trec pe lângă aceste minunate animale, am învăţat să-mi controlez adrenalina care stă să răbufnească în orice clipă când dau nas în nas cu vre-un câine, şi din cauza căreia risc să atrag atentia tuturor dobitoacelor pe raza de un km pătrat.
Acum, partea cea mai interesantă: strategia mea de control a fricii.
Având în vedere că nu mă pot convinge şi auto-motiva o dată şi pentru totdeauna că ei nu prezintă un pericol pentru mine, trebuie de fiecare dată, prin puterea gândului, să-mi insuflu vorbe încurajatoare.
Un caz particular, care a avut loc vineri, când hoinăream prin buiucani în căutare de subiecte pentru fotografiat, urmează a fi prezentat în formă de monolog.
"The words in my mind... You are free to talk to mee... (cântam odată cu playerul) Mmmm.. mm- (zăresc duşmanii în număr de 2-3) Oh nu.. Oh nu, oh nu, nu, nu, nu, nu, nu!  Ce nu-mi merge azi... (mă opresc din mers, şi mă întorc) Oh fuck, acum o să mă vadă trecătorii şi o să zică că-s ţicnită (mă întorc iar în direcţia iniţială) ok, stai calmă, ai mai trecut prin asta de zeci de ori. STAI CALMĂ. Aşa, acum mergi la pas... NU. PRIVI. ÎN. DIRECŢIA. LOR. of dar dacă mă pândesc? Trebuie să trag cu ochiul. OH NU! Se uită la mine. Ce să fac, ce să fac? Aşa, grăbeşte uşor pasul, respiră adâââânc.... Inspirăăă, expirăăăă... aaaşa. Încă puţin, ţine-te în mâini! Nu panica!! Aşa... NU PRIVI ÎN URMĂ! Huuu.. e bine, e bine... inspirăăă, expirăăă, inspirăă, expirăă.. mai lent... aşa... O DOAMNE MI SE PARE CĂ MĂ URMĂRESC! (întorc încet capul) Nu, au rămas acolo.. e bine... Hu... Am trecut şi de asta...".
Şi aşa de fiecare dată.

*loves* Part III.

Partea a III-a a paginei *loves* a sosit!
Poze proaspete marca Sufletista, într-o formă nouă.
Diferenţa dintre celelate ediţii şi aceasta este că pozele ediţiei a treia au fost efectuate cu un aparat de fotografiat pe film.
Vizitaţi-o and feel free to comment (again)!
Will accept anything as an opinion. :)

Ziua lui Buckie

A. A. S. buckie - subst. comun, inventat de către mine, forma scurtă la Buckingam Pallace Guard/ Queen's Guard. In other words, nu ştiu cum se numesc ei altfel, iar să scriu de fiecare dată Buckingam Pallace Guard ar lua prea mult timp. Deci, Buckie, produsul lenii mele.
A.S. This is a Buckie. ------------------>



06:00 - Un, doi, un, doi, un, doi, mă duc să-l înlocuiesc pe cel cu schimbul de noapte, un, doi, un, doi.
06:02 - Am ajuns. Poziţia cât mai rigidă, nu privi pe celălalt în ochi.
06:03 - Poate ar trebui să mă relaxez puţin, astăzi regina e plecată şi va trebui să stau până la prânz.
06:04 - E prima zi de lucru totuşi, precis sunt camere ascunse pe undeva, ar trebui totuşi să mă menţin rigid.
06:05 - Mă cam deranjează chestia asta de pe cap, dar e ok.
06:06 - Ce plictiseală, ca să treacă timpul mai repede, voi încerca să privesc într-un punct şi să număr.
06:30 - Mă cam dejanjează chestia asta de pe cap, dar e ok.
07:00 - S-au mai trezit londonezii, în sfârşit văd şi eu mai multă lume.
07:05 - Azi e sâmbătă? Ar trebui să treacă şi turişti pe aici.
07:15 - Hehe, îmi amintesc când eram eu copil şi am fost în excursie la Palat.
07:30 - Plouă.
07:31 - Oare ce ar trebui să fac? Nu mi-au dat instrucţiuni pentru asta.
07:32 - Oare am voie să mă mişc? Măcar puţin?
07:33 - A ieşit soarele! Ce bine! S-a cam udat chestia asta de pe cap.
07:45 - Plouă.
08:00 - Continuă să plouă. Chestia asta de pe cap devine cam grea.
08:15 - A ieşit soarele! Sper să mă usuc repede.
08:30 - Ce zi frumoasă totuşi... şi ce muncă nobilă... o, uite şi un bărbat trece. Probabil la serviciu pleacă, o fi vreun diplomat, e îmbrăcat la costum. Ar trebui să-i zâmbesc!
08:30:41 - Flegmă pe pantof.
08:45 - Oare cât o fi ora? Mi se face foame.
09:00 - Plouă.
09:30 - Soare. Şi totuşi ce muncă nobilă!
09:40 - Se apropie un grup de turişti.
10:00 - O, vin spre mine. Faţă serioasă.
10:01 - Fac poze, ce nice.
10:02 - Îmi ating chestia de pe cap.
10:03 - Îmi examinează uniforma.
10:04 - Mă privesc în ochi, mă provoacă.
10:05 - Un bărbat cu respiratie oribilă îmi cercetează arma. Please kill me.
10:06 - A plecat, slavă Domnului, I can breathe!
10:10 - Şi, pleacă grupul...
10:14 - Plictiseală.
10:15 - Mă cam deranjează chestia asta de pe cap, dar e ok.
10:30 - Plouă.
11:00 - Oh, nu.. nu, nu, nu, nu, nu, nu!
11:00:14 - Nuuu, numai nu acum!
11:00:30 - Ce mâncărime, Doamneeeee!!!
11:01 - MUST. NOT. SCRATCH. LEG. MUST. RESIST. TEMPTATION.
11:02 - Cred că mă înverzesc la faţă.. ce să fac, ce să fac?
11:03 - Doamne ajută.
11:04 - Ce bine eeeee... sper că nu m-a văzut nimeni.
11:30 - Soare! Şi totuşi ce muncă nobilă! Doar că mă cam deranjează chestia asta de pe cap.
11:45 - Oare cât o fi ora?
12:00 - În sfârşit, vine schimbul. Mulţumesc, mulţumeeesc.
12:00:13 - Mişcă mai repede numai, hai nu mai fi şi tu aşa păpuşă de lemn.
12:00:18 - Încă n-ai ajuns?!
12:00:34 - Gata, încă puţin şi voi fi liber. Aşa, da, faţă în faţă, ia-mi locul, da...
12:00:40 - Freedom!!! Lunch time!

P.S. Buckie va mai reveni la job. :)

E frig in calendare (24-10 update)

A.S. 24 octombrie: Am atins 20,000 de vizulizări!!! (de astea cinstite) De fapt, la moment am chiar 20,012.
Continuaţi să votaţi/ oferiţi sugestii pentru posturile voastre preferate!


Pentru ca timpul e foarte rece şi mie îmi îngheaţă condeiul în mână, nu am postat de două săptâmâni nimic.
În schimb, fiind că tot am probleme cu privire la subiectele articolelor mele, vreau să fac un sondaj:


Vă rog să votaţi şi să comentaţi, dacă aveţi ceva de adăugat.
Cam obosesc să scriu "de toate", că e mai greu de ales subiectul, şi aş vrea să mă limitez la un număr restrâns de teme, dar, în schimb, să pot scrie mai mult, fără restrângeri.

Timpul murise

A.S. (Fac asta cam rar, dar fie, azi - postare de fuflet)

Dimineţi.

Patul mare de lângă geamul fără draperii, fără jaluzele, e scăldat în soare. S-a dormit în el, dar de ceva timp stă neatins, cu cearşaful răscolit şi cu pernele lăsate în grabă pe margine.

Prin părţi, două noptiere compacte din lemn negru. Razele soarelui evidenţiază firişoarele de praf pe fundalul întunecat.

Pe fiecare dintre noptiere stă câte o ceaşcă aburindă. Cea micuţă, albă, cu pereţi groşi e cu cafea. Cealaltă, finuţă, mai înaltă, cu desenul unui mac roşu pe centru - cu ceai.

Mai este şi un dulap, faţă în faţă cu patul, la fel din lemn negru, compact. Are câteva rafturi, trei uşiţe din sticlă şi două sertare. În centru - loc destinat vreo-unui LCD cu diagonală imensă, care e ocupat în schimb de... cărţi. Pe stânga şi pe dreapta. Nu stau toate la un loc. Cinci, şase într-o parte, aranjate frumos, după grosime, în ordine descrescătoare, alte cinci, şase în cealaltă parte, cu colţurile îndoite, cu pagini pătate, stând oblic, gata să cadă, mai să se atingă de tabăra opusă.

Dar nu vine nimeni să bea lichidul mereu fierbinte, să aranjeze patul, sau să citească.

Linişte ţipătoare.

Camera largă, elegantă, decorată cu atâta gust şi atâta precizie, strigă din toate puterile. Ar vrea cineva să spargă ceştile de pereţii ei, să răstoarne dulapul şi să zboare pagini pătate peste podeaua ei. Silenţiosul a devenit insuportabil. Dimineaţă după dimineaţă, soarele bate în geam şi luminează fiecare colţişor, zile, luni, poate deja de ani întregi. Nimic nu se schimbă, nimic nu mişcă. Se aude ticăitul unui ceas care s-a oprit în loc şi doar secundarul se zbate infinit în încercarea de a urni din loc timpul.

Dimineţi la rând.

Şi nu vine nimeni să bea lichidul mereu fierbinte, să aranjeze patul, sau să citească...

Sex ca la TV

Se ştie că mulţi (majoritatea) preferă să vizioneze filme în loc să citească cărţi. (greşelile astea mă urmăresc cu radarul). Şi e firesc, având în vedere că e mult mai uşor să urmăreşti imagini şi să asculţi replici, decât să citeşti litere şi să-ţi imaginezi situaţii.
Se ştie că mulţi (toţi) învaţă şi preiau din filme o mulţime de gesturi, mimici, comportamente, idei, pe care le utilizează în cotidian. Spre exemplu simplul act de a aborda o fată. Cum se făcea înainte? Cavalerul trebuia să gândească şi să-şi planifice cu mult timp înainte gesturile, cuvintele, acţiunile, poate să ceară ceva sfaturi de la părintele său. Acum nu e nici o problemă; orice film trebuie să conţină cel puţin un cuplu şi cel puţin o scenă din care spectatorul poate "învăţa" ce şi cum să facă într-o situaţie respectivă (spre exemplu, un romantic date), mai ales pentru că, de obicei, apar stereotipuri, clişee în ceea ce priveşte sensul unei sau altei probleme vizate.
În consecinţă, oricine poate aborda pe oricine oricum. Lumea a învăţat de la televizor cum se comportă în public, cum se stă cu spatele drept la restaurant, cum se face pe timidul la primele întâlniri, cum se face cunoştinţă într-un local public, cum se face sex, cum scapi de situaţii penibile, cum înşeli, cum arată crima perfectă, cum te apropii de cineva care-ţi place fără să faci pe prostu', cum se mănâncă senzual, cum se reproşează, cum se iartă, cum se împacă, presupun cum ar arăta prieteniile adevărate, cum este trădarea, cum ar trebui să fie petrecerile, cine şi ce îţi datorează, cum părinţii n-au nici o autoritate asupra copiilor, cum cei răi scapă nepedepsiţi, cum cei vinovaţi sunt chinuiţi, etc, etc etc...
Şi nu vreau să spun că este ceva rău. De cele mai multe ori chiar ajută să te descurci în viaţă.
Ideea era că... Filmul, de obicei (nu includ Harry Potter, Avatar, Twilight sau Star Wars, ci filme realiste), reprezintă, într-un fel realitatea. Sau se ghidează după ea. La început aşa o fi fost, pe timpul la Godfather şi Pulp Fiction. Astăzi se cam schimbă poziţiile şi pare că de multe ori filmele sunt cele care ghidează realitatea. Pentru că 70% din comportamentul nostru etic e învăţat din situaţii ficţionare, iar 30% din experienţa proprie şi contactul zilnic cu persoane şi situaţii reale.
Cam cât de mult ne ajută/ dăunează aceste "ghiduri"?
Dar tu, te porţi ca la TV? :)

YSG, sincer...

Realităţi pline de neologisme dovdite ştiinţific de către cercetătorii britanici şi aprobate de NATO.

• Am început al XI-lea an şcolar atât de brusc, plictisitor şi obez (da, e un neologism, da, şi e adjectiv, nu ştiaţi de el? = "plin" sau "încărcat"), încât simt că nici n-a fost vară, iar ceea ce trăiesc acum este continuarea lunii mai, doar că mai dificilă şi mai pesimistă (continuare pesimistă, expresie neologică, nu ştiaţi?!), din cauza faptului că ştii că mai ai opt luni şi o săptămână până la vara viitoare.

• E toamnă în calendare, e toamnă dimineaţa, când nu ştii cu ce să te îmbraci pentru că e a naibii de frig, iar la amiază, când revii, te topeşti. Din păcate, mai este până la perioadea mea preferată a toamnei... pentru că frunzele stau încă ferm, verzi întunecate, încăpăţânate pe majoritatea copacilor, cu excepţia castanilor care s-au despuiat demult şi aşteaptă iarna să-i îmbrăţişeze (ca să nu mai vorbim că oferă muniţie copchiilor celora nebuni de la şcoală; nu mai eşti în siguranţă nicăieri acum).

• Titlul postării nu prea are nimic în comun cu conţinutul (da, cacofonie neologică, nimic nu ştiţi) ..deci, cum ziceam, cu conţinutul ei. De fapt, dacă nu aţi pus pauză la playerul de pe pagină (ceea ce este foarte puţin probabil, deoarece primul reflex pe care îl au 99% din vizitatori este să pună pauză cu viteza luminii).. deci, cum ziceam, dacă nu stă pe pauză playerul, probabil cântă Ur So Gay (Note: de fapt, la momentul postării cânta, uite cât a trecut de atunci; dar oricum este în playlist pe undeva). Şi mi-a plăcut atât de mult, încât cânt (frământare de limbă, neologică) prin casă "Yoou're so gay and you don't even like boys.. no, you don't even like, no you don't even like, no you dont even liiiikeee boooys..." şi mama nu înţelege ce am. (În caz că nu v-aţi priceput, YSG sunt iniţialele cântecului You're So Gay. Just checking...)

• La moment am în total 17,371 de vizualizări pe blog, de astea oneste, fără ale mele. Dacă le număram şi pe ale mele, cred că aveam cel puţin 40,000 acum. Dar, nu am expus aceste statistici ca să mă laud cu puţinii mei vizitatori... ci ca să mă laud că fac offline =))) da, da, amuzant.. but seriously. Fac. Imediat ce ajung la 20,000 de vizualizări, de astea oneste, fără ale mele... că dacă le număram şi pe ale mele... deja ştiţi. După calculele mele... ar trebui să ating această cifră cam pe la Anul Nou (sau Paştele Calului, dacă continui (da, da, da..) să postez ca până acum). So, offline, ce ziceţi?)) De fapt, cred că offline un cuvânt prea mare... Poate pur şi simplu o întâlnire drăguţă (întânire drăguţă, da, nu ai halucinat, şi da, e expresie neologică), un film, nişte poze la brad, dacă tot va fi Anul Nou. Nu? :( Deloc? Nimic? Nimeni...? Atunci... "I hope you hang yourself with your H&M scarf... Yoou're so gay, you're so gay, you're so gaaay!" :)) ..Dar serios acum. Ce credeţi?

*loves* special black&white edition

Pozele sunt făcute cu un aparat digital, aşa că efectul nu e chiar cel pe care mi-l imaginam cand mi-a venit ideea.. Dar, aşa cum sunt, sper că am reuşit să transmit măcar emoţii, dacă nu un mesaj. :)

Mii de mulţumiri Tanei, care mi-a suportat toanele şi ordinele, care s-a urcat cu mine pe acoperiş printr-un loc îngust, prăfuit şi aproape inaccesibil, care s-a lăsat legată, dezlegată, machiată, trasă de păr, îmbrăcată, dezbrăcată, aşezată peste tot, care a stat în soare şi în vânt două ore jumătate. But that's what friends are for, right? :D

Necotidianul [8] Despre anonimitate

Blogul meu, nu este, din păcate (sau nu, urmează să vedem), unul anonim.
Din start am avut grijă să afle mai întâi majoritatea prietenilor, apoi, mai târziu, şi Internetul.
Pe facebook (de fapt, peste tot) este link-ul la blogul meu.
Am pus pe blog o faţă.
În consecinţă, mă autocenzurez la greu şi îmi permit să postez cam doar 30% din tot ce aş vrea să scriu.
Nu sunt lucruri intime, dar sunt lucruri pe care eu, totuşi, nu mă simt confotrabil să le expun, fără mască, micului meu auditoriu, care este atât de colorat... (prieteni apropiaţi, rude (!!!), cunoştinţe de pe net, necunoscuţi, stalkeri, foşti colegi, colegi actuali, etc.).
Cum a zis un blogger genial, "Blogul este ca o piaţă mare, în care desigur, nu poţi să stai şi să-ţi serveşti ceaiul de la ora 5.", mai ales dacă nu ţi-ai păstrat anonimatul de la bun început.
Sinceritatea în condiţii de blogger public este un risc pe care nu oricine şi-l asumă. Eu mi-l asum, însă doar parţial, deoarece... v-am zis mai sus de ce.

Ce ironie... chiar şi acest articol este (parţial) cenzurat. Aş mai fi scris, dar, ca de obicei, mă abţin deoarece... v-am zis mai sus de ce.

Voi ce părere aveţi?

*loves* Part II.

Partea a II-a a paginei *loves* a sosit în sfârşit!
Poze proaspete marca Sufletista.
Vizitaţi-o and feel free to comment!
Will accept anything as an opinion. :)

Artificial bokeh

În sfârşit!!! Am obţinut un bokeh fără să utilizez un aparat de fotografiat SLR!
Ştiam eu că funcţia "macro" nu e suficient când vine vorba de camere neprofesioniste.
Nu este photoshopat, e poza originală, făcută câteva ore în urmă cu un digital, cu lentile obişnuite. Nu e super-grozavă, dar oricum e un progres, nu?
Ce-i drept, este un truc la mijloc şi mi-a luat ceva timp până să-l descopăr.


P.S. Urmează să actualizez în curând cu fotografii noi pagina *loves*, în caz că o mai ţine minte cineva.

Previzibil?

A venit toamna!
Şi ce fac toţi bloggerii cand vine toamna? Exaaact, scriu postări despre asta! La fel urmează să fac şi eu în continuare.
Doar că, spre deosebire de ceilalţi, nu voi scrie despre cum acest anotimp îmi trezeşte sentimente de nostalgie, uşoară tristeţe, despre cum îmi linişteşte sufletul sau alte chestii anodine.
Eu voi scrie, mai întâi, despre cum mă pasionează muzica de pian în ultimul timp. Am lăsat dubstep-ul, rock-ul, house-ul, alternative-ul, pop-ul (temporar, evident) şi am început să ascult muzică clasică. De fapt, pianul a fost preferatul meu dintotdeauna, în comparaţie cu chitara sau orice alt instrument cu coarde.
Şi ce credeţi că ascult? Chopin, Beethoven, Bach? Nope. Yann Tiersen. Un muzician francez, care nici măcar nu e compozitor. Cu toate astea, muzica lui mă farmecă (în special în variantele piano), are niste piese de exceptie! Tot ce e inefabil pe hârtie (pentru mine cel puţin, că mă limitează vocabularul), ia viaţă în muzica lui. La moment, piesele mele preferate sunt "La Plage" si "La Valse D'Amelie".
Zilele astea valsam cam stângaci prin cameră ascultând anume valsul din filmul "Amelie". îmi făcea aşa o plăcere... mai mare decât dacă aş fi dansat la nivel de expert orice fel de street dance. Mă crede cineva? Mă înţelege cineva ce simt?!..

În fine, despre toamnă...
Dacă ar fi să fac un ranking al anotimpurilor preferate, pe ultimul loc ar fi toamna.
Din toate cele trei luni, îmi place toamna doar 2-3 săptămâni maxim, situate cam la sfârşitul lui septembrie - începutul lui octombrie, când se colorează natura în galben şi roşu, când miroase a frunze uscate, când soarele încă e călduţ, iar paşii de pe trotuare sună învăluiţi parcă în vată...
În rest, septembrie e încă verde închis, dacă nu plouă; iar dacă plouă, e frig. Nu mai sunt ploile de vară torenţiale, grăbite, zgomotoase, care-mi plac mie... Sunt nişte ploi supărate parcă, reci, interminabile şi împărţite pe reprize. Sfârşitul lui octombrie şi tot noiembrie sunt de obicei tenebroase şi îngheţate. Natura e moartă şi degerată până la prima zăpadă mai consistentă.

Şi, în ultimă instanţă...
Ştiţi ce aş vrea eu? Să mă plimb... ...sună aşa simplu...
Credeţi că e puţin lucru o plimbare?
Nu o plimbare melancolică... de astea am destule.

Vorbesc despre aşa-zisa "plimbare în libertate" a lui Preda. Fără gânduri, fără ţintă şi fără reverie. "Când singura bucurie de care eşti conştient constă în însuşi faptul ca atare, că mergi; restul, că auzi, vezi şi miroşi, constituie doar, din când în când, câte o surpriză liniştită; vezi un om alunecând şi căzând, cineva ţipă, o boare de vânt îţi aduce în nări miros de pâine caldă" (sau Fornetti)...

Mă crede cineva? Mă înţelegi, tu, ăsta care citeşti acum aceste cuvinte? Tu, care ai avut răbdare să lecturezi tot textoiul acesta? Mmmm?!..

Cinematografie în termeni utili 2!!!

Continuăm ilustrarea simplă a genurilor filmelor:
Pentru prima parte, uite AICI.


Tragedia (scenariul de bază) [just reminding...]
Un câine traversează strada. E lovit de o maşină. Câinele moare. Sfârşit.


Romance
Un câine chipeş şi sărac traversează strada. E lovit de maşina unui ticălos bogat, cu blana deasă, muşchios şi nerod. Iubita ticălosului era în maşină cu el la momentul producerii accidentului. Ea este finuţă, simplă, frumoasă, generoasă, candidă şi inteligentă. Are grijă personal ca cel rănit să primească îngrijiri şi umblă pe lângă el până se vindecă. Câinele se îndrăgosteşte de ea, iar ea nu-l vede decât ca prieten (la început), pentru ca mai apoi să-l lase pe ticălos şi să se îndrăgostească de protagonist. După o frumoasă poveste de dragoste de câteva săptămâni, chiar înainte de nunta celor doi, intervin nişte complicaţii şi câinele moare. Scena finală o înfăţişează pe ea, la mormântul lui, însărcinată. Sfârşit.


History (documentar istoric)
A fost o dată, demult, un câine anonim care a avut o moarte suspicioasă. În anul cutare, câinele a înteprins nişte acţiuni dubioase, care au fost descoperite mult mai târziu, abia după moartea sa. Persoanele cutare şi cutărică i-au fost complici, dar şi ei deja sunt morţi. A avut trei soţii, patru copii şi o duzină de nepoţi, dar n-a rămas în viaţă decât un strănepot, care acum locuieşte în Siberia şi are amnezie. Aparent, acţiunile respective înterprinse de câine cât a fost în viaţă, au influienţat foarte mult economia, infrastructura şi societatea statului în care a locuit. Din păcate aceste lucruri au fost descoperite prea târziu. A fost un mare câine. Din păcate, anonim. Sfârşit.


Detective/ Crime
Un câine traversează strada. E lovit de o maşină. Câinele moare pe loc. Poţiţia nu găseşte nimic. Un detectiv înţelept, blazat este angajat să investigheaze cazul, care este extrem de suspect. Detectivul găseşte pe cadavrul câinelui o picătură de ulei, detaliul capital, de o importanţă vitală pentru descoperirea criminalului. Este identificată mai întâi maşina, apoi killer-ul. Se dovedeşte a fi că asasinul are antecedente penale şi probleme psihice. Înainte de a fi demascat, criminalul se enervează şi ucide familia detectivului. Respectiv, detectivul îndurerat, dar tare până la final, găseşte vinovatul şi se răzbună, băgându-l la zdup. Scena finală: detectivul la mormântul soţiei şi copilului de 5 ani pune flori şi-şi cere iertare. Sfârşit.


Musicalul anilor '70
Un câine traversează strada. Pe la jumătatea străzii, începe a cânta şi a dansa, spre omagierea frumuseţii vieţii. Trecătorii necunoscuţi, care ştiu paşii de dans, încep a dansa cu el. După două minute deja tot oraşul dansează şi cântă cu protagonistul. Cântecul se termină, iar protagonistul e lovit de maşină şi moare. Toţi cântă întru regretarea morţii lui, apoi spre omagierea frumuseţii vieţii, apoi finisează dansul şi-şi văd de treabă. Sfârşit fericit.


-va urma-


P.S. uite de asta iubesc eu pisicle :3

Cinematografie în termeni utili

Vă propun o ilustrare simplă a genurilor filmelor:

Tragedia (scenariul de bază)
Un câine traversează strada. E lovit de o maşină. Câinele moare. Sfârşit.

Drama
Câinele, personaj principal, traversează strada. E lovit de o maşină, în slow-motion şi pe muzică tragică de vioară. Şoferul e tras la răspundere şi primeşte pedeapsa maximă. Câinele, după ce-şi ia rămas bun de la toate rudele care-l îneacă în lacrimi, moare. Sfârşit.

Melodrama
Un câine cu familie, serviciu, viaţă fericită, traversează strada. E lovit de o maşină. Şoferul fuge de la locul accidentului. Câinele rămâne într-un scaun cu rotile. Peste 30 de ani, câinele e la pensie, are o tonă de nepoţi iubitori şi-şi petrece zilele acasă. Şoferul, după ce îşi recunoaşte vina, moare de o boală misterioasă. Sfârşit.

Comedia
Un câine traversează strada neregulamentar, citind ziarul şi mâncând un hamburger. E lovit de o maşină. Şoferul îl duce la spital. Câinele se trezeşte pe patul de spital, cu şoferul alături, care se dovedeşte a fi un vechi prieten de-al lui din liceu. Urmează o serie de evenimente haioase în care sunt implicaţi, pe rând, părinţii câinelui, fostele iubite ale câinelui, actuala logodnică şi nişte blonde. Câinele trăieşte fericit, cu amintirea accidentului care i-a înveselit viaţa. Are parte de o moarte stupidă (de obicei se taie din scenariu). Sfârşit.

Sci-Fi
Anul 2567. Un câine traversează strada. E lovit de o maşină zburătoare. Câinele moare. Planeta este invadată de extratereştri. Sfârşitul părţii I.

Acţiunea
Un câine traversează strada. E lovit de maşina unor gangsteri. De frică să nu fie demascaţi, iau câinele, îl îngrijesc până işi revine, apoi îl ţin ostatic. Câinele evadează, anunţă poliţia, care întocmeşte o ambuscadă şi foloseşte câinele drept momeală. Are loc un schimb de focuri în care unul dintre cei mai cinstiţi poliţişti moare. Gangsterii sunt prinşi şi băgaţi la zdup. Câinele primeşte mulţumiri şi este invitat să lucreze la poliţie. Sfârşit.

Thriller-ul
Noapte. Frunzele foşnesc de rău augur. Un câine vagabond şi înfometat traversează strada. O maşină se întreaptă cu viteză spre el. Frânează la 5 cm de el, apoi un criminal în serie coboară şi îl înjunghie. Urmează apoi o serie de crime fără sens, pe care poliţia le investighează insistent, atât de insistent, până îl exasperează pe criminal, astfel, el comiţând o greşeală în următoarea lovitură. Criminalul este prins, încătuşat şi pus la răcoare. Sfărşit.

Horror-ul
Noapte. Linişte. Când.. dintr-o dată.. un câine fosforescent traversează strada!!! E lovit din plin de o maşină. Grafica de o calitate excelentă scoate în evidenţă sângele şi maţele care ies de pretutindeni. Apoi scenariul se repetă  până mor toţi câinii din împrejurimi. Sfârşit.

Documentarul
Un câine de o anumită rasă/ vârstă/ sex/ culoare traversează o anumită stradă dintr-un anumit stat la o anumită oră cu o anumită semnificaţie. O maşină de o anumită marcă, dintr-un anumit an, cu anumite probleme tehnice loveşte într-un anumit fel câinele. Câinele moare. I se face o autopsie extrem de amânunţită. Sfârşit.

-va urma-

Invitaţie la somn (atenţie, somnifer!)

Dragă Mike, dragi insomniaci nostalgici, astăzi vă propun o serie de metode de a putea adormi, plus o analiză minuţioasă a lor. Acest articol face parte din seria "invitaţiilor", sau, cel puţin, urmează să facă parte, având în vedere că această "serie" nu conţine decât încă un episod, cu excepţia acestuia.
Dacă nu aţi fost atenţi, mai precizez o dată că acestea ce urmează a fi scrise nu sunt pentru oricine, ci anume pentru insomniacii nostalgici. Dacă apar manifestări neplăcute, adresaţi-vă medicului sau farmacistului.

Să începem prin a clarifica nişte chestii. Dacă insomnia ta este de origine fizică, atunci nici n-ai treabă cu ceea ce urmează să citeşti. Tu bea lapte cald şi du-te la medic. Însă, dacă insomnia ta este de origine psihică, atunci poţi s-o depăşeşti oricând. Trebuie să te auto-determini! sau să bei nişte somnifere
Dacă eşti insomniac nostalgic, insomnia e, cel mai probabil, cauzată de nostalgie, amintiri, zbucium sufletesc şi alte бредури de astea sentimentale.


În dependenţă de cât de complicat e cazul tău şi de gradul de încăpăţânare posedat, una din metode ar trebui să-ţi ajute.

Metoda I: Gândeşte-te la altceva.
Sună banal, dar e extrem de dificil să-ţi ţii mintea ocupată cu altceva decât ceea ce te preocupă (a.k.a. бред sentimental sau tragedia ta personală), şi, totodată, nu te lasă să adormi. Ideea e să te concentrezi la ceva care să te solicite suficient cât să te distragă, dar nu prea mult, ca să poţi adormi. Nu mă pot gândi la un exemplu concret, pentru că e dificil să-mi imaginez o situaţie default care ar merge pentru mai multe cazuri.

Metoda II: Cheamă în ajutor un prieten.
Dacă ai pe cine te baza, întrebuinţarea acestei metode nu mai are nevoie de explicaţii. Un prieten bun te-ar putea ajuta să treci peste/ prin asta cu brio. (la orice oră a nopţii)

Metoda III: Varsă-ţi suferinţa şi preocuparea pe cineva.
Aceasta ar fi o alternativă pentru metoda precedentă, în cazul în care n-ai pe cine te baza. Însă, din păcate, pentru ea ar trebui să aştepţi să vină dimineaţa. Când e în joc sănătatea ta mintală, nu prea contează pe cine te descarci. Doar fă-o. Preferabil pe cineva de treabă, care să te poate asculta, să-ţi înţeleagă situaţia şi să nu-şi creeze impresia că dacă i te-ai destăinuit o dată, aţi devenit cei mai buni prieteni pe viaţă.

Metoda IV: Scrie.
În caz că ai încercat totul şi ai eşuat, această soluţie îţi va părea cam disperată, dar e efectivă. E sigur, e la îndemână, nu te costă nimic! Scrie în jurnal sau pe o foaie tot ce simţi şi tot ce te macină. Te va ajuta să-ţi aduci în ordine gândurile şi zbuciumul va dispărea. Cu siguranţă că va fi mai uşor de adormi o dată ce îţi vei fi descărcat emoţiile înscris.

Metoda V: Citeşte-mi blogul.
Mai devreme sau mai târziu tot adormi.

Cam atât. Poate cândva îmi vine inspiraţia şi fac o continuare.
Noapte bună! Să gândiţi mai puţin şi veţi dormi mai strâns.
Sper că v-am ajutat, sau că, cel puţin, v-am mai distras atenţia de la tragedia vieţii voastre.

Ca la final

Acum, la sfârşit de lună, când am observat că vizualizările pe blog au cam scăzut, am decis să deretic puţin.

Am schimbat designu, am făcut curat în playlist, am mai modificat unele pagini/descrieri/detalii la profil.

Vara asta trece atât de repede...  nu am când posta, că mereu intervine ceva.

Chiar si acum, când am început a scrie, mi-a venit instalatorul de jaluzele.

Dar, în curând, va veni un articol care va compensa lapsusul din ultima lună.

Obiecţii? :)

Vacanţă plăcută în continuare!

Deep Feelings

I hate.
For the first time in my life, I can freely say I HATE. I hate and I want to forget, never to be reminded again.
I want to go away, somewhere where I can be free of all the memories.
I want to go somewhere where I can find you inexistent.
Why do I constantly have to run into you? Why are you always there, when I pass by?
You're always the same, by the way.
I never want to see you again, I wish there were an endless summer, because autumn will always remind me of you.
Sometimes you can be a total waste of time, seriously...
I hate you, School.

(c) Sandu Diana

Quote

"Mă trezesc. Unde sunt? mă întreb. Chiar o spun cu voce tare: „Unde sunt?"
Întrebarea nu are sens, pentru că răspunsul mi-e clar de la bun început: sunt aici.
Aici este viaţa. Viaţa mea. Tot ceea ce ţine de existenţa mea.
Mai exact, toate lucrurile, întâmplările, împrejurările care au ajuns pe nesimţite să mă
definească şi pe care nu îmi amintesc să le fi acceptat cu bună ştiinţă."

Cat Power - Wild Is The Wind

superb ♥

Materia cenuşie a ziariştilor noştri

"Uoff, ce timp urât.. iar vrea să plouă :( ce dispoziţie proastă îmi creează norii ăştia. Hmm, oare ce să mai fac? Ce-ar fi să citesc ştirile, precis găsesc ceva interesant!"

open new tab ... type *protv.md* ...

Mi-a sărit în ochi ştirea aceasta.

Înţeleg, tragedie, accident... se întâmplă! Dar...

Dragi redactori, poate îmi explicaţi şi mie de ce trebuia să puneţi în CAPS LOCK cuvintele alea?

E vreo strategie ziaristică cumva? Să accentuaţi că e MORT pentru că s-a IZBIT într-un stalp pentru a intriga cititorii?

Şi încă ceva: trebuie să sune cât mai sec? Motocilcist. Motociclist. de 20 de ani, MORT.

Înţeleg că titlul trebuie să fie cât mai cuprinzător, relevant şi scurt. Dar chiar în aşa hal?

De scurt, e bine scurtat.

De cuprinzător, cuprinde toate evenimentele: MORT după ce s-a IZBIT.

De relevant, e nemaipomenit de relevant, pentru că conţine cuvintele cheie in CAPS LOCK.

P.S. Dacă sunteţi atenţi, ştirea de sub banda cu Ultimele Ştiri, pe care am tăiat-o aiurea şi mi-am dat seama prea târziu, mai conţine un cuvânt pus aiurea în caps. Există o explicaţie?

Cum economiseşti cu Orange

Totul s-a început la începutul acestei luni. Nu, mint şi mă repet.
Totul s-a început demult, demult, dar abia acum am început să atrag atenţia la aceste lucruri.
Atenţie, această postare este contra-indicată celor de la Orange Abonament, fanilor înrăiţi al planului Orange PrePay sau abonaţilor Moldcell.

Pe doi iulie mi-au venit, ca de obicei, punctele PrePay. "Pentru consumul de xxx mii lei de luna trecuta, aţi primit xxx puncte PrePay, bla bla bla." Luna trecută mai primisem vreo 200, de luna mai trecută îmi rămăseseră vre-o sută, şi, în total, la începutul lunii iulie aveam 600 puncte PrePay în cont. Mă gândeam să-mi activez vre-un pachet SMS şi poate nişte minute în reţea, dacă tot aveam aşa de multe.
Între timp, prietena mea tot primise punctele. Având în vedere că ea cheltuise mai mult ca mine, la vreo 200 şi ceva de lei, respectiv, primise 880 de puncte pentru luna iunie. Ea şi-a activat pachetul SMS maxim, adică de 100, dar asta avea să alfu mai târziu.
Astea fiind spuse, continuăm naraţiunea.
Nu e prima dată când dau punctele pe pachete SMS. Am ales pachetul de 100, am continuat cu confirmarea, care e ultimul pas, în care te mai anunţă preţul serviciului de care urmează să beneficiezi. Hopa, pachetul costă 600 puncte. Adică tot ce aveam eu. Poftim? De când? Ei bine, am presupus că s-au scumpit serviciile, şi mi-am luat pachetul.
Mai târziu dau de prietena mea şi, nu ştiu cum ajungem să discutăm despre serviciile Orange. Ajungem şi la puncte PrePay. Apoi aflu că şi ea si-a luat pachet de 100 SMS-uri. Apoi aflu că ea a plătit 400 puncte pe el. Cum aşa? Eşti sigură? Poate ai încurcat ceva? Sigur ăsta e preţul? Sigur de 100 ai luat? Da, nu, da şi da.
Mda. Continuăm , ajungem la PrePay Magic Zone. La începutul fiecărei luni te anunţă cât ai economisit luna trecută cu SuperPuperMagic Zone, care mai mult de 30% ziua nu te lasă. Luna trecută am consumat vreo 50 de lei, în rezultat, m-au anunţat că am economisit 10 lei şi bănuţi. Prietena, respectiv, 200 şi ceva a consumat. Pe ea au anunţat-o că a economisit 10 lei şi bănuţi. Poftim?
Şi ăştia cu Magic Zone sunt foarte şmecheri. Pe ecran poate să fie afişat că zona în care te afli e cu reducere de -50%, iar când să apelezi la *800# să-ţi scrie că de fapt eşti doar cu -25%.
Uite aşa economisim noi cu Orange!

P.S. O dată, noaptea, pe la 3, aveam onoarea să fiu martora unui miracol : -99% reducere. Când am vrut să apelez, chiar intenţionat, să testez minunata ofertă, nici un abonat nu era disponibil. Nu în sens că nu răspundeau, sau aveau telefoanele deconectate, pur şi simplu nu se făcea legătura! Coincidenţă?

BEST BRELOC EVER!!!

for cat lovers ♥

Mind, R.I.P., Heart - go for it!

Din cate observ, vara, bloggerii (majoritatea, cel putin) sunt mai inactivi decat in cealalta parte a anului.. Inclusiv eu, de altfel. De aceea voiam neaparat sa mai scriu ceva luna aceasta, ca sa fiu cu sufletul impacat.

Asa e bine sa fii departe de Chisinau... nu esti la curent cu nimic, toate grijile au ramas in urma, habar n-ai ce se mai intampla in lume, eu nici nu stiam cine a luat turul doi la alegerile locale!

Fac in sfarsit sport.. ma dor toti muschii. Chiar si sa dactilografiez imi pare dificil. Ca sa nu mai vorbesc de ridicat in picioare si mers..
In sfarsit mai pun mana pe vreo carte.. mai cetesc, ceea ce in oras mi-e aproape imposibil sa fac de cele mai multe ori, avand in vedere ca trebuie o vointa nebuna ca sa te deconectezi de toate si de toti si sa citesti concentrat intre cei 4 pereti ai camerei apartamentului calduros si mizerabil pe timpul verii.
In sfarsit ratiunea mea se odihneste; nu mai calculez intr-una toate detaliile, nu caut idealuri intr-o lume unde asa ceva pur si simplu... nu exista!

Din fericire, imediat ce ma intorc, totul va reveni la normal :)

De ce femeile...?

Frază tipică: "nu am cu ce mă îmbrăca!"
Exclamaţia aceasta este extrem de sinceră de fiecare dată, desi, de cele mai multe ori, dulapul este doldora de haine. Am spus "sinceră", nu "adevărată". Dar asta nu înseamnă neapărat că minte... chiar dimpotrivă!
Cauza este, evident, una psihologică.
O femeie plasată în faţa unui dulap plin cu îmbrăcăminte pe care o cunoaşte, nu are nimic prea nou, sau nimic prea vechi (să presupunem că majoritatea au fost achiziţionate cam în acelaţi timp, ca să nu avem extreme şi să dereglăm condiţiile experimentului), va petrece cel puţin 45 de secunde ca să recunoască mai întâi toate hainele, pentru ca, mai apoi, să decidă din prima că nimic nu se potriveşte pentru ieşirea ei.
În schimb, unei femei plasate în faţa unui dulap plin cu haine pe care o vede prima dată îi va lua mai puţin de 10 secunde să îşi aleagă cel puţin două articole de îmbrăcăminte pe care le va considera perfecte pentru acel moment.
Totuşi, dacă, după aceasta, acele două articole, purtate o dată, vor fi puse în dulapul cu haine cunoscute, după plasarea femeii din nou în faţa acestui dulap, ne vom trezi din nou cu fraza tipică: "nu am cu ce mă îmbrăca!".
Dar, dacă e să mai tragem de timp, dacă vom lăsa femeia în faţa dulapului cu haine cunoscute pentru cel puţin jumătate de oră, până la urmă ea îşi va alege un outfit, şi îşi va vedea de ieşire, uitând aproape automat mini-panica produsă anterior de pseudo-lipsa hainelor.
De ce?
L-am putea numi ca un mic ritual indispensabil pentru ca femeia să-şi poată alege hainele potrivite şi să arate bine. Voi ce explicaţie aveţi?

Necotidianul [7] Cocktail cu alcool

Ora 01:01. Cel puţin atât e acum când încep să scriu.
Vreau să scriu, dar nu ştiu cu ce să încep. Nici nu am un subiect anume...
De fapt, am citit chiar azi undeva că "a scrie este o experienţă care izolează"... "procesul scrierii este unul imperios" şi nu mai ştiu ce. Păi, e perfect.
În fine, vă învit la un cocktail cu alcool, inspirat din rândurile lui Jackie Morgan. (postarea aia cu aberaţii.. mi-e lene să pun link direct acum).

Latră cineva. E de afară? Ah nu, e publicitatea electorală de la ProTV. Godea? Cine mai e şi ăsta? Dar feminista de la PDM? Nu-mi amintesc numele ei... Mâine (de fapt, azi) sunt alegerile. Nu mă afectează direct decât în măsura în care sunt curioasă să văd rezultatele şi să protestez paşnic dacă Dodon ia mai multe voturi decât Chirtoacă. Dar, slabe şanse...

Azi dimineaţă, în baie, pe o sticlută cu ceva verde în ea am observat cu stupoare că sub "ополаскиватель для дёсен", scrie "на отраве трав"... eram gata să fac o fotografie, să postez pe blog şi apoi să aberez înscris vreo jumătate de oră pe contul acestui fapt absolut stupid. Apoi am observat că scrie "на отваре"...

Acum încercam să adorm. Există mai multe metode de adormire pentru insomniaci nostalgici, ca mine. Prima ar fi să te plictisesti intenţionat până adormi, cu metoda număratului oilor. Am încercat să număr, dar fugeau mereu dintr-o parte în alta şi pierdeam şirul...
Dar, din fericire, eu am metodele mele traditionale, cum ar fi.. o postare fără sens în miez de noapte.

8 contacte online pe skype. Doamne, ce face lumea la ora asta pe internet?... Chiar nu înţeleg.
Staţi să-i întreb.

[01:33:35] Вера: măi, ce faci la ora asta pe net?
[01:33:50] Manea: scriu koment
[01:33:52] Manea: tu?
[01:34:01] Вера: tot scriu koment.
***
[01:33:27] Вера: so, ce faci la ora asta pe net?
[01:33:47] Vitalik: nimic.
[01:33:48] Vitalik: :-S
[01:34:01] Vitalik: tu ai fost vreodată îndrăgostită?!
***
[01:34:23] Вера: ce faci la ora asta pe net?
[01:34:30] Vlad Pas: *status change - busy*

Cred că e suficient. Noapte bună. Mâine să mergeţi la vot!
Nu uitaţi să vă spălaţi pe dinţi, să beţi lichide multe, să nu aruncaţi gunoi pe jos, să faceţi teme de vacanţă, să mergeţi cu troileibuzele noi, să nu încercaţi să minţiţi taxatoarele (nu merge la astea noi, credeţi-mă, am încercat, dar asta e altă poveste...)
01:44, signing off.

Gwen Stefani - 4 In The Morning

my old, fav song..
perfect lyrics ♥

*loves*

În sfârşit am lansat pagina *loves*.
De altfel, am mai făcut unele mici modificări la celelalte pagini; + acum pot fi adăugate comentarii la unele.

La moment, pagina *loves* nu conţine decât nişte fotografii recente de-ale mele. Nu tin minte pentru ce am creat pagina asta câteva luni în urmă... atuni probabil aveam vreo idee genială şi eram foarte entuziasmată de ea. Dar am amânat împlinirea acelor planuri, şi când am vrut să revin, deja nu mai aveam chef şi nici idee despre ce ar fi trebuit să conţină.
În caz că-mi amintesc rostul acelei pagini, o să-i dau viaţă imediat. Până atunci, fie şi aşa. Cu poze. În caz că nu îmi amintesc, pur şi simplu voi mai adăuga periodic poze self-production. :)

It's more than complicated

Până acum, pe facebook avem doar nouă opţiuni în ce priveşte statutul unei relatii:
Single
In a relationship
Engaged
Married
It's complicated
In an open relationship
Widowed
Separated
..şi, în final, Divorced.

Zic doar nouă, pentru că, dacă statusul ar fi în conformitate cu starea de spirit la moment a unui user, cu gândurile lui, şi, mai ales, în conformitate cu trendurile, am avea cel puţin douăzeci de opţiuni... cum ar fi:
Almost single
Still seeing my Ex
Still thinking of my Ex
In a relationship, but I don't want people to know about it
It's a little complicated
It's very complicated
It's so complicated I want to die
In a relationship, but that's not a problem
Married for money
Experimenting
Almost in a relationship
Divorced, but my husband doesn't know yet
Widowed, but my husband doesn't know yet
Cheating
Married to a jerk, will accept extra lovers
Dating for sex
Just friends (honest)
In love, but single
In love with Y, in a relationship with X
In a relationship and unhappy
In a relationship and who cares

Single and happy
Married and ready to divorce
Refusing to accept it's over
One of us thinks we're in a relationship
..şi bănuiesc că lista poate continua...))
Tu ce status ai? =)

Fără limite

Acum văd lucrurile mai clar şi înţeleg (aproape totul). Mi s-a deschis orizontul şi o mulţime de chestii au deja explicaţii. Nu mai sunt măcinată de întrebări şi s-au liniştit apele. Dar toate astea oricum nu mă încălzesc cu nimic.
Şi.. da. Cam atât.
Recomand insistent:

P.S. Cum zice şi Bradley Cooper în trailer: "I was blind but now I see."...

Necondiţionat şi nonconformist (Ep. 3)

Capitolul II. Primii (ultimii) paşi (continuare)
Sara nu se grăbi. Păşi lent, cu mândrie, deoarece era convinsă că cel care o aştepta era Lucas. Era din nou încrezătoare. Mergea foarte bine pe tocuri acum. Aproape c-ar fi refuzat, din orgoliu, să intre înapoi în casă când i-a strigat Olivia că cineva o aşteaptă şi ea automat a dedus că era frate-su, dar era prea bucuroasă ca să se gândească la asta. Ajunsă în faţa uşii înalte, greoaie, de sticlă, privi în sală. Nu-l zărea. Un "tânăr" în frac îi deschise uşa. Nici nu l-a privit; a intrat şi s-a îndreptat grăbită către Quin, care era lângă o doamnă cam de vârsta a doua, îmbrăcată la patru ace, cu o coafură perfect aranjată, fără nici un firişor rebel; ţinea barba paralel cu podeaua, deci capul era puţin ridicat; dădea impresia că-i priveşte pe toţi, evident, de sus.
- Păi, şi Lucas? întrebă Sara puţin zăpăcită, ridicând vocea cu două-trei tonuri, fără să-şi dea seama.
- Lucas? Era sus, nu? Sau poate o fi plecat deja.. "Plecat??" dar nu contează...
"Nu contează!??" ..Uite, voiam să ţi-o prezint pe naşa mea de botez, de fapt, naşa noastră de botez...
Sara nu mai auzea ce-i spunea Olivia. Încrederea ei s-a fărmiţat în mii de aşchii, la fel ca oglinzile de sticlă organică din sălile de balet. Pentru câteva secunde s-a deconectat de la tot ce se întâmpla în jurul ei. Lucas a adus-o aici din două motive: crezând că îi face o favoare şi pentru că, plictisit de restul "prietenilor" avea nevoie temporar de cineva nou. Singurul ei beneficiu din această mică escapadă a fost confruntarea cu "lumea bună", care a rămas aceeaşi ca în romanele realiste ale secolelor IX şi XX. Era timpul să se întoarcă la realitate, aici nu era locul ei. Poate, cândva, într-un viitor îndepărtat, ar fi ajuns şi ea, prin merite proprii, la nivelul acelei societăţi exclusive din care făcea parte familia Quinsley şi restul invitaţilor.
Olivia se auzea în continuare "...datorită acelei întâmplări astfel naşa a ajuns..."
- Quin... o întrerupse Sara.
- Ce?
Se întoarse spre "naşă".
- Doamnă ...(conştientiză că nici măcar numele nu i-l auzise)...
- Deborah. Deborah Parkshore. (nu-i întinse mâna)
- Sara Barkley. Doamnă Parkshore, sunt încântată de cunoştinţă. Din păcate, trebuie să o întrerup pe Olivia şi să v-o răpesc puţin; dar nu vă supăraţi, nu?
Nemaiaşteptând răspuns a tras-o de braţ şi au intrat în sufragerie.
- Saraaaaaaaaaaaa, ce faaaaci, fatooo? Şi aşa baba e morocănoasă, acum o să mă urască pe viaţă... Oh, adio, testament... a făcut ea cu un gest de leşin.
- Lasă că te includ eu în testamentul meu. Trebuie să vorbim... Când plecăm?
- Dar de ce să plecăm? E abia două. Lucas a lăsat invitaţii în seama mea şi a lui Parker. (Parker era un majordomn în vârstă, dar bine-făcut, îngrijit, ce să mai... aşa trebuie să fie orice majordomn. Sara avea impresia că slujea familia Quinsley de cel puţin un secol, pentru că în toate istorisirile Oliviei, chiar şi cele din copilărie, apare Parker ca veşnicul responsabil şi cel în seama căruia se lăsau toate).
- Cred că Parker se poate descurca de unul singur. Stai, când ai vorbit cu Lucas?
- Chiar înainte să plece.
- Şi nu ai putut să-mi spui!?
- I-am zis că fumezi afară şi a spus să nu te deranjez, tu ştii că pleacă oricum.
- Poftim!? Fumez, dar...? ...
 ...Şi ....unde a plecat?
- În alt oraş , mai are afaceri. Dar, Sara, ce-i cu interogatoriul ăsta!? Deja mă agasezi şi tu...
Sara s-a întristat şi s-a introvertit subit.
- Hai, lasă, plecăm mâine la amiază, că nu pot să las baltă petrecerea. Bine? a zis Quin luând-o de barbă.
- Bine... pot să plec sus? Nu mă simt bine.
- Sigur, am eu grijă de tot. Culcă-te în dormitorul cel mare. Cel cu patul dublu. Mai târziu vin şi eu. Sper să nu te superi, dar nu suport să dorm singură aici. Bine? Te roooog...
- Orice, doar e a ta casa. Noapte bună.
- Bună dimineaţa şi ţie! a conchis Olivia vesel şi s-a pierdut printre invitaţi.

Sara a urcat din nou scările alea infinite, urmărită de privirile unora mai curioşi.
Nici Lucas, nici Olivia nu puteau sta de unii singuri în acea vilă uriaşă care a aparţinut cândva părinţilor lor.
Ajunsă în dormitor, şi-a lăsat pantofii, bluza, fusta, s-a spălat pe faţă de machiaj, apoi s-a trântit pe patul moale, înalt, cu aşternuturi roze, frumos mirositoare. A decis s-o aştepte pe Quin în linişte... şi-a scos din rucsac playerul micuţ, ros, învechit, şi-a pus căştile si a închis ochii. Astfel nu mai era nevoită să-şi audă gândurile...
Din nou un cocoş se auzi în depărtare.
Ziua de mâine venea cu paşi grăbiţi.

Vezi episodul precedent
Vezi primul episod

Raţionament

Dintr-o dată, toţi ai casei vorbesc un ton coborât. M. deschide sertarul de sus al dulapului din salon şi începe a răscoli. T. stă relaxat în fotoliu şi rosteşte grav o frază care nu se prea aude. Io mă plimb prin casă fără să scot un cuvânt. Gândesc. M. trece prin faţa mea, intră în camera mea şi continuă să răscolească. T. deja e în bucătărie, îşi toarnă ceai şi rosteşte din nou, grav, aceleaşi cuvinte, puţin parafrazate. Io intru după M. în odaie şi deschid o geantă, caut prin buzunarele ei. Renunţ şi mă aşez pe marginea patului. Scârţâie. M. spune ceva, apoi iese din odaia mea şi se întoarce în salon, deschide acelaşi sertar şi începe din nou a arunca foi şi a răsfoi mape. Mă ridic în picioare şi merg şi eu aiurea, înspre salon. T. rosteşte fraza aceea, din nou parafrazată, însă, de data asta, mi-o adresează direct. Îi răspund ceva şi mă întorc în cameră, mă aşez pe scaun. M. trânteşte uşa unui dulap, apoi se aud din nou foşnete, pocnete. T. se aude iarăşi rostind aceleaţi cuvinte, de data aceasta, adresându-i-le lui M, apoi încep să foşnească în unison ambii. Vine M. şi îmi spune ceva. Neg. Pleacă. Revine M. şi îmi spune altceva. Neg. Pleacă. Revine a treia oară şi-mi spune altceva. Neg. Pleacă.

Uite cam asta se întâmpla la mine în casă jumătate de oră în urmă. Fraza pe care o rostea T. încontinuu era " Lasă să-l caute. Dacă nu-l găseşte, să plece.". Şi spun cu toată sinceritatea care există în mine, că aş pleca, dacă nu ar fi acum 14 grade afară! Dar, evident, tata nu vorbea serios. (El deseori apelează la cuvintele "las să plece". De exemplu "Nu-i place calitatea betonului?! Las să plece." sau "Armatura" şi "şâbeonka" trebuiau să fie aici o oră în urmă! Acuma unde-i? Cică pe drum? Deam nu-mi mai trebu. Poate să plece cu tot cu ele".) Continua să parafrazeze "Asta dă dovadă de iresponsabilitate! Lasă să-l caute. Dacă nu-l găseşte, să plece. Să măture străzile (pentru bani, evident) să-şi facă altul" apoi "Nu ştie unde-i? Lasă să-l caute. Dacă nu găseşte, să plece. Să-şi găsească altul."

Eu înţelegeam perfect ce făcusem şi de ce T. avea tot dreptul să fie supărat pe mine.
Însă... pentru mine... nu-mi făceam griji. Nu puteam pur şi simplu. Nici acum nu văd în asta mare tragedie... Nici nu ştiu cum să reacţionez. Sunt puţin afectată, pentru că T. e supărat acum, însă, numai de asta... De obiect, însă, pot să zic că aproape nici nu-mi pasă.
Mi-am pierdut buletinul de identitate. De fapt, el vreo două luni e dispărut însă abia acum ne-am dat toţi seama. Ei şi ce? O să-mi fac altul. La urma urmei, acte de identitate mai sunt! Paşaportul, certificatul de naştere. Nu e ca şi cum nu mai pot fi identificată oficial şi în acte nu mai exist ca cetăţean al repubilicii. M. îmi vine în continuare cu variante "Poate l-ai lăsat acolo.." , "Poate l-ai pus dincolo...". Dar tot ce ţin minte e că l-am pus înapoi pe dulap după ce ultima dată l-am scos din sertarul cu documente. Atât. De fapt, nici nu mi-a trebuit, numai credeam că-mi va trebui.

Un eveniment atât de mărunt aproape c-a declanşat un teatru al absurdului în familia mea. Nici nu vreau să mă gândesc ce avea să fie dacă pierdeam ceva mai însemnat...